Noile state membre ale UE şi Politica Europeană de Sănătate

0

Prof. dr. Vasile Puşcaş, Institutul pentru Studii Internaţionale, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca. Dr. Anca Curta, Institutul pentru Sănătate Publică, Cluj-Napoca

p40_41_c

După ce s-a extins de la şase la cinsprezece membri, prin patru extinderi succesive în ultima jumătate de secol, semnarea Tratatelor de Aderare cu 10+2 noi state membre (2004 şi 2007) a adus Uniunea Europeană într-o etapă distinctă. Aceasta şi datorită faptului că cea de-a cincea şi cea mai semnificativă extindere a inclus cea mai mare diversitate şi complexitate a procesului.  >>>

Intrarea în Uniunea Europeană a douăsprezece state membre (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Malta, Cipru – în 2004 şi Bulgaria şi România – în 2007) a generat o creştere substanţială în perimetrul, piaţa, populaţia, cultura şi capitalul istoric al Uniunii Europene. Însă această extindere reprezintă mai mult un proces decât un eveniment, iar pregătirea pentru aderarea la UE a creat situaţii fără precedent şi ocazia de a implementa schimbări pe plan social, politic, economic şi instituţional.

Europa Centrală şi de Sud- Est

Dezvoltarea unei politici în domeniul sănătăţii în Europa Centrală şi de Sud- Est a urmat, în mare parte, un traseu comun. Influenţele proprii demersurilor pentru aderarea la UE au avut drept rezultat apropierea statelor candidate de standardele vestice, în speranţa că acestea le vor face mai viabile din punct de vedere economic, crescându-le capacitatea de răspuns şi făcându-le mai compatibile cu economia de piaţă. Dezavantajul acestei aderări târzii este faptul că noile state membre trebuie să se supună deciziilor luate deja de celelalte state-membre.

Povara bolilor în aceste ţări este substanţial mai ridicată decât în statele mai vechi-membre ale Uniunii Europene, indiferent dacă vorbim despre afecţiuni cronice sau de cele acute. Finanţarea sistemelor de sănătate a devenit una dintre cele mai delicate provocări întâmpinate de guvernele Europei, dar pentru multe dintre noile state membre UE aceste presiuni au un caracter acut, ca o consecinţă a unei serii de factori: slaba capitalizare a infrastructurii de sănătate şi creşterea tensiunilor între diverse priorităţi concurente în cadrul procesului de aderare.

Ca răspuns la aceste presiuni, au apărut câteva tendinţe comune în noile state membre UE. Acestea includ întărirea capacităţii sistemului de sănătate publică, crearea unor noi instituţii în domeniul sănătăţii şi al finanţării, cu diverse grade de autonomie, diversificarea surselor de finanţare, crearea unui model pluralist de oferire a serviciilor de sănătate şi schimbarea metodelor de plată a furnizorilor.  Toate aceste ţări au adoptat sistemul asigurărilor sociale pentru finanţarea sănătăţii.

Acoperirea extinsă a serviciilor de sănătate este prevăzută în Constituţie în multe dintre statele membre recent intrate în UE, însă, resursele fiind limitate, o acoperire de acest nivel nu este o acoperire reală. Asigurările private în sănătate, acolo unde s-a dezvoltat acest sistem, au avut până în prezent un rol suplimentar şi nu de substituţie, astfel încât pacienţii nu pot opta pentru un sistem sau altul.

Este dificil de imaginat că un singur sistem de sănătate publică ar putea fi implementat în toate statele membre sau că ar putea exista o singură cale de transformare a sistemelor medicale, având în vedere diferenţele considerabile dintre ţări.

Reforme cheie, în viziunea UE

Astfel, reformele din sistemul de sănătate sunt planificate şi implementate la nivel naţional, în cadrul instituţional al fiecărui stat, potrivit circumstanţelor specifice şi structurii de valori a fiecărei societăţi.

Comisia Europeană a identificat anumite puncte cheie care ar putea fi luate în considerare în dezvoltarea unor politici de sănătate eficiente la nivel naţional. Printre acestea se numără lipsa unor politici clare, moderne de sănătate publică şi prioritatea relativ scăzută acordată acestui sector, nivelul în creştere al maladiilor transmisibile şi scăderea acoperirii vaccinurilor, creşterea utilizării medicamentelor, nevoia de a dezvolta o infrastructură dedicată serviciilor de urgenţă, statutul social şi economic lipsit de influenţă al profesioniştilor din sănătate, lipsa unei implicări adecvate a societăţii civile în problemele din sistemul sanitar şi impactul negativ constant al condiţiilor sociale precare asupra sistemului de sănătate.

Pentru a găsi soluţii la aceste probleme, ar putea fi avute în vedere următoarele opţiuni: îmbunătăţirea participării la fiecare program comunitar dedicat sistemului de sănătate publică, creşterea know-how-ului şi a facilităţilor legate de ţinerea sub observaţie a bolilor transmisibile şi participarea în procesele de networking pe această tematică la nivel comunitar, identificarea priorităţilor pentru cooperare şi schimb de informaţii, stabilirea priorităţilor legate de alocarea resurselor şi a investiţiilor, promovarea participării experţilor din noile state membre în grupurile de experţi ale Comisiei, facilitarea cooperării între state, precum şi dezvoltarea cercetării în sănătate ca şi utilizarea sistemelor de informaţie şi a tehnologiilor din domeniu.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

About Author

Medica Academica

Leave A Reply