Serviciile medicale din Italia sunt, în general, considerate a fi de bună calitate și relativ ieftine la nivel european, însă sistemul sanitar care le gestionează are câteva probleme, cum ar fi conflictul între autonomia locală a regiunilor și deciziile centralizatoare ale guvernului, puternicele diferențe economice dintre nord și sud sau timpul de așteptare pentru consultarea unui specialist, care poate fi de ordinul lunilor.
Medicina privată, alternativa pentru timpii lungi de aşteptare de la stat
Încă de la finalul anilor `70, sistemul sanitar italian a oferit cetățenilor acoperire universală, fiind finanțat prin intermediul taxelor. Italienii pot merge la un spital public fără să fie nevoie ca o companie de asigurări să intermedieze acest lucru. Uneori trebuie să achite o coplată, însă cea mai mare parte a serviciilor medicale este plătită de către stat. Așadar, teoretic, majoritatea italienilor nu au nevoie să cumpere o asigurare privată, deși aproximativ 35% – potrivit estimărilor – utilizează serviciile medicale private și le plătesc din propriul buzunar, se menționează într-un articol publicat în revista The Lancet.
Timpul lung de așteptare – care poate ajunge până la luni de zile – pentru a fi examinat de un specialist, fie el stomatolog sau cardiolog, este cauza pentru care italienii apelează frecvent la serviciile medicale private.
75% din PIB,
produs în centru şi nord
În ciuda dezvoltării economice din a doua parte a secolului trecut,diferența de venit între nord și sud rămâne una dintre problemele economice și sociale cele mai dificile ale Italiei. În prezent, țara continuă să fie divizată între nordul industrializat și sudul subdezvoltat, preponderent agricol.
Aproximativ 75% din PIB este produs în centru și nord și doar 25% în sud, rata angajării este mai ridicată în centru și nord decât în sud, șomajul este mult mai mare în sud, situație care se menține în aceiași termeni de câteva decenii, notează raportul despre Italia al Observatorului European pentru Sisteme și Politici de Sănătate.
Între regiunile nordice ale Italiei și cele sudice sunt vizibile și diferențe importante în organizarea și asigurarea serviciilor medicale publice și private. În plus, peste tot în Italia, o problemă comună o reprezintă corupția la nivelul administrațiilor locale în domeniul sănătății, ceea ce generează o imensă risipă de resurse, notează The Lancet.
Directive centrale,
autonomie locală
Deși Ministerul Sănătății este responsabil de gestionarea serviciilor medicale, controlul său s-a dizolvat treptat într-o descentralizare care a acordat putere de decizie celor douăzeci de regiuni ale țării. Banii vin în continuare de la Minister – care hotărăște ce metode și medicamente trebuie utilizate în tratamentul afecțiunilor astfel încât standardele naționale să fie respectate. Dar fiecare regiune poate adopta standarde de calitate suplimentare, își poate stabili propriile rate de decontare, poate decide care spitale sunt prioritare pentru folosirea fondurilor publice și care nu îndeplinesc cerințele.
Bugetul sănătăţii,
redus cu
13 milioane de euro
În ultimii ani, reformele din sistemul sanitar au avut un numitor comun: reducerea costurilor.
Înainte de demisia lui Berlusconi (noiembrie 2011), bugetul pentru sănătate alocat perioadei 2012-2014 a fost redus cu 7,95 milioane de euro, a fost reintrodusă coplata pentru îngrijirile ambulatorii (10 euro), precum și pentru tratamentele realizate în departamentele de urgență, dar neconsiderate absolut necesare în regim de urgență (25 de euro).
La scurt timp, sub presiunea austerității, guvernul de tehnocrați condus de prim-ministrul Mario Monti a revizuit bugetul, ceea ce a dus la o nouă scădere a finanțării sănătății începând din 2012 – cu 4,7 milioane de euro, suplimentar față de cei 7,95 milioane. De asemenea, medicii au fost obligați să prescrie medicamente generice, s-a redus plafonul pentru cheltuielile cu produsele farmaceutice, precum și cheltuielile cu personalul și achiziționarea de materiale, servicii și dispozitive medicale.
Sumele investite de Italia în sănătate erau deja ceva mai mici decât în alte state europene. Potrivit Comisiei Europene de sănătate, cheltuielile totale (publice și private) cu sănătatea în țările UE se ridică la peste 10% din PIB, în Italia ajungând la 9,3% din PIB. Doar cheltuielile publice în UE sunt de aproximativ 8% din PIB, în timp ce în Italia se situează în jurul a 7%.
Ultima reformă a Italiei, iniţiată de fostul ministru al Sănătăţii, Renato Balduzzi, nu a majorat bugetul public alocat sănătății, dar speră să îmbunătățească nivelul cheltuielilor cu serviciile medicale. Astfel, principala schimbare este că se asigură servicii medicale primare 24 de ore din 24 în clinici gestionate de autorități regionale, unde italienii pot consulta medici generaliști, dar și pediatri. Criticii reformei au afirmat că aceasta reprezintă o tendință de centralizare care nu ține cont de diferențele strucurale dintre modelele de organizare regionale, alimentând tensiunea dintre guvern și autoritățile locale. Sistemului sanitar italian i se reproșează că este incapabil să reacționeze corect atunci când un cetățean se îmbolnăvește: astfel, regiunile bogate și bine organizate beneficiază de pe urma sistemului, în timp ce zonele mai sărace și mai puțin organizate sunt afectate de structura sa.
Luni de aşteptare pentru operațiile care nu sunt urgente
Medicii de familie sunt plătiți integral de către stat, sunt obligați să aibă program cel puțin cinci zile pe săptămână și au o limită de 1500 de pacienți înscriși. Aceștia sunt distribuiți automat către un medic de familie pe care îl pot schimba dacă sunt nemulțumiți de serviciile sale.
Medicamentele prescrise de medicul de familie sunt, în general, finanțate de către sistem, pacientul achitând o coplată diferită în funcție de tipul de medicament și de venitul său (în multe regiuni, toate medicamentele cu prescripție sunt gratuite pentru cei cu posibilități materiale reduse). Medicamentele eliberate fără rețetă sunt plătite de către pacient.
Intervențiile medicale și spitalizarea în unitățile medicale de stat sau în cele private care au contract cu statul sunt gratuite pentru toți pacienții, indiferent de venit, însă pentru operațiile care nu reprezintă o urgență timpul de așteptare depășește câteva luni, mai ales în orașele mari.
Serviciile medicale de urgență din Italia sunt asigurate atât pe baza voluntariatului, cât și de către companii private care asigură servicii de ambulanță, potrivit wikipedia.org.
Populație îmbătrânită, mortalitate infantilă ridicată
Structura populației s-a schimbat semnificativ în ultimele decenii din cauza scăderii ratei fertilității și a creșterii speranței de viață, notează Observatorul European. Italia are una dintre cele mai reduse rate a fertilității din lume, așadar rata de creștere a populației este foarte redusă, printre cele mai mici din UE și cea mai mare parte a creșterii este datorată imigrației.
În toate țările industrializate, populația îmbătrânește: la finalul anilor `90, în Italia trăiau 125 de persoane de peste 65 de ani la fiecare 100 de persoane de 14 ani sau mai tinere, cel mai ridicat raport din UE, rezultat al fertilității scăzute. Pe de altă parte, populația de peste 65 de ani crește constant, reprezentând 18% din populație în 1999, 22% dintre aceștia având peste 80 de ani sau chiar mai mult.
Speranța de viață a italienilor a crescut semnificativ pe parcursul anilor `80 și a continuat să crească până peste media UE. Pe de altă parte, rata mortalității infantile a rămas una dintre cele mai ridicate din Europa, deși a scăzut mult în anii `90, potrivit Observatorului European. Cancerul este cea mai frecventă cauză a decesului la persoanele de peste 64 de ani, urmată de bolile cardiovasculare; acestea din urmă produc cele mai multe decese la nivelul tuturor categoriilor de vârstă. Până la vârsta de 35 de ani, principala cauză a deceselor este reprezentată de accidente sau alte tipuri de răni.
