Modele de asigurări de sănătate europene

0

Direcţiile de finanţare şi de organizare a sistemelor de sănătate au variat destul de mult în ţările Uniunii Europene, însă au urmat, în principiu, patru modele: tip Bismarck, modelul asigurărilor sociale (Germania, Austria, Belgia, Luxemburg şi Olanda) sau Sistemul Naţional de Sănătate tip Beveridge (Marea Britanie, Spania, Danemarca, Suedia şi Finlanda), ori cel centralizat de asigurări de sănătate tip Semasko și sistemul privat de asigurări de sănătate.

p_48_49_asigurari_1În Grecia, Franţa, Irlanda, Italia şi Portugalia, de exemplu, este folosit un mix între modelul Bismarck şi cel de tip Beveridge. În ţara noastră s-a creat un sistem de finanţare a actului medical compus din resurse publice şi private, capabil să asigure şanse egale pentru servicii medicale şi în ceea ce privește echitatea în problema plăţilor serviciilor prestate, deopotrivă.

Sistemul de sănătate în România este revizuirea modificată a modelului Bismarck, având influenţe și din modelele Semasko şi Beveridge.
În termeni de costuri totale este cvasi recunoscut faptul că sistemele de asigurări sociale (tip Bismark) se axează mai mult pe gama serviciilor oferite pacienţilor şi pe recunoaşterea profesională, însă nu realizează un bun control al costurilor, riscând, de asemenea, o supraofertare a îngrijirii. Pe de altă parte, sistemele naţionale de sănătate (Beveridge) sunt mai eficiente în ceea ce priveşte managementul costurilor, dar nu acoperă prea multe pachete de servicii de îngrijire medicală.

Exista trei aspecte relevante pentru sistemele de sănătate din punct de vedere al echităţii: complexitatea pachetelor de servicii oferite de sistem, acoperirea populaţiei, finanţarea îngrijirilor.

GermaniaPOLAND

Germania este recunoscută ca fiind una din ţările cu cele mai bune sisteme de asistenţă medicală din lume. Valoarea serviciilor de asigurări reprezintă circa 80 la sută din fondurile cheltuite pentru securitatea socială.

Reforma din sănătate, introdusă de guvern în 2007, a prevăzut obligativitatea asigurării medicale a celor care trăiesc în Germania. Contribuţiile la fondurile de asigurare sunt împărţite 50-50 între angajator şi angajat, independent de opţiunea acestuia (schema de asigurări de stat sau privată).
Aproximativ 85% din populaţie este asigurată (mandatoriu sau voluntar) în cadrul schemei de sănătate publică, în timp ce 15% dintre germani au asigurări private de sănătate. Asigurarea minimă obligatorie cuprinde accesul la cel puţin un spital şi la tratament ambulatoriu și trebuie să includă, neapărat, tratamentul pentru femeile însărcinate. Costurile în sistemul de îngrijire a sănătăţii din Germania sunt ridicate, ca urmare a creşterii indicilor demografici, precum şi a ratei şomajului.

Prin reformele adoptate recent, guvernul a încercat să facă spitale cât mai competitive şi, prin urmare, să reducă costurile pentru asigurările de stat furnizate de companii precum Gesetzliche Krankenversicherung sau GKV. Asigurările private de sănătate pot fi achiziţionate doar în anumite cazuri. În general, acoperă mai multe arii de îngrijire, dar nu sunt, neaparat, mai avantajoase în termeni de costuri. Dacă opţiunea iniţială a fost de-a avea asigurare de sănătate de stat, nu se mai poate face trecerea la asigurări private, deoarece companiile vor fi obligate să-ţi ofere un tarif de bază la aceleaşi costuri, ca şi cele de stat (începând cu 2009).

Istoric: Pornind de la Magna Charta, prin efortul cancelarului Bismarck (1883) este legiferată Legea asigurărilor de boală a muncitorilor, punctul de plecare pentru sistemul de asigurări sociale de astăzi din Germania. În timp, sistemul asigurărilor sociale germane s-a dezvoltat şi a evoluat prin elaborarea altor legi esenţiale (legea asigurărilor de accidente de muncă – 1884, legea asigurărilor de pensie – 1889, legea asigurărilor de şomaj – 1927, legea asigurărilor de îngrijire – 1994), care au susţinut permanent siguranţa socială a populaţiei.

FRANȚA

Web

Asigurările de sănătate reprezintă un pilon al securităţii sociale franceze. Prin urmare, toate persoanele cu domiciliul în Franţa beneficiază de protecţie prin asigurare, indiferent de vârstă, venituri, sex şi stare de sănătate (principiul solidarităţii). Aproximativ 80% din francezi sunt asigurați cu asigurarea de sănătate generală, așa-numitul System général d`assurance maladie.

Asigurarea acoperă riscurile financiare generate de boală, maternitate, invaliditate şi deces. Mai mult decât atât, aceasta oferă protecţie financiară în caz de accident de muncă şi boli profesionale.
Așa-numita Couverture maladie universelle (CMU) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, cu scopul de-a introduce un sistem obligatoriu de asigurări de sănătate dedicate celor care nu au ocupaţie. Problema în ceea ce priveşte modelul francez constă în faptul că veniturile pentru asigurările generale de sănătate sunt dependente de situaţia economică.

Există şi alte asigurări de sănătate în afară de cea generală, destinate persoanelor care desfăşoară activităţi independente, artiştilor şi comercianţilor (3,1%), agricultorilor (4,2%), precum şi unor grupuri profesionale ca marinarii, minerii sau persoanele care lucrează în transportul feroviar
Deşi Franţa are un sistem public de sănătate, acesta nu acoperă toate nevoile pacienţilor. Astfel, 87% din populaţie are poliţe de asigurare privată complementară. Cele 6500 de companii acoperă peste 7% din cheltuielile totale de sănătate. Asigurarea complementară acoperă costurile totale sau parţiale nerambursate de sistem.

Pe de altă parte, Franţa are şi un sistem de poliţe de asigurare private, diferite de cele complementare. În acest caz, agentul de asigurări îşi asumă toate riscurile, mai puţin pe cele neacoperite de poliţă, de-această dată pacientul fiind cel care trebuie să plătească. Poliţele de asigurări private acoperă 12,7% din cheltuielile de sănătate. Sistemul de sănătate francez este al treilea cel mai scump, reprezentând aproximativ 11% din PIB.

MAREA BRITANIE

p_48_49_asigurari_4

Serviciul Naţional de Sănătate din Marea Britanie, National Health Service (NHS), a fost fondat cu 50 de ani în urmă. La baza conceptului a stat principiul egalităţii. Cetăţenii englezi au acces în mod egal la toate serviciile medicale necesare, indiferent de statutul financiar. Tratamentul medical asigurat de un medic este gratuit şi nu există taxe adiţionale sau co-plăţi.

Englezii achită o parte a costurilor pentru medicamente, iar o scutire de plată este greu de obţinut. Se plătesc extra tratamentul stomatologic şi cel oftalmologic. Pe de altă parte, cetăţenii din Marea Britanie au libertatea de-a alege și asigurări private de sănătate. În 2003, 15% din britanici aveau deja o astfel de asigurare complementară, iar tendinţa este în creştere. În Regatul Unit există și posibilitatea asigurării private totale. Deşi persoanele care optează pentru acest tip de asigurări nu folosesc serviciul naţional, nu beneficiază de reduceri de taxe.

În sistemul britanic, prima examinare o face un medic generalist numit şi GP. Fiecărui rezident îi este atribuit un GP în funcţie de codul ariei geografice în care locuieşte. Spre deosebire de Germania, medicul generalist se ocupă inclusiv de analizele de cancer pentru femei şi de tratamentul pentru pojar al copiilor. Dacă este necesar, acesta recomandă pacientului o clinică/spital şi un medic specialist. Sunt incluse şi psihoterapia şi serviciile stomatologice.

Finanţare
În Marea Britanie, mai mult de 70% din finanţarea pentru sănătate este plătită din taxe. Aproximativ 20% din aceste încasări provin din contribuţiile la asigurările sociale şi, în jur de 5%, de la diferite tipuri de taxe.

Dan Captaru, Medicredit

p_48_49_asigurari_5
• Implementarea sistemului privat de asigurări de sănătate reprezintă un motor de creştere a pieţei private de servicii medicale. Sistemul de asigurări de sănătate românesc nu are: definirea coşului minim de servicii pentru asigurarea de sănătate de stat, implementarea unui sistem de asigurări de stat de tip pensie, definirea protocoalelor terapeutice standard.

Cornelia Scărlătescu, Astra Asigurărip_48_49_asigurari_6
• În România nu există o integrare a asigurărilor private de sănătate în contextul sistemului de îngrijire a sănătăţii, ele fiind ignorate. În Vest, asigurările private de sănătate constituie motorul dezvoltării serviciilor şi al investiţiilor în sănătate. Asigurările complementare ar fi deschis calea deblocării reformei în sănătate, însă încercările sunt timide. Este necesar un dialog între toţi factorii de decizie. Nu există un “diagnostic adecvat” al sistemului de sănătate. S-au experimentat diverse tipuri de reforme din alte ţări fără a se ţine seama că România va avea mereu particularităţile ei.

Sânziana Maioreanu, Signal Iduna

p_48_49_asigurari_7
• Asigurările private de sănătate reprezintă un potențial, ca sursă adiţională de finanţare a sistemului public. Este necesară stimularea cetăţenilor în vederea contractării de asigurări private de sănătate.
Unităţile publice vor beneficia de un număr mai mic de pacienţi, dar contribuţiile lor vor continua să vină. Banii privaţi se vor injecta și în sistemul privat cât şi în cel public. Introducerea pensiilor private și a deductibilităţii totale este o măsură necesară pentru dezvoltarea acestui segment. Asigurarea privată complementară de sănătate este destinată să ofere servicii cuprinse în asigurarea de stat. Când economia scade drastic, sectorul asigurărilor private de sănătate ar trebui, prin potenţial, să reprezinte o prioritate.

About Author

Medica Academica

Leave A Reply