Normal = Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. (DEX)
Manualele de jurnalism spun că atunci când un câine muşcă un om nu este o ştire, în schimb este ştire atunci când un om muşcă un câine. Deşi la noi, în România tuturor posibilităţilor, în România care contrazice paradoxal orice, un japonez a murit muşcat de un câine în Piaţa Victoriei, acum câţiva ani. Şi a fost o ştire!
Dar regula este că dacă e “aşa cum ar trebui să fie”, cum zice DEX-ul, nu e o ştire. Nu ar trebui să regăsim normalul nici pe agenda publică a zilei, nici a autorităţilor şi nici a analiştilor de la televizor. Totuşi, când neobişnuitul face regula, normalul devine neobişnuit.
Lungul drum al zilei către normalitate trece prin tiparele noastre de gândire şi poate lua mai mult decât cei 20 de ani prezişi cândva, într-o epocă entuziastă şi mult îndepărtată, de Brucan.
Normal e să poţi lua un taxi normal de la aeroport, şi nu să fii piratat de hoţi. Dar a trebuit să moară o tânără, un om care venea în România să ajute, să se işte un scandal internaţional pentru ca să se schimbe ceva şi să regăsim normalitatea.
Normal e ca un parc să nu fie închis timp de doi ani, şi două cartiere de bucureşteni să nu reacţioneze suficient de tare încât să schimbe gândul autorităţilor pe care le plătesc.
Normal e să îţi plăteşti taxele, să nu fii privit ca un ciudat dacă ceri bon fiscal, normal e să foloseşti banii comunităţii pentru binele comunităţii, normal e să nu minţi că ai asfaltat un drum şi să te operezi de inimă când vine Uniunea Europeană să te întrebe unde sunt banii!
Normal e ca sistemul de sănătate să funcţioneze sănătos, iar banii pe care îi plătim ca asiguraţi să meargă acolo unde este cea mai mare nevoie, inclusiv la noi înşine, când suntem bolnavi.
Normal e ca elitele să fie apreciate, şi am salutat gestul fără precedent al Ministerului Sănătăţii, al Ministrului Nicolae Bănicioiu, de a onora prin 74 de diplome – doar hârtii tipărite – elita medicală a României. N-am văzut niciodată, adunate la un loc, atâtea figuri mari ale medicinei româneşti mulţumind pentru o Diplomă. Respect!
7 ani a durat până ce cardul de sănătate, imaginat, proiectat, licitat, contestat, finanţat, anunţat, retractat, iar contestat, urât, condiţionat, manipulat, neînţeles, prea bine înţeles, contestat iar şi implementat a devenit realitate. Cred că se poate scrie o adevărată epopee a introducerii cardului în România. Dar ea marchează de fapt drumul către normalitate.
Un drum spre normalitate într-o Românie în care cea mai mare provocare este să fii normal. Cum ar trebui să fie, obişnuit, firesc, natural.
Vă invit să descoperiţi un nou număr, de mai, al Medica Academica. Normal!