Trăsătura caracteristică a conducerii Ministerului Sănătăţii în perioada postdecembristă a fost instabilitatea. Să tot fi fost vreo zece, dacă nu mai mulţi deţinători ai portofoliului, cu cel puţin 100-150 de membri ai echipelor lor, plus prieteni şi simpatizanţi din acelaşi partid la Direcţiile de sănătate judeţene, conduceri de institute de cercetare şi direcţii de spitale şi alte instituţii sanitare al căror număr este imposibil de apreciat. >>>
Mai mult ca niciodată „schimbarea domnilor” nu s-a însoţit de „bucuria nebunilor”, pentru că aceştia din urmă, tot mai indiferenţi la „schimbări”, au înţeles că nu este nimic bun de aşteptat de la acest neobosit carusel.
Scenariul parodiei a fost mereu acelaşi. Personajul ales al celor mari, din afara sistemului de sănătate, jura pe Cartea Sfântă şi cea a Neamului, încheind cu sacrosancta „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, după care ar fi trebuit să treacă la ceea ce ar fi trebuit să fie trudă, sau cel puţin treabă…
Aţi văzut însă, în realitate, ce se întâmpla în zilele imediat următoare? Mai întâi locvacitatea la televiziune şi interviurile în presă. În care, lăudându-se, îşi demola şi denigra predecesorul, înainte de a fi făcut ceva. Bineînţeles că lumea începea cu el/ea. „Tabula rasa” a tot ceea ce se săvârşise. Nimic nu fusese bun, nici măcar o fărâmă pe care s-o continue. Pentru că în timpurile noastre unul din cuvintele scoase din vocabular, şi anume cel de “continuitate”, nu-şi mai are rostul. Ca de altfel şi respectul faţă de munca celor ce te-au precedat şi care, de multe ori, sunt socotiţi veritabili duşmani.
Apoi, la „treabă”! Modificări eventuale ale topografiei obiectelor din cabinet. Apoi selectarea unei/unui şef de cabinet şi a unei secretare devotaţi, „de încredere”. Şi a unor consilieri pentru o echipă monolit. Apoi modificări pe ierarhia de mai jos, la cererea celor din anturajul imediat. „Und so weiter”…
Stârneşte nedumerire, dacă nu chiar uimire pentru minţile celor ce se mai ostenesc să-şi pună întrebări: De ce dacă un ministru este reprezentantul partidului aflat la guvernare, care are deja un program şi în domeniul ocrotirii sănătăţii, mai trebuie să-l repete sau să creeze altul? Sau dacă părăseşte, din varii motive, funcţia, iar anumite puncte ale programului său n-au fost realizate, el trebuie să iasă vioi din funcţie, fără a suporta consecinţe?
…Astfel, au trecut mai bine de două decenii, fără ca mult trâmbiţata Reformă sanitară să se fi îndeplinit, iar finalul acesteia nu se întrevede. Iar anxietatea şi grija pentru sănătate a populaţiei, îndeosebi a pensionarilor, sporeşte concomitent cu diverse mijloace de şantaj, cum ar fi coplata sau modificarea sistemului de asigurări de sănătate, pachetul de servicii oferit asiguraţilor, care devin tot mai mult vinovaţi, împreună cu medicii de familie şi spitalele, pentru creşterea arieratelor pe care statul nu le poate achita furnizorilor de medicamente, materiale sanitare şi diverse echipamente. Nu există încă nicio metodă la îndemâna Ministerului Sănătăţii şi a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS) să sesizeze acest din urmă fenomen, din vreme?
…Recent, „arheologii” Reformei sanitare, veritabili ciocli ai acesteia, au strigat: „EVRIKA!” descoperind ceea ce li se pare a fi cauza-cauzelor. Faptul că CNAS nu este subordonată Ministerului Sănătăţii, pentru ca acesta să poată controla mai bine resursele! Oare aceasta să fie cauza situaţiei jalnice a subfinanţării şi a lipsei cronice de resurse, aceeaşi din ce în ce mai accentuată în aceste ultime două decenii? Are Ministerul Sănătăţii, acum, instrumentele necesare, cu aparatul său redus şi şubred, să exercite un control financiar eficace? Sau ar fi mai util să controleze CNAS, corectitudinea licitaţiilor ce au loc, ca şi a achiziţiilor directe de către conducerile unităţilor sanitare? Se va alege dintre „umflarea” aparatului birocratic şi controalele de către persoane cu adevărat oneste, a doua variantă? Vom vedea! Nu putem însă exclude şi alegerea celei/celor mai proaste variante, cum am fost obişnuiţi nu de puţine ori… <<<
