Medicamentele ar trebui incluse pe ordinea de zi în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

0

      Aceasta ar putea fi o primă concluzie ce se poate desprinde în urma atitudinii care a reunit într-un front comun asociaţiile producătorilor de medicamente generice (APMGR) şi producătorilor internaționali de medicamente (ARPIM), distribuitorii, farmaciştii și cele mai importante asociaţii de pacienţi. Pe lângă anvergura reprezentativităţii, un indicator al impactului cu efect de multiplicare în sistem a taxei clawback, importantă este mai ales gravitatea efectelor induse de această taxă: dispariţia masivă din piaţă a unor medicamente, spectrul şomajului, suspendarea investiţiilor, retragerea unor companii de pe piaţa românească, afectarea gravă a distribuitorilor şi farmaciilor, dar mai ales preţul imposibil de cuantificat al impactului asupra calităţii şi siguranţei vieţii concetăţenilor noştri.

 

Dincolo de consideraţiile de natură economică şi socială, demersul comun de conştientizare a opiniei publice ne permite să tragem şi câteva concluzii de natură etică, şi anume:

 

1. Impunerea taxei clawback nu poate fi un mecanism de control al utilizării medicamentelor întrucât prescripţia se face de către medic, iar eliberarea reţetelor are loc în farmacii. Niciuneia dintre aceste entităţi nu i-au fost impuse plafoane, dimpotrivă, legea obligă ambele categorii profesionale să răspundă nevoilor reale ale pacienţilor. Cu toate acestea, România se situează la coada clasamentului, în Europa, din punct de vedere al cheltuielilor cu medicamentele pe cap de locuitor, cu 134 de euro.

 

2. Ultimul raport Expert Forum ne arată că 6,8 milioane de contribuabili la sistemul de sănătate susţin îngrijirea a 19 milioane de pacienţi, iar creanţele FNUASS au crescut spectaculos de la trei miliarde de lei în 2007 la 6,5 miliarde de lei în 2011, în topul datornicilor fiind companiile de stat. Încercarea de a obţine fonduri pentru acoperirea deficitelor, impozitând suplimentar producătorii de medicamente cu 33,6% din cuantumul valorii medicamentelor decontate, reprezintă o tentativă din partea autorităţilor de a rezolva o inechitate socială derivată din zona de colectare a resurselor printr-o alta, economică.

 

3. Pentru a fiinţa, asemenea oricărui organism viu, societatea trebuie să îşi asigure atât resursele de protecție, cât şi pe cele de dezvoltare. În pofida îmbătrânirii populaţiei şi îmbunătăţirii situaţiei la unii indicatori, sistemul de sănătate (de protecție) a fost forţat să utilizeze un meschin 3,6% din PIB – procent care ne situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Medicii recunosc că dezechilibrele similare observate în distribuţia de energie a organismului reprezintă o cauză majoră de boală şi moarte. Reverberaţia fractală a acestui tipar dezechilibrat la nivel de civilizaţie are efecte negative asupra vitalităţii întregii societăţi. Iar atunci când resursele energetice, alimentare etc. sau mecanismele de apărare ale ţării sunt supuse unui stres major, CSAT intervine utilizând toate mecanismele legale pentru asigurarea securităţii şi integrităţii cetăţenilor. Poate ar fi utilă intervenţia CSAT şi în cazul de faţă, când asigurarea resurselor terapeutice ce vizează integritatea sau salvarea de vieţi omeneşti ajunge să se facă artificial, pe criterii stricte de profitabilitate, în detrimentul celor care ţin de nevoile reale ale pacienţilor. Dacă la posibilele ameninţări asupra integrităţii noastre statale sau fizice, ca cetăţeni, statul are mecanisme viabile de răspuns, ce ne împiedică să aplicăm aceste mecanisme şi în cazul în care există o ameninţare prin pericolul făcut public al indisponibilităţii a peste 2000 de substanţe vitale, din cauza constrângerilor dincolo de limita suportabilităţii economice aplicate producătorilor? În acest caz, CSAT ar fi îndreptățit să ia măsuri care ar viza structuri executive ale statului – Ministerul de Finanțe, Ministerul Sănătății și CNAS – organismele responsabile pentru situația creată.

4. Situaţia actuală din sistemul de sănătate românesc este în opoziţie cu priorităţile după care ne călăuzim viaţa personală, potrivit cărora primul nivel de investiţie individuală se referă la asigurarea sănătăţii. Replicarea la nivel social a acestui model are conotaţii foarte simple: o populaţie sănătoasă produce mai multă bunăstare pentru toţi, iar cetăţenii consumă mai puţine resurse medicale costisitoare decât atunci când nu îşi pot adresa la timp şi adecvat indicaţiile terapeutice care finalizează orice act medical. Consecinţa dirijării arbitrare a resurselor financiare, fără a ţine cont de interesele comunităţii, este că „reuşim” să prioritizăm bunăstarea, dar ameninţăm supravieţuirea. Tendinţa de a atribui exclusiv o valoare monetară pentru produsele farmaceutice, atunci când calculăm costurile şi beneficiile induse de acestea, duce la pierderea din vedere a impactului acestora în majorarea șanselor noastre de supraviețuire și în creșterea duratei de viață activă, lucru inacceptabil într-un stat al Uniunii Europene.

 

5. Multinaţionalele producătoare de medicamente prezente pe piaţa unei ţări au o responsabilitate faţă de cetăţenii pe care îi deservesc, atât prin siguranţa şi calitatea produselor farmaceutice, cât şi prin separea în limite acceptabile a profiturilor de costurile de producţie şi operare. Dar dacă trebuie să identificăm o responsabilitate în accesul pacienţilor români la medicamente, aceasta se află în echilibrul pe care trebuie să îl asigure autorităţile. Din păcate, prin etatizarea resurselor financiare ale sistemului, organismele statului tind să se comporte faţă de operatorii privaţi în termenii cei mai puţin acceptabili ai unei economii centralizate. Statele au obligaţia şi interesul să creeze premisele pentru dezvoltarea investițiilor unor jucători privaţi în oricare domeniu de activitate şi cu atât mai mult în cel medico-farmaceutic. Neasumarea responsabilităţii privind colectarea insuficientă a fondurilor din contribuţiile pentru sănătate ale angajaţilor şi angajatorilor și a veniturilor din accizele pe tutun şi băuturi alcoolice (taxa de viciu) şi trasferarea sarcinii fiscale către companii farmaceutice private a părut probabil soluția cea mai facilă. În realitate, ar fi fost nevoie de un scenariu mult mai elaborat, o regândire a strategiei de finanțare a sistemului de sănătate, în care să sporească resursele alocate fie de la bugetul statului – inclusiv prin compensarea asigurărilor de sănătate a persoanelor exceptate de la plata acestora sau a cazurilor sociale, fie prin taxele directe sau indirecte – precum revenirea contribuțiilor la FNUASS la nivelul inițial de 14% sau aducerea la același nivel a contribuțiilor plătite de persoanele fizice etc. Nereformarea strategiei de finanțare are un efect de bumerang pentru întreaga economie, cu efecte de neignorat pe termen mediu și lung, inclusiv în opțiunile de vot ale cetățenilor. Oare s-a uitat deja lecția SMURD când argumentele de ordin economic privind introducerea competiției în serviciul de urgență s-au dovedit o strategie neavenită în percepția publică? Atunci populația a „votat” masiv pentru menținerea și dezvoltarea unui sistem ce și-a dovedit cu prisosință viabilitatea în salvarea de vieți.

Acum patru ani răspundeam ilustrativ la o întrebare care ridica problema ontologică a sistemului nostru de sănătate, comparându-l cu un dinozaur cu capul mic și corpul disproporționat de mare. Cu cât nevoile terapeutice reale ale societății vor crește, corpul dinozaurului se va mări, prin apariția de noi entități din ce în ce mai complexe și diversificate ca răspuns la cerere. Reflexul întârziat al autorităților la schimbările accelerate din viața reală tinde să ducă la dispariția acestui sistem, asemenea dinozaurilor, care, neputându-se adapta, au făcut loc unor viețuitoare mai mici, care au reușit să răspundă mai bine schimbărilor din mediu. Poate că șansa noastră este tocmai înțelegerea nevoii de redimensionare a „creierului” întregului sistem, în sensul de organ decizional, utilizând nu doar formal expertiza managerială a mediului privat, puternic antrenat, responsabilizat și interesat în raport cu performanța, ci chiar în cadrul unui veritabil Consiliu Consultativ în sănătate.

România trece în fiecare an printr‑un război, dacă luăm în consideraţie cele precizate de raportul Comisiei prezidenţiale pe sănătate, care spune că „…aproape jumătate din decesele la bărbaţi şi peste o treime din cele la femei puteau fi evitate. Datorită disfuncţiilor sistemului sanitar, în România mor anual peste 60.000 de oameni, în fiecare an «dispărând» populaţia echivalentă a unui oraş de talia Sloboziei sau a Giurgiului”!

În loc de concluzie

Einstein spunea că rezolvarea unei probleme nu poate fi făcută pe același nivel care a creat-o, iar această axiomă tinde să își dovedească valabilitatea și în evoluția domeniului sănătății. Un simptom cum este subfinanțarea sănătății nu este o cauză, ci o consecință a modului deficitar în care conștientizăm importanța sănătății pentru Om. Incapacitatea de a face această distincție pare să fie absurditatea din actul de guvernare, care se concentrează pe eliminarea sau mascarea consecințelor, ignorând cauza. Reacționând la consecințe fără a înțelege că la nivel cauzal se află de fapt principiile după care ființăm, ratăm șansa ca, schimbând principiile, să schimbăm și lumea în care trăim.

About Author

Mirela Matyas

Leave A Reply