Sistemul de sănătate aflat în funcțiune în Olanda a fost introdus în 2006 și, la momentul respectiv, a fost considerat un posibil model pentru reforma sistemului medical din Statele Unite, datorită modului în care îmbină asigurarea medicală obligatorie cu asigurările private de sănătate.
Acest sistem este organizat pe două nivele. Îngrijirea medicală primară, precum și accesul la spitale, clinici și medici de familie sunt finanțate prin intermediul asigurărilor private obligatorii. Îngrijirile pe termen lung pentru pacienții în vârstă sau cu dizabilități, îngrijirile paliative și cele pentru pacienţii cu boli mintale sunt acoperite de asigurările sociale finanțate prin taxe.
Companiile asigurătoare trebuie să ofere un pachet de bază care să cuprindă accesul la îngrijiri medicale primare și curative, dar și costul tuturor medicamentelor prescrise, la același preț pentru toți pacienții, indiferent de vârstă sau starea de sănătate. În Olanda este ilegal ca asigurătorii să refuze o solicitare, să impună condiții speciale – de genul excluderii anumitor categorii de pacienți, obligarea la co-plată – sau să nu finanțeze un anumit tratament prescris de medic. Pachetul medical de bază nu cuprinde tratamentele stomatologice mai complicate, fizioterapia sau orice alte îngriijiri pentru care Guvernul consideră că pacienții ar trebui să își asume responsabilitatea.
Acest nivel, al asigurărilor suplimentare, este terenul pe care concurează companiile de asigurări. Pacienții își pot schimba extra-opțiunile medicale în fiecare an.
45% dintre cheltuieli, finanţate din asigurările private
Sistemul de sănătate olandez este, în proporție de 50%, finanțat prin taxele salariale plătite de angajatori către un fond controlat de Autoritatea de Reglementare în Sănătate, la care Guvernul contribuie cu un procent de 5%. Restul de 45% din cheltuielile de sănătate sunt acoperite de sumele achitate de către asigurați direct companiilor asigurătoare.
Suma lunară standard plătită de către pacienții adulți pentru asigurarea privată este de aproximativ o sută de euro lunar. Pacienții cu venituri reduse primesc asistență din partea Guvernului dacă nu îşi permit să plătească această sumă. Copiii sub 18 ani sunt asigurați automat de către sistemul de sănătate, fără ca familiile să fie nevoite să plătească în plus, pentru că firmele de asigurări primesc acești bani din partea Autorității de Reglementare în Sănătate.
Unii angajatori negociază contracte speciale cu companiile de asigurare pentru toți angajații, alții plătesc chiar contribuția privată a angajatului către asigurători ca și beneficiu asociat jobului.
Competiţie între companiile de asigurări
Toate companiile de asigurare primesc finanțare suplimentară din partea Autorității de Reglementare în Sănătate. Aceasta monitorizează în permanență feedback-ul primit de la pacienți și își poate redistribui fondurile în funcție de nemulțumirile sau aprecierile acestora. Evident, firmele cu cei mai mulți cetățeni asigurați și cu valorile cele mai ridicate ale asigurării vor primi fonduri mai consistente decât cele care nu se bucură de prea mulți clienți. Astfel, companiile de asigurări nu au nici un interes să îi determine pe cei care au nevoie de asigurări cu valoare mai mare să nu le facă pentru că, dacă vor fi nevoite să plătească mai mult decât se așteptau, li se vor oferi compensații.
Companiile de asigurări se află în competiție în ceea ce privește prețul pentru pachetul pe care pacientul îl plătește direct și încearcă să negocieze înțelegeri speciale cu spitalele pentru a menține costurile reduse și calitatea ridicată.
Autoritatea de reglementare în domeniul concurenţei trebuie, în acest caz, să preîntîmpine abuzurile care ar putea apărea din partea jucătorilor dominanți de pe piață și prin crearea alianțelor care ar putea acționa în detrimentul intereselor consumatorului. Un alt organism de reglementare care vizează activitatea companiilor asigurătoare are în vedere ca toate polițele de bază să aibă acoperire identică, astfel încât nici un pacient să nu fie dezavantajat de alegerea anumitor asigurători.
Majoritatea spitalelor sunt private
Spitalele din Olanda sunt și ele reglementate și controlate, dar în mare parte au acționariat privat și sunt orientate spre profit, la fel ca și majoritatea companiilor de asigurări. Pacienții pot alege unde doresc să fie tratați și au acces pe Internet la informații legate de performanța și timpul de așteptare caracteristice fiecărui spital. Pacienții nemulțumiți de prestația companiei de asigurări și de alegerea unui anumit spital pot anula contractul în orice moment, dar sunt obligați să semneze unul nou, cu o altă companie de asigurări.
Medicii de familie (huisarts) trebuie să locuiască la nu mai mult de zece minute depărtare de bolnavi, în cazul în care sunt solicitați pentru vizite la domiciliu și, de obicei, refuză să primească în grijă noi pacienți dacă sunt prea ocupați. De asemenea, oferă recomandări în situațiile în care pacientul are nevoie de îngrijiri medicale care nu se circumscriu sferei îngrijirilor de urgență. În caz de urgență, iau legătura cu spitalele pentru a se asigura că, de pildă, dacă e vorba de un picior rupt, pacientul va fi trimis rapid la radiografie.
Îngrijiri medicale 24/7 sunt oferite prin intermediul unor clinici cu activitate „after-hours” care se deschid la șase seara, când majoritatea cabinetelor medicilor se închid, și își desfășoară activitatea până a doua zi dimineață, când îngrijirea primară este preluată din nou de spitale. Deoarece acest sistem este relativ nou nu au putut fi monitorizate economiile de costuri, dar din experiența sistemelor medicale din alte țări, existența unor entități care să ofere îngrijiri primare reduce costurile. Jumătate dintre pacienții care se prezintă la secția „Urgențe” nu reprezintă cazuri aflate la limită; aceste cazuri sunt preluate în cadrul unui nivel intermediar – clinicile pentru îngrijiri primare – care au nevoie doar de o mașină și de echipament portabil, comparativ cu dotările mult mai sofisticate necesare unei unități de urgență. În Olanda există 120 de astfel de clinici și mai mult de 90% din populație are acces la ele.
Raluca Băjenaru
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
