Măsura ineficienţei noastre

0

Avem 900 de copii cu cord congenital pe care nu reuşim să îi operăm în ţară. Pentru că nu avem suficienţi specialişti care să facă asta. Dar şi pe cei pe care îi avem, în loc să îi ajutăm şi să le oferim toate condiţiile să îşi facă treaba, îi incomodăm, îi obstrucţionăm şi, uneori, chiar “le dăm la cap”, într-o tradiţie românească de mahala de care nu reuşim să ne mai dezbărăm.

Deci, în loc să operăm micuţii noştri la costuri de 5.000 de euro în România, îi trimitem în străinătate unde se operează cu costuri între 20.000 şi 50.000 de euro.

“Părinţii cad în genunchi să le operez copilaşii, iar eu le spun că n-am paturi şi asistente”, spune în cadrul unui interviu acordat revistei noastre unul din chirurgii cu mâini de aur – poate fi o expresie tocită, dar e cât se poate de potrivită – care operează nou-născuţi cu malformaţii cardiace. Nu reuşeşte să opereze decât 200, dar conform bugetului nu ar trebui să opereze decât 63.

Deci unul la patru zile!!!???

Eu personal nu înţeleg cum ne privim şi folosim resursele. De ce nu le preţuim şi le valorificăm la maxim, mai ales în condiţiile de sărăcie în care se află sistemul.

Îmi amintesc de o discuţie dintr-un serial american cu medici, în care un chirurg important pentru spital avea o problemă neurologică care îi afecta performanţele, şi nu se hotăra dacă să se opereze sau nu. Şi managerul îi spune: “Când ai nişte mâini care valorează două milioane de euro, e de datoria ta să te operezi şi să rezolvi problema!”. Pentru că era o problemă a spitalului!

Ce facem noi, cu mâinile noastre, cele care valorează milioane de euro? <<<

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply