Arh. Mihai Pienescu
Latinescul hospes – oaspete este rădăcină atât pentru românescul spital, francezul hôpital sau englezescul hospital, cât și pentru ospitalitate (românească), l’hospitalité (pe tărâmuri francofone) sau hospitality (prin mai toată lumea). Pare deci lesnicioasă încropirea unui comentariu pornind de la această simplă evidență etimologicã.
Dar să încercăm o mai lungă argumentare. Fiind locul unde te poți naște, unde suferi, unde speri în vindecare și unde poți chiar muri, spațiul spitalicesc are și evidente dimensiuni spirituale și afective.
Astfel, în mediile de specialitate «dintr-un pumn» de țări (mai ales cele răspândite prin Europa Occidentală și America de Nord, la care putem adăuga Japonia, Australia sau Coreea sudică) a apărut (și se si aplică – datorită importantelor mijloace materiale și financiare de care dispun) un concept ce consideră omul rănit, bolnavul, pacientul, în integralitatea sa complexă.
Dezvoltarea acestui concept poate fi considerată și ca o reacție umanistă vis-à-vis de viziunea liberală ce acordă sănătății statutul de bun de consum, considerând spitalul ca loc de producere a acestui bun; se echivalează îngrijirea bolnavului cu prestarea de servicii și spitalul cu o mașină de vindecat. Cum adevărul este mai mereu pe la mijloc, la fel de bine se poate aprecia că viziunea liberală a produs o mutație – mai ales pe profitabilul «segment de piață» al clinicilor private – prin promovarea perceperii spitalului ca hotel pentru suferinzi.
Astfel, dincolo de performanța strict tehnică a echipamentelor, de eficacitatea intervențiilor și a tratamentelor medicale, dincolo de optima definire a programului și de abilitatea rezolvărilor funcționale, acest concept evidențiază necesitatea – și cere crearea – unui spațiu spitalicesc primitor și călduros, sensibil și afectuos, deschis spațiului public, în opoziția clasicei concepții igieniste ce presupune un spațiu aproape carceral, izolat, rece, sec, minimal. Și tot astfel, oarecum neașteptat, arhitecți, designeri și peisagiști se găsesc în centrul atenției, fiind solicitați să restructureze imaginea acestui spațiu.
Dacă în ultimii treizeci de ani spitalul s-a deschis deja către oraș și spațiul public, mai recente realizări accentuează necesara suplețe și agreabila amenajare a spațiilor interioare și de tranziție, fie ele holuri, terase, culoare, cabinete, saloane sau blocuri operatorii. Culorile, lumina (naturală și artificială), textura materialelor, forma mobilierului și signalistica au o influență determinantă asupra psihologiei utilizatorilor – pacienți, personal medical, vizitatori – pot reduce anxietatea inerentă locului, permit o mai bună orientare, îmbunătățesc confortul general.
Se creeazã o «scenografie» de proximitate, o ambianță intimistă ce are scara și aspectul «vieții normale». Nu pentru a oculta spațiul medicalizat ci pentru a lupta mai eficient cu boala, ameliorând condițiile de lucru ale personalului și pe cele ale vieții de zi cu zi a pacienților și a vizitatorilor. Se acordă o atenție specială și amenajării spațiului exterior de proximitate – grădini, curți interioare, acoperișuri vegetalizate – cât și asigurării unei permanente relații vizuale cu exteriorul, relație ce exprimă necesitatea vitală de a simți apartenența la oraș, la viață.
Proiectul propus de arhitecți este astfel conceput încât grădina spitalului să poată beneficia de o suprafață maximă. Grădina « vălurită » propune diferite ambianțe vegetale, fântâni și un mic curs de apă, putând să fie percepută de pe ambele străzi ce mărginesc terenul datorită unor largi porticuri. Din camere, prin mari ferestre cu parapet mic, bolnavii pot privi (și din pat) grădina. Fațada vitrată «se joacă» cu trei registre: transparent, translucid, opac, ultimele două cu discrete inserții serigrafice.
Spitalul Cognacq-Jai, Paris (arhitect: Toyo Ito; peisagist: V.Dostral-Extra Muros)
Camerele sunt prevăzute cu mobilier din lemn în culori pastel; din baie, printr-o mică fereastră, se vede pătuțul noului-născut. Din
pat, mama poate privi cerul, iar de pe terasă și grădina. Dezvoltându-se, vegetația (încă tânără) va atenua geometria puternică a clădirilor.
Spitalul de obstretică-ginecologie, Purpan-Toulouse
(arhitect: P.Riboulet; peisagist: Atelier Grunig-Tribel)
La extremitatea fiecărei unități de spitalizare arhitecții au prevăzut un salon – vitrat generos și deschis către peisaj – ce asigură necesara relaxare a pacienților.
Spitalul din Mataro, Catalonia (arhitecți: F. Montaner și A. Teixidor)
Acest echipament regrupează într-un sistem unic fluide medicale, chiuveta, spații de depozitare, terminal informatic; interfața informatică permite comunicarea cu exteriorul și cu alți pacienți, fiind și terminal pentru ansamblul informațiilor medicale.
Proiect prototip de amenajare a unei camere de spital (Stéphane Vilard, designer industrial)
Crearea unei ambianțe luminoase în nuanțe de bleu, roz și verde reduce stresul pacienților și ameliorează confortul practicienilor. Adaptarea ambianței cromatice la activitatea desfășurată într-un spațiu implică analiza unor multipli factori de ordin tehnic, sociologic, ergonomic, psihologic. Altădată mereu în culori reci, blocurile operatoare beneficiază și ele de culori mai calde,
fără să fie violente.
Bloc operator la spitalul
Pitié Salpêtrière din Paris
Scăldat în lumină, holul de primire pe două niveluri are rol de sală de așteptare și de cafenea. Tâmplăria din lemn, mocheta și desenul asimetric al mezaninului conferă acestui spațiu o plăcută ambianță de locuință.
Echipament sanitar public de proximitate, Brixton – Londra (arhitecți: G.Penoyre și S. Prasad)
Culorile permit identificarea facilă a diferitelor funcțiuni adăpostite într-un mare volum; animația coloristică reduce anxietatea inerentă. Hol de primire la CHU Bordeaux
Ilustrațiile provin din: «AMC- Le Moniteur de l’Architecture», «Techniques & Architecture», «Les cahiers techniques du bâtiment».
Născut în 1952, Mihai Pienescu este diplomat al Institutului de Arhitectură «Ion Mincu» – București. Studii post-universitare (ciclul
Le projet architectural et urbain) la Ecole d’Architecture Paris-Belleville. Activitate profesională, între 1978 și 1990, la Baia-Mare și la București. În martie 1990 înființează, la București, împreună cu Cristina Ene, agenția de arhitectură «AD5+». Din septembrie 1990 locuiește la Paris, unde are propriul birou de arhitectură «AAA». Este autor și coautor a peste 60 de proiecte și construcții realizate în România, Franța, Liban, Finlanda, Germania. Co-fondator al revistei «Arhitext». Articole în revistele «Arhitext», «Arhitectura», «Observatorul Cultural», «Arta», «Respiro».
