Istoric
Alimentaţia este unul dintre reflexele necondiţionate fundamentale caracteristice fiinţelor vii. În imposibilitatea realizării acestui act vital, tentativele de alimentaţie au fost, sunt şi vor fi impuse de nevoia de aport plastic, energetic etc., apelându-se la căi de substituţie, de regulă insuficiente.
Esofagul, conduct muscular de transport alimentar, localizat profund în torace, a constituit o bună perioadă de timp un subiect tabu, inaccesibil tămăduitorilor diverselor epoci ale istoriei omenirii. Cu toate acestea, egiptenii, caracterizaţi de Homer (în anul 800 î.Hr.) ca fiind „mai pricepuţi în medicină decât orice alt popor”, hrăneau bolnavii care nu se puteau alimenta printr-un tub de bambus (sondă esofagiană), fapt consemnat în papirusul Ebers (1550 î.Hr.).
Soluţia de acum 3500 de ani este şi astăzi în actualitate, desigur adaptată, practicabilă la alte vârste (mult mai îna-intate, comparativ cu Egiptul Antic), într-o căutare permanentă de-a adapta modelul şi materialul achiziţiilor despre biologie, compatibilităţilor, inerţiei etc.
Chirurgia esofagului a fost consemnată abia la mijlocul secolului XIX, cu referinţe la extragerea corpilor străini din esofagul cervical. Prima rezecţie esofagiană finalizată se adresa tot segmentului cervical şi a fost realizată de Billroth, în 1872. Un alt succes a fost reputat de Czerny în 1877, care rezecă esofagul cervical la un bolnav de cancer, reparând defectul cu un tub confecţionat din tegumentele regiunii. În România, interesul pentru chirurgia esofagului s-a manifestat de timpuriu. Nume precum Ion Jianu, Amza Jianu, Dan Gavriliu, sunt nume de marcă, reprezentanţi ai unei generaţii întregi de chirurgi, care au predat şi preluat ştafeta chirurgiei esofagului, ridicând-o de fiecare dată pe trepte superioare. Amza Jianu a fost, poate, printre primii care au folosit un tub de cauciuc pentru a confecţiona o proteză de substituţie esofagiană.
Faţete ale miniinvazivităţii
Endoscopia digestivă superioară a constituit un pas extrem de important în algoritmul diagnostic şi terapeutic al cancerului esofagian. La începuturile ei, endoscopia cu endoscop rigid era destul de traumatizantă pentru pacient, necesita o bună axare oro-faringo-esofagiană (motiv pentru care, iniţial, a fost practicată pe „înghiţitorii de săbii”), iar diametrul mare al endoscopului limita indicaţiile metodei. Apariţia endoscopului flexibil şi reducerea diametrului acestuia au permis nu doar extinderea indicaţiilor metodei, ci şi transformarea ei, dintr-o metodă pur diagnostică, într-una mixtă, diagnostică şi terapeutică.
Forajul tumoral şi stentarea s-au impus relativ lent. În mod evident, stenturile endoscopice trebuie să aibă anumite calităţi, dintre care flexibilitatea este unul extrem de important, de aceea protezele de plastic (precum cea utilizată de noi) sunt destinate aproape în exclusivitate chirurgiei şi, desigur, unei alte filosofii tehnice decât abordul endoscopic.
Stentarea endoscopică este, în prezent, cea mai modernă şi miniinvazivă modalitate de protezare dar, desigur, cu limitele ei.
În primul rând, fiind o modalitate de stentare ortogradă, este o stentare relativ oarbă şi, evident, riscantă (risc crescut de perforaţie esofagiană). Apoi, metoda este limitată de imposibilitatea traversării stenozei tumorale cu endoscopul (stenozele foarte strânse nu pot fi protezate endoscopic). Un alt risc, deloc de neglijat, este cel de sângerare, deoarece stenturile flexometalice nu realizează o compresie eficientă asupra esofagului tumoral. Nu în ultimul rând, stenturile flexometalice sunt foarte scumpe (cele mai ieftine costă 560 euro), iar categoria socială, căreia i se adresează în procentul cel mai mare, nu are resursele financiare necesare acestui efort.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
Prof. univ. dr. Dan Sabău, șef Clinică Chirurgie 2, Spitalul Clinic de Urgenţă Sibiu