Mihai Lucan: M-a fascinat urologia, cea mai tehnologizată dintre toate specialitățile medicale

0

Delia Budurcă

Profesorul Mihai Lucan a pus Clujul pe harta europeană a transplantului de rinichi. De la o clinică insalubră la începutul anilor ’90, prin muncă tenace, determinare și ambiție a reușit să creeze o clinică de nivel european, unde a realizat 1251 de transplanturi. Pe 19 iunie, de Ziua Recunoștinței în Transplant, prof. Lucan a rememorat pentru cititorii Medica Academica dificultățile începutului, cu aceeași energie și vervă cu care a reușit să surmonteze, în timp și în ciuda tuturor adversităților, greutățile care i-au apărut în cale.   >>>

p20_21_1

– De ce ați ales ca specialitate urologia  ?

– Am terminat Facultatea de Medicină din București…am fost și intern, și extern. Am stat foarte mult în secțiile de Chirurgie, am lucrat mult la Spitalul de Urgență Floreasca împreună cu un doctor foarte mare – mie mi s-a părut foarte mare – pentru că era o combinație foarte specială de intelectual, artist, poet și chirurg, care m-a impresionat! Omul ăsta mare se numea Cezar Petrescu. Fuma țigară de la țigară, ceea ce  era un lucru rău – eu nu fu- mam -, nu făcea nici un sport, stătea toată ziua în spital, cânta la pian și opera toate urgențele. Am stat cu el patru ani, eu eram student extern, toate gărzile le‑am făcut cu el. Avea o înclinație spre artă și spre poezie fantastică, era un tip cu totul special. Am fost convins să fac chirurgia, dar în cadrul stagiilor de internat mi-am schimbat părerea. Primul stagiu l-am făcut la ginecologie, am zis atunci că mă fac ginecolog. Era interesant și atractiv dintr-un anumit punct de vedere, dar ulterior m-am răzgândit. Stagiul următor a fost la urologie la Spitalul Fundeni, am ajuns acolo întâmplător…Sunt oameni care schimbă destine, așa se întâmplă întotdeauna…și eu am schimbat destinul multora… Acolo, în secția de urologie de la Fundeni lucra un conferențiar, Dragoș Bocancea, care era din Moldova și familia lui se cunoștea cu familia soției mele. Au vorbit între ei și l-au rugat pe Bocancea: “Ia-l și pe-ăsta lângă tine să vezi de ce e bun!”  Așa am ajuns să fiu intern. Eram singurul intern pe o secție de 120 de paturi. Stăteam în spital zile întregi și lucram fantastic, așa se face că intern fiind am început să operez, ceea ce nu era foarte frecvent. Atunci când am dat specialitatea – urologia – aveam un stagiu important într-o secție clinică, văzând și rezolvând cazuri. M-a fascinat urologia pentru că mie îmi place tehnologia, și prin prisma asta urologia este cea mai tehnologizată specialitate dintre toate specialitățile medicale. M-a cucerit ideea
de-a înlocui operațiile clasice, care în urologie sunt foarte dificile, pentru că organele sunt situate profund, iar raporturile anatomice sunt periculoase. Rinichiul se găsește sau lângă cavă ori lângă aortă, ureterul trece pe unde nu te-aștepți, suprarenala este lipită și de cavă și de aortă și undeva sus, sub diafragmă…Cu toate acestea, în locul unor incizii delabrante, mari, care invalidează omul pe perioade lungi de timp, urologia se pretează la un abord minim invaziv, tot prin tehnologie.

Cam astea au fost motivațiile pentru care m-am apucat de meseria asta!

– Ați sesizat oportunitatea aceasta, a tehnologiei, încă la acel moment  ?

– Exact! Ca să dau numai un exemplu, primele endoscopii – în medicină, în general – în sec. XIX, 1810 au fost făcute de un urolog german numit Philipp Bozzini, care a inventat o lampă într-un suport și cu un tub cu care se putea uita în interiorul uretrei, până în vezică. Primele endoscopii s-au făcut în urologie. Mai mult decât atât, după ce s-au perfecționat endoscoapele, cu un cistoscop s-a făcut prima gastroscopie din lume, tot de către un neamț. Tot un neamț a făcut prima celioscopie cu un cistoscop. La vremea respectivă, pe la începutul secolului XX, mijloacele de diagnostic radiologic erau destul de slabe. Ca să pui un diagnostic de abdomen acut sau de colicistită acută ori de complicații ginecologice se folosea un cistoscop care se introducea printr-o gaură în perete, cu anestezie locală, și se vedea unde este organul bolnav. Ăsta este și motivul pentru care urologia a fost una dintre primele specialități care au beneficiat fantastic de laparoscopie și de robotică. Pentru că organele de care spuneam, situate profund și cu raporturi periculoase, pot fi abordate prin orificii mici create în mod artificial, pe unde se poate ajunge la organul țintă pentru tratament.

p20_21_2

Asta este, pe scurt, de ce m-am făcut urolog. Am făcut bine!

– Ce a urmat  ?

– În evoluția mea profesională am avut șansa să ajung la Spitalul Fundeni unde la început am lucrat cu Bocancea și am fost favorizat și pentru faptul că eram muncitor și eram singur. Dar ulterior la Spitalul Fundeni, printr-un concurs de împrejurări a venit profesorul Proca, un om cu o inteligență sclipitoare, ordonat, determinat, foarte citit, foarte muncitor și foarte rece. Dar care știa ce vrea! Am avut o perioadă în care am lucrat extraordinar cu el, cam vreo 11 ani. După aceea când m-am dezvoltat și au început să mă caute pacienții…Asta a fost.  Îi sunt recunoscător pentru ce m-a învățat și mai ales pentru ceea ce nu m-a învățat, dar m-a stimulat, el a fost cel care a sădit în mine dorința nebună de a face transplant.

– Clujul a fost o reacție a principiului “la umbra marilor arbori nu crește decât iarba”  ?

– La umbra marilor stejari nu crește nici iarba! Plus că a fost o reacție de revoltă, cam prostească, dar mi se părea atunci că dacă a reușit să dispară Ceaușescu este posibil să dispară și să se schimbe orice în țara asta. Încercam să o conving pe soția mea că în America doctorii pleacă de la un oraș la altul foarte frecvent, din zona tropicală se duc în zona Cercului Polar.  De fapt, m-am înșelat pentru că am plecat din Capitală într-un oraș de provincie; am crezut că aici este Vestul, dar nu e, e un alt oraș de provincie. Rectorul de atunci și prorectorul, care au venit la București și mi-au propus să dau concursul pentru poziția de Șef de secție – Nicolae Ghilezan și Nicolae Maier – m-au asigurat de tot sprijinul lor.  În 1990, sfârșitul lui septembrie-octombrie, m-am urcat într-o Dacie 1300 de culoare albastră împreună cu unul dintre colegii mei mai tineri pe care am reușit să-l conving în ideea că mergem în vest și arătăm că și noi putem face ceva pe lumea asta. Cum spunea Sorescu: “Du-ne undeva,/ Nu ne interesează locul,/ Pentru că oriunde în viață/ Noi avem de gând să facem/ Niște fapte grozave.”

Mi-am lăsat soția și copiii plângând în fața porții casei, mi-am pus în portbagaj sonde și endoscoape, instrumente chirurgicale pe care le adusesem din străinătate, din foarte multe stagii în străinătate, și am făcut drumul Clujului.  Când am ajuns la clinică, am vrut să plec înapoi! Clinica de Urologie era atunci, sub toate aspectele, o literă de la finalul alfabetului. Nu degeaba mă chemaseră aici rectorul și prorectorul:  aveau un motiv foarte clar, era o clinică care se potrivea secolului 19 atât ca și structură cât și din punct de vedere al mentalității. Oamenii erau plictisiți, în clinică se făceau 300 de operații pe an, majoritatea mici sau nefrectomii ca o consecință a complicațiilor după o tentativă de operație conservatoare. Era o clinică murdară, cu saloane de până la 18 paturi și cu două grupuri sociale demne de o gară de provincie pe unde nu mai trece trenul. Îngrozitor!  Medicii erau împărțiți în două grupări, pe mine m-au chemat și m-au aruncat între două grupări. Erau puțini, patru-cinci medici, dar se certau între ei care să fie șef. Atributele cu care se băteau ca să fie șefi – lucrările științifice – erau lucrările de sfârșit de facultate. Și eu trebuia să calmez apele! N-am reușit, dar am reușit să-mi fac dușmane ambele grupări. Asta nu m-a împiedicat pentru că treptat am început să schimb lucrurile. Cei care au înțeles au rămas cu mine – unul sau doi -, ceilalți au plecat pe rând.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

About Author

Medica Academica

Comments are closed.