Lupta dintre vacciniști și nevacciniști a atins proporțiile internetului și rețelelor de socializare, dar totul e coroborat cu lipsa de experiență, cu lipsa de răspundere în fața cuvântului scris și, mai ales, cu eludarea opiniilor specialiștilor.
Informația circulă repede, dar și fals și nu e chiar atât de «accurate» pe cât ne-am dori.
Eu am fost vaccinată într-o perioadă în care nu te întreba nimeni dacă vrei să fii vaccinat, părinții nu semnau nicăieri pentru că n-aveau de ce să își ia răspunderea; și‑o luaseră deja atunci când deciseseră că vor să crească un copil aici, în România. Efectele secundare nu căpătau proporțiile de astăzi, pentru că luai greu contact cu persoanele implicate, informația circula greu și nu trecea de zona zvonului. Însă îmi amintesc că era însă un risc și mama se ruga să nu fie vreo problemă, ne supraveghea atent după vaccin. Riscul de efecte secundare era și e, așa cum este un risc în tot ceea ce facem, însă riscul de a avea poliomielită sau de a trăi cu consecințele ei, pe care le mai vedem uneori și astăzi, spectru al unei boli care atunci dădea fiori, era și e și mai mare. Până la urmă, vaccinurile sunt cele mai sigure produse ale industriei farmaceutice, “testate” pe miliarde de oameni, ale căror consecințe pozitive chiar le-am văzut cu toții.
Aveam atunci, în România, acoperirile vaccinale pe care ni le dorim astăzi. Oricum, dacă cineva nu voia să se vaccineze, nu s‑ar fi raportat nimic. Să ne amintim numai de miile de cazuri de SIDA de care am aflat siderați abia după Revoluție. Dar cifrele erau bine-bine umflate, și la hectar și peste tot, de nu mai aveau nicio legătură cu realitatea. Am uitat însă eforturile și “pierderile colaterale” pentru a le îndeplini, pentru că aceia care au plătit și știu cât s‑a plătit sunt în vârstă și fără obișnuința de a‑și da cu părerea pe FB, iar cei care nici n‑au trăit atunci și nici habar n-au nu trec de “profunzimea” unor postări de trei rânduri.
Uităm perioada aceea îngrozitoare, în care mii de femei au murit tocmai că erau obligate să nască, lăsând mii de copii orfani, perioada când ca să pui pe masă un litru de lapte copiilor însemna să stai trei ore la coadă, de la 3 dimineața. Ei ar putea să-și spună părerea despre creșterea copilului, vaccinare și alăptare, nu oamenii necăsătoriți și fără copii, în care nu a crescut încă sentimentul profund de părinte, dar au păreri despre orice. Și nu faptul că au păreri e problema, ci faptul că le spun în alb și negru, sentențios, fără nuanțe. Știu ei mai bine ce-ar face pentru copiii lor inexistenți, cum i-ar crește, vaccina, alăpta, deși nici un angajament de căsătorie nu și-au luat încă. Eu, ca părinte – și știu că orice părinte responsabil ar face la fel – aș evita orice obligativitate impusă de oricine, președinte de bloc, doctor, stat sau autoritate, dacă aș fi convinsă că nu e spre binele copilului meu. Și, poate pentru că am trăit în comunism, nu vreau să fiu nici obligată, nici forțată să zic că vaccinurile sunt 100% sigure. Lecțiile istoriei, inclusiv în medicină, arată că multe teorii date ca sigure s-au schimbat cu 180˚, în timp. Tot dreptul meu e să îmi aleg experții pe care să îi cred. Statul e obligat să mă ajute să ajung la informația relevantă, nu să mă încoloneze indiferent unde.
Dar cel mai mult nu înțeleg de ce facem atât apologia vaccinării – și mai ales a obligativității vaccinării – când vaccin NU AVEM. Se duc părinții de micuți pe‑afară, să facă rost de vaccin de la bulgari, din vest, de oriunde. O fi export paralel de medicamente, dar ce ne facem cu “importul” cu sacoșa, pentru medicamente pe care statul nostru NU E ÎN STARE să ni le asigure. Dar vrea să ne oblige. Și, până la urmă, ce încredere putem acorda unor cifre privind acoperirea vaccinală, dacă nu avem vaccinul în țară??
Eu vreau să am dreptul:
– de a mă informa
– de a mă vaccina
– de a nu mă vaccina
– de a găsi vaccinul în țara mea! ”.
