Prof. univ. dr. Mihai Voiculescu, medic specialist Medicină Internă, medic specialist Nefrologie
În ultimii ani, transplantul de organe solide a înregistrat progrese importante privind funcţionarea grefei şi rata de supravieţuire a receptorului. Analiza bazelor de date privind pacienţii cu transplant de organe solide din Statele Unite ale Americii şi din Europa, precum şi studiile prospective efectuate de diverse echipe de autori, au arătat că rata funcţionalităţii grefei renale la un an este de 94-96%, iar la ficat transplantat, de 85-90%.
Aceleaşi analize au identificat principalele surse ale progresului înregistrat în acest domeniu, în ultimii ani: îmbunătăţirea tehnicii şi-a aparaturii chirurgului, o mai bună pregătire pre- şi post-transplant de către imunologi şi specialiştii în terapie intensivă, scurtarea timpului de ischemie rece şi caldă a organului transplantat, o mai buna prevenire şi tratare a infecţiilor favorizate de imunosupresia receptorului (a celor cu CMV și BKV etc.) şi, nu în ultimul rând, datorită unei mai bune selecţii şi potriviri imunologice între receptor şi donor. >>>
Rata pierderii funcţionalităţii tardive a grefei rămâne ridicată
Cu toate aceste progrese, procentul pacienţilor care îşi pierd funcţionalitatea grefei după cinci sau zece ani rămâne ridicată şi, mai ales, nemodificată. Numeroasele tentative de-a îmbunătăţi rata funcţionalităţii tardive a grefei au eşuat, astfel încât continuăm să pierdem la cinci ani 40%, din grefele de rinichi şi la 10 ani, 60% din grefele renale. Pacienţii cu grefa non-funcţională vin să se alăture acelora ce aşteaptă un transplant, astfel încât, pe fondul unei oferte de organe tot mai redusă, retransplantarea unor pacienţi agravează criza din transplantul de organe solide.
O situaţie asemănătoare se observă şi în transplantul de ficat, de cord sau de plămân, cu observaţia că în cazul celui hepatic grefa e mai bine tolerată de către gazdă, chiar şi în contextul unei imunosupresii reduse, probabil datorită unei rate semnificativ mai scăzute de rejeturi acute comparativ cu transplantul de rinichi. Cu toate acestea, şi în transplantul de ficat se menţin riscuri ridicate de pierdere a grefei, mai ales datorită recăderii infecţiei VHC pe ficatul transplantat.
Date recente atrag atenţia că între cauzele care conduc la disfuncţia grefei de rinichi şi cele care conduc la disfuncţia ficatului transplantat există diferenţe importante. Astfel, în transplantul de rinichi, în primul an, principalele cauze care conduc la disfuncţia grefei sunt rejetul acut, infecţiile şi diverse complicaţii ale actului chirurgical. Dintre infecţii se distanţează ca principale cauze cele cu CMV şi BKV.
După un an de la transplant frecvenţa cauzelor pierderii funcţionării grefei se schimbă, pe primul loc situându-se rejetul cronic sau aşa-zisa “nefropatie de rejet”, recidiva bolii iniţiale, diabetul zaharat, hipertensiunea arterială şi, nu în ultimul rând, citotoxicitatea unor molecule imunosupresoare folosite în prevenirea rejetului (fig. 2 şi 3) . Studii recente atrag atenţia asupra importanţei rejeturilor acute subclinice şi asupra nefrotoxicităţii unor imunosupresive folosite în mod curent în prevenirea rejetului grefei. În ceea ce priveşte transplantul hepatic situaţia este diferită, întrucât ficatul grefat, spre deosebire de rinichiul transplantat, reuşeşte să câştige spontan toleranţa într-un procent semnificativ mai mare de cazuri decât grefa renală, prin mecanisme de deleţie clonală periferică, clonele limfocitare T reactive faţă de antigenele ficatului transplantat fiind eliminate cu păstrarea grefei hepatice .
Din aceste motive rata rejeturilor acute în transplantul de ficat este semnificativ mai mică decât în cazul transplantului de rinichi. Disfuncţia grefei hepatice este determinată, în principal, de recăderea bolii iniţiale, cel mai adesea infecţia cu VHC sau citotoxicitatea imunosupresivelor.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
