Oricând, dar mai ales când ești tânăr și plin de viață și de vise, vestea că ești într-o fază terminală cade ca un trăznet. În cazul meu, ciroza autoimună decompensată portal și parenchimatos.
Când ți se dau trei ani de trăit și realizezi că nu ai când să mai apuci sa te bucuri de familie, de prieteni, să aduci pe lume copilul visat… lumea ți se dă peste cap.
Totul a început brusc la Revelionul din 1999 când prietenii mi-au spus că am o culoare ciudată, verzuie. Mi s-a pus inițial diagnosticul de hepatită autoimună. Am urmat tratamentul cu cortizon și hepatoprotectoare, totul părea să decurgă bine și mi se vorbea de însănătoșire. Însă, la următorul control analizele explodaseră. Am făcut o recădere. Sunt convinsă că Dumnezeu mă iubește și avea un plan pentru mine pentru că am primit telefonul d-nei dr. Liana Gheorghe de la Fundeni. Aveam deja ciroză cu ascită.
În 2003 am fost inclusă pe lista de așteptare pentru transplant hepatic de la cadavru (pacient în moarte cerebrală, nu moarte clinică). Boala mea a evoluat foarte rapid, în ciuda faptului că luam medicamente cu pumnii și țineam regim strict, cu episoade repetate de hemoragie din varicele esofagiene… Am acumulat lichid de ascită refractară la tratament, încât la două-trei zile mi se făcea evacuare câte 3-4 litri. În 2005 cântăream 43 kg și aveam o burtă imensă de ascită, ca o gravidă în luna a 8-a.
În această perioadă am găsit timp să ne unim destinele, eu și soțul meu, care mi-a fost alături în toată perioada de suferință, de la început.
Cu toata dorința mea de viață perspectivele erau tare sumbre, echilibrul între viață și moarte din ce în ce mai fragil… Nu existau donatori, se făceau 10-12 transplanturi pe an, grupa mea de sânge, B3, era și ea rară. D-na dr. Gheorghe făcea tot posibilul să mă echilibreze de câte ori era nevoie, dar știam că asta nu putea fi soluția definitivă, atât timp cât mi-am pierdut de-a lungul celor cinci ani de așteptare multe dintre prietenele care mi le făcusem, care erau și ele pe lista de așteptare.
Învățasem cu durere lecția pe care ne-o dădea moartea, care nu alegea în funcție de vârstă… Am pierdut prietene mai tinere, o prietenă pe care o așteaptă poate și astazi 3 copii, o mamă care nu a mai apucat să-și vadă fiica mireasă… Am pierdut o prietenă căreia organismul i-a cedat în somn…
Ziua transplantului nu o voi uita niciodată! Eram la Fundeni, era ziua nepoatei unei asistente și m-au chemat să servesc o felie de chec. Când să mușc a venit d-na dr. Speranța Iacob și mi-a spus să nu înghit că intru în operație și voi fi transplantată. Am avut atât de mari emoții… Toată lumea țipa de bucurie, și asistente, și bolnavi care erau acolo… Însă cea mai mare bucurie o simt acum, când sunt BINE. Când pot să fac lucruri pe care nu le‑am făcut toți anii de boală: să stau cu familia mea, cu cățelușa mea, să călătoresc, să alerg… să mă bucur de tot.
N-am să uit niciodată că prin bunăvoința unei familii durerea lor a fost transformată într‑o bucurie pentru altcineva. Eu mă rog zilnic pentru sufletul lui, și adanc în inima mea simt ca e bucuros că trăiesc datorită lui. Îl amintesc în fiecare zi mulțumindu-i pentru TOT. E un paradox, dar moartea poate genera viața! Este la fel ca și flacăra olimpică, miza fiind VIAȚA!
Aș vrea să transmit tuturor că aș vrea să fie posibil ca acest miracol care mi s-a întâmplat să se poată întâmpla și altor oameni foarte bolnavi, de ani de zile pe listele de așteptare și pentru care viața a devenit un pat de spital. Sunt mii. Să fie de acord cu donarea de organe deoarece moartea cerebrală este ireversibilă. Să se gândească că nimeni nu și-a dorit să ajungă ca viața sa să depindă de un transplant cu organ provenit de la un pacient cu moarte cerebrală. Dar când ți se întâmplă asta, deși înainte doar i-ai fi compătimit pe acești bolnavi văzuți prin documentare sau filme, realizezi că realitatea este foarte dură și sentința bolii cade aleatoriu.
Să donezi organe după moarte înseamnă un ultim act de altruism prin care se dăruiește viața!
