Dacă „timpul este obsesia covârşitoare a poeziei lui Nichita Stănescu”, după cum a subliniat Al. Condeescu (1995), eu consider că scheletul, cu morfologia sa perfectă şi durata sa în timp, constituie o obsesie la fel de covârşitoare pentru poet. Îndrăznesc să cred că aceste două obsesii s-au aflat întotdeauna în relaţie antagonistă strânsă şi reciproc stimulată.
Născut la 22 aprilie 1935, Stoina, Gorj
– 1959, IMF „Carol Davila” Bucureşti, şef de promoţie; lucrarea de diplomă „Valoarea timpului de circulaţie în diagnosticul insuficienţei cardiace”
– 1971, doctor în medicină, cu teza „Anomalii genetice în diformităţile congenitale prin deficit ale membrelor”
– medic la ţară, medic secundar la Spitalul Brâncovenesc, medic pri-mar la Spitalul Brâncovenesc, apoi la Spitalul Judeţean Ilfov, şef secţie la Spitalul „Sf.Ioan”, profesor universitar şi şeful Clinicii de ortopedie şi traumato-logie a UMF Craiova, din octombrie 1997
– 216 lucrări în reviste româneşti şi străine, din care 9 în reviste cotate ISI; 11 capitole de carte, în tratate de chirurgie, peste 130 de comunicări ştiinţifice, 90 de referate şi recenzii
– 17 monografii, între care „Entor-se-le” (1972), „Practica osteo-sintezei metalice” (1979), „Fractura deschisă” (1979), „Tumorile osului” (1984), „Orto-pedia şi traumatologia – mică enciclopedie” (1987), „Traumatismele articulare ale regiunii claviculare” (1996), „Fracturi maleolare” (2000), „Caiete de traumatologie osteoarticulară specială” vol I-VI, (2003-2008), „Introducere în genetica aparatului locomotor”, „Bolile genetice dominante ale membrelor” (1998).
– a demonstrat rolul malformativ al methotrexatului, contribuţie apreciată de Walter Landauer, profesor de genetică la Cambridge; a publicat în „La Nouvelle Presse Médicale” (Paris) primul caz din lume de „Picior de Madura” produs de Candida tropicalis, contribuţie apreciată de Secţia de patologie tropicală a Institutului Pasteur şi Institutul de microbiologie medicală al Laboratoarelor Bayer. Extrasul lucrării a fost solicitat de peste 50 de autori din lume. Lucrarea a fost inserată în Index Medicus (1972).
– Ample cercetări clinice şi statistice privind patologia traumatică la vârstnici, apre-ciate în mod deosebit de acad. prof. dr Ana Aslan şi publicate în „Revista de geronto-logie şi geriatrie”; noi clasificări în entorse, contuzii, luxaţii şi fracturi; a in-tro-dus în practică un procedeu original de capitonaj chirurgical longitudinal în contuzii cu decolare tegumentare în-tinsă, folosit de numeroşi specialişti în ortopedie-traumatologie şi chirurgie generală.
– studii clinicoradiologice ample privind ectrodactilia, ectromelia, polidactilia, absenţa congenitală a marelui pectoral, realizând totodată o clasificare cuprinzătoare a tipurilor de morfogeneză anormală la nivelul aparatului locomotor, bazată pe efectul morfologic al acţiunii agentului cauzal.
– a organizat şi dezvoltat Secţia de Ortopedie şi Traumatologie din Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan”
– premiul „Gheorghe Marinescu” al Academiei Române pentru monografia „Tumorile osului” (1987), Premiul „Iuliu Haţieganu” al Academiei Române pentru monografia „Fracturi maleolare” (2002); Medalia, diploma şi eşarfa pentru Intelectual Internaţional al anului 2001, Cambridge; Medalia de Onoare a Institutului American de Biografii, 2002.
Nu rareori, cutremurat sau copleşit de teama sfârşitului, poetul a invocat scheletul ca element probator şi determinant în năzuinţa sa spre eternitate. În acest sens, Nichita Stănescu a compus poeme fascinante, încercând să oprească timpul şi implicit, fericirea din curgerea lor implacabilă.
În opinia mea, deseori, Nichita Stănescu invocă scheletul ca:
a) Scheletul – element de construcţie
Poetul situează scheletul în „miezul” organismului, acesta fiind structura bazală a întregului organism.
„În inima lucrurilor stau cuvinte
când ne este foame şi mâncăm
carne mai întâi, apoi oseminte,
trezia pe care-o visăm”
(Foamea de cuvinte, 1976)
Scheletul este elementul de susţinere a întregului organism, o construcţie funcţională vie, care aminteşte o construcţie de fier-beton sau de marmură.
Rolul său mecanic este asigurat de compoziţia minerală ce-i conferă duritate şi rezistenţă. Să ne amintim structura funcţională a scheletului coloanei vertebrale şi membrelor inferioare, legată direct de ortostatism şi ortolocomoţie.
„Oasele sunt cârji interioare
Ele susţin carnea şi nervii
Dar sunt mai prietene şi mai apropiate pietrei”
(Câteva generalităţi asupra vitezei, 1968)
„Spune-mi, piatră, poate că tu, poate că tu
eşti Dumnezeu
şi nu vrei să-mi spui tu că eşti
din dispreţ pentru osul şi nervii
din care-s înfăptuit”
(Plus una mai puţin, 1972)
şi mai departe:
„Încoronăm oasele
cu un nimb, al trupurilor”
(Cain şi Abel, 1969)
„Alergând, alergând mi se-nteţeau muşchii,
scheletul alb ce-l ţin în mine,
ca marmora lui Michelangelo statuile,
a început să se facă mai luminos, mai
luminos, vertebră de vertebră, os de os”
(Continuitate, 1964)
De remarcat că pentru Nichita Stănescu carnea este doar un conglomerat de muşchi, organe şi vase. Numai nervii sunt o structură aparte, care semnifică participarea organismului la activităţi cerebrale şi la viaţa sentimentală:
„Dar mi-a fost dat pe lângă os
să am şi nervi şi chef de viaţă,
şi eu am vrut să fiu frumos
aşa cum legea ne învaţă”
(Mă las în continuare, 1967)
În timp ce creierul, ca structură superior organizată, percepe, analizează şi conduce activitatea organelor, aparatelor şi sistemelor, iar structurile moi răspund mai repede sau mai leneş la comenzi, scheletul se detaşează de ele prin formele sale cu geometrie perfectă şi structura sa, bogată în calciu şi fosfor:
„Şi nu-mi era frig. Dimpotrivă
abuream tot ca o pâine albă
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase”
(Visul unei nopţi de iarnă, 1964)
b) Scheletul – element de comparaţie
Dacă, uneori, este vorba de umeri, genunchi sau degete care se ating cu înfrigurare, poetul este deseori tentat să invoce coastele pentru o strânsă îmbrăţişare, perfectă şi mult mai durabilă:
„Vieţi revărsate-au fost, ori nouri tragici
pe sub un cer cu stele fixe şi etern,
Cerul era în mine şi-avea de orizonturi
curbate coastele spre stern”
(Mişcarea în sus, 1964),
sau:
„Şi cine veghea putea să zărească
un câmp arămiu, un câmp violet,
deasupra cărora se desface, încet,
şirul nocturn al stelelor palid-albastre sub care,
tâmplă lângă tâmplă
coastă lângă coastă
se-mbrăţişară
vieţile noastre”
(Muzica, 1969)
sau:
„Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei în trecut,
cu morţile-i nerepetate
şi să te-mbrăţişez cu coastele aş fi vrut”
(Îmbrăţişarea, 1967)
Cum am putea tălmăci această inegalabilă şi surprinzătoare figură de stil, decât prin anatomia noastră uimitor de precisă? Între braţe, care niciodată nu vor putea închide un cerc sau o elipsă, se află cutia toracică – o cavitate perfect închisă – şi în ea se află inima, domiciliu retras şi sigur, în care poetul a vrut, deseori, să ascundă şi să păstreze, cu străşnicie, o mare şi mistuitoare iubire.
Coastele iubitei devin acoperiş pentru odihna finală a poetului.
”M-am culcat sub coasta ta, oho,
cu obrazul pe o pernă mişcătoare
pe un portativ curbat, de oase, nota do
era ochiul meu fără visare”
(Alt cântec, 1967)
Cu toate acestea, uneori, poetul este convins că fericirea sa este mai puternică decât acest schelet, care suportă o îmbrăţişare extremă:
„E o întâmplare a fiinţei mele.
Şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu”
(Cântec, 1964)
Este, oare, acest miracol o convingere sau o amăgire?
Alteori, oasele cântă, se mişcă şi dansează chiar, laolaltă sau pe rând. Clavicula doarme, tibia asigură paza, iar femurul marchează trecerea secundelor:
„Se dansează, se dansează
pe podul din Avignon.
Tibia rămâne trează,
iar claviculele dorm.
Ca o febră, ca o febră,
peste dale-n lin murmur
balansează o vertebră
bate timpul, un femur”
(Pe podul din Avignon, 1967)
Nu rareori, poetul intră în contact direct cu scheletul. Într-o patetică declaraţie de dragoste, poetul nu sărută obrazul, ci arcada, nu sărută pieptul, ci sternul, nu sărută mâna, ci oasele delicate ce-o alcătuiesc:
„O, draga mea, iubita mea,
Femeia mea
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna
scheletul clipei străbătând eternul”
(Muzica, 1969)
În acelaşi sens, el nu vede chipul femeii iubite, ci scheletul ei:
„Când mi-am întors spre tine chipul
văzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul”
(Muzica, 1969)
sau:
„Să te sprijini în osul frumos al claviculei”
(Alunecarea gândului, 1972)
În poemul „Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere” (1970), Nichita Stănescu spune că, la naşterea sa, a adus cu sine o turmă de lei străvezii, dintre care unul „cu limbă străvezie”:
„Mi-a lins sternul…
Şi mi-a rupt cămaşa
şi coasta”
…………………………………
şi apoi:
„Un leu străveziu a început să-mi lingă
rotula piciorului drept”
În alte poeme oasele apar ca înscrise unul în celălalt, sau, altfel spus, osul apare multiplicat de la rădăcină în sus, dând impresia unui complex de contururi osoase, concentrice şi puternic iluminate:
„Sunt zece cranii într-un craniu,
Sunt zece femururi într-un femur,
Sunt zece orbite într-o orbită.
Şi totul se ramnifică-n jos,
neîntreruptă rădăcină de os”
(Îndoirea luminii, 1965)
Acest discurs metaforic apare, deci, ca o altă modalitate foarte interesantă la care a recurs poetul în aspiraţia sa disperată şi nestăvilită spre nemurire.
În raport cu topografia, forma şi funcţia fiecăruia, Nichita Stănescu stabileşte o ierarhizare a diverselor oase, considerând craniul (şi din el, osul frontal) ca fiind cel mai important. Oare de ce?! Pentru că adăposteşte creierul, sau pentru că este situat cel mai sus în poziţia bipedă (ortostatism)? N-am putut desluşi ce-a gândit poetul, dar el susţine că toate oasele vor să devină cranii.
„O, fiecare os este un craniu,
numai craniile sunt adevărate oase.
………………………………………………
Oasele nu mai pot să fie oase
ele nu mai pot să fie coaste, tibii şi femururi,
s-au săturat să fie falange
stern, clavicule,
Ele vor să fie cu toatele cranii.
………………………………………………
Ele sunt craniile strămoşilor noştri
luptând între ei pentru dreptul de a fi craniu,
Ele sunt craniile strămoşilor noştri
condamnaţi să fie rotulă sau gleznă.”
(Ulyse, 1967)
În mod cert, poetul face aluzie la istoria zdruncinată a neamului nostru, uitat parcă de Dumnezeu şi lăsat să înfrunte singur asuprirea milenară a duşmanilor, ca o victimă hărţuită şi slăbită, dar niciodată învinsă cu adevărat.
Într-un alt poem admirabil, poetul vorbeşte despre ratarea vertebrelor de a deveni craniu:
„şi voi vertebre, cranii ratate
parcurse de singurătatea măduvii”
(Axios, axios, 1968)
Este bine cunoscut că din tubul neural primitiv se dezvoltă scheletul craniovertebral, în care este închis encefalul şi respectiv măduva spinării. Prima sau primele piese osoase ale tubului neural vor da naştere cutiei craniene.
Această ordine a oaselor în schelet sugerează ordinea cuvintelor, folosite cu atât meşteşug de poet, devenind obsedante prin repetarea lor, ordine care avea să rămână pentru totdeauna încrustată, ca titlu semnificativ, pe ultima carte (în două volume), apărută mult prea aproape de sfârşitul vieţii sale.
Ştim că omoplatul este un os plat, aşezat pe faţa posterolaterală a cutiei toracice, legat de claviculă prin articulaţia scapulohumerală şi de torace printr-o articulaţie atipică, articulaţia scapulotoracică. Prin mişcări de basculă, mişcări de ridicare şi de coborâre, mişcări de deplasare laterală, omoplatul participă la toate mişcările umărului şi, în principal, ale braţului. În mişcarea de circumducţie, braţul descrie perfect un perimetru egal cu cel al unui câmp vizual monocular. În această mişcare de circumducţie, omoplatul desprinde parcă omul de pământ şi-l ridică spre adâncimea cerului. În copilărie, atunci când ne rânduiam pe un derdeluş, la groapa de nisip, ne roteam de mai multe ori braţele în jurul capului, altfel spus ne luam avânt, pentru a sări cât mai sus şi cât mai departe. Metafora realizată de poet este uluitoare:
„Şi omoplatul se face
pală subţire de helicopter,
ce se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte,
dintr-o boltă în alta,
dintr-un cer în alt cer…”
(Continuitate, 1964)
c) Scheletul – element de nemurire
Aşa cum piatra sugerează neclintirea şi eternitatea în curgerea timpului trecător, scheletul sugerează o construcţie dură, a cărei viaţă se prelungeşte spre infinit.
Datorită compoziţiei sale minerale, scheletul dăinuie şi după căderea zăpezilor din fiecare iarnă, ca o structură perenă, cu posibilităţi nebănuite de reînoire globală:
„Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
şi solemn intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă
Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele”
(Ritual de iarnă, 1967)
Scheletul durează încă mult, dincolo de viaţa noastră. El are ceva din structura pietrei şi este durabil ca ea. Dar, în acelaşi timp, prin această structură particulară şi aparentă nemişcare scheletul se deosebeşte atât de mult de „carnea” care gândeşte, se mişcă şi iubeşte, încât poetul îl consideră străin de corpul său şi inert:
„Până la urmă, rămâne doar osul,
ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu
cuceriţi-l pe el, pe gloriosul
al cărnii şi-al vinelor drept Dumnezeu.
El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede
pentru că rămâne, pentru că stă şi nu mişcă
aşa cum flutură totul în iarbă afară de verde
care-i acelaşi, când totu-i morişcă”
(Cântec, 1967)
În mai multe rânduri, poetul pare copleşit de sentimentul că din om rămâne scheletul, totdeauna alb şi dur, pe zăpada albă sau într-un pământ de carne:
„Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşie
fâşii de carne
şi-alunecând, alunecând, rămâne din mine
numai scheletul”
(Un soldat, 1967)
sau:
„Am să te-ngraş la rândul meu cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor
pământ de carne,
pământule de pământ”
(Un pământ numit România, 1969)
şi:
„Şi vine taifunul, tromba, aerul urlând
şi ne smulge zidul cel umed de carne
şi ni-l izbeşte
de un amurg de soare
şi ne rămân scheletele albe
pe zăpada albă”
(Ce alb, ce negru de alb, 1967)
Cu un an înainte de moarte, într-un moment de extremă disperare şi indignare, poetul întreabă:
„De ce ai azvârlit pe fereastră carnea mea fierbinte?
De ce ai aruncat cu scheletul meu în arbori?
(Taină fără cină, 1982)
sau:
„Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii şi oase”
(Câmp, 1969)
Şi întreaga cântare a poetului pare să fie o cântare a scheletului, care constituie un punct de plecare şi de întoarcere într-o poveste plăcut ameţitoare şi fără sfârşit:
„Tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă,
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea
de-a-ncălecat pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru”
(Frunză verde de albastru, 1967)
Notă: Acest material a reprezentat discursul prof. univ. dr. Nicolae Gorun, renumit ortoped, la primirea în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, în martie 2009. Laudatio a fost rostit de prof. univ. dr. Vasile Cândea.n