Nicolae Hortolomei (27 noiembrie 1885 – 3 ianuarie 1961) este recunoscut ca fiind întemeietorul chirurgiei fiziologice în România. A fost director al clinicii de Chirurgie şi Urologie de la Spitalul Colţea din Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Medicină şi membru titular al Academiei Române şi al Academiei Franceze de Chirurgie.
După absolvirea școlii primare în orașul natal, Nicolae Hortolomei urmează liceul și Facultatea de medicină la Iași, fiind extern, intern și apoi preparator la Institutul de Anatomie. În 1909 obţine doctoratul în medicină și chirurgie cu teza “Absenţa congenitală a tibiei”, sub îndrumarea prof. Ernest Juvara. Probabil încă de atunci i s-a întipărit în minte tânărului intern fraza pe care avea să o rostească de multe ori de-a lungul întregii sale cariere și mai ales în fața tinerilor săi colaboratori: “Măi, să nu rămânem în urmă!” 
După un scurt stagiu la circumscripţia sanitară Oancea, devine medic secundar în Clinica de boli genito-urinare, iar din 1911, asistent în Clinica de chirurgie condusă de Ernest Juvara și, mai târziu, de Amza Jianu. Urcă treptele ierarhiei didactice ajungând șef de lucrări. Urmează o specializare în urologie la Paris cu prof. Leguen, participă la Primul Război Mondial, organizând spitalele de campanie din Moldova împreună cu Iacob Iacobovici. După unirea Basarabiei cu România este numit șef al Secţiei de chirurgie în Spitalul din Chișinău. În 1920, devine profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Iași, în locul lui Amza Jianu, transferat la București. Hortolomei abordează o chirurgie largă – abdominală, urologică, genitală și oncologică – bazată pe principii fiziologice, fiind considerat întemeietorul chirurgiei fiziologice în România. Elaborează în colaborare monografia Chirurgia ulcerului gastric și duodenal, pe care o publică în 1931, la Paris.
În 1930 vine la București ca medic primar șef al Serviciului de urologie din Spitalul Colentina, iar în 1933 preia conducerea Clinicii de chirurgie și urologie de la Spitalul Colţea. Tot în acel an devine profesor la Facultatea de Medicină, unde desfășoară o activitate complexă, dezvoltând o școală la care s-au format șapte profesori universitari, printre care se numără Theodor Burghele, Gheorghe Olănescu, Ioan Juvara, Dan Setlacec. A fost Ministru al Sănătății între 1939 și 1940. O preocupare constantă a fost dotarea clinicii sale.
Johana Toma, redactor
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
