Spencer spunea că existenţa omului pendulează între două lumi: lumea instinctelor şi lumea ideilor. Dacă până la 60 de ani omul este dominat de cerinţe instinctuale (nutriţie, conservare, reproducere, proprietate şi dominaţie), în ultima parte a vieţii predomină tihna, meditaţia şi contemplaţia. Dincolo de această abordare simplistă se adaugă nenumărate neajunsuri de ordin biologico-fiziologic.
Dr. Valeriu Lupu, medic primar pediatru, doctor în ştiinţe medicale, Spitalul Judeţean Vaslui
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sub deviza „O bună stare de sănătate adaugă viaţă anilor”, atrage atenţia mondială asupra problematicii vârstnicului şi senescenţei, ca fenomen bio‑socio‑medical. Datele statistice existente şi prognozele cer măsuri urgente, sociale şi medicale, privind populaţia vârstnică. Există zone geografice în care speranţa medie de viaţă a ajuns la 82 de ani (Japonia), populaţia de peste 80 de ani se va mări de patru ori până în 2020, iar mediana vârstelor se apropie de 50 de ani. Şi modul de manifestare a senectuţii s-a modificat; astfel, persoanele între 60 şi 75 de ani pot presta activităţi utile, probleme deosebite ridicând cei de peste 75 de ani.
Senectutea, ca definiţie, urmează definiţia sănătăţii – acea stare de bine fizic, psihic şi social în care binomul individ-colectivitate şi mediu de viaţă se intercondiţionează reciproc.
Senectutea – perspectiva bio-medicală
Din punct de vedere biologic se produc o serie de fenomene care marchează evoluţia senescenţei. Este vorba, în primul rând, de un declin progresiv al capacităţilor fizice în care forţa, spontaneitatea şi vigoarea fizică sunt din ce în ce mai limitate, atrăgând după sine o stare de fragilitate fizică a vârstnicului, ambele generate de uzura biologică a structurilor histologice ale organelor şi sistemelor. Resorturile acestor modificări sunt de ordin metabolic, pentru că arderile sunt de mai mică intensitate; faza catabolică a metabolismului devine predominantă, capacitatea de regenerare a celulelor şi de reînoire a structurilor anatomice se reduce. Consecinţa va fi o vulnerabilitate marcată la agresiunea externă şi o lentoare biopsihosocială din ce în ce mai evidentă, pe măsură ce anii se adună.
Sorin Rădulescu (Sociologia sănătăţii şi a bolii) defineşte bătrâneţea ca pe o perioadă de profundă degradare şi involuţie a principalelor funcţii ale organismului, între care declinul capacităţilor fizice, fragilitatea, uzura, scăderea rezistenţei faţă de boli şi diminuarea capacităţilor de adaptare şi reglare, la care se adaugă deteriorarea calitativă şi progresivă a proceselor psihice. Cu toate că preocuparea pentru propria sănătate devine dominantă, problemele medicale vor însoţi viaţa de zi cu zi ca urmare a perturbărilor şi deviaţiilor funcţionale generate de alterările structurale. Astfel, problematica medicală capătă aspecte particulare prin:
• frecvenţa crescută a indispoziţiilor zilnice şi a îmbolnăvirilor;
• durata mai lungă necesară însănătoşirii după o boală;
• complicaţiile şi cronicizările mai frecvente;
• contactul mai frecvent cu sistemul sanitar, consumul crescut de medicamente, nevoia crescută de asistenţă medicală.
Aceste aspecte creează o stare de dependenţă a vârstnicului faţă de familie şi societate, îi întreţine o stare de frustrare permanentă ce duce la devalorizarea lui ca persoană prin plasarea sa într-o poziţie marginală pe care o percepe ca fiind anacronică, din care va decurge un comportament particular, dar şi o anumită atitudine din partea celor din jur, care variază de la ocrotire până la neglijare şi abuz.
Modificările biologice asociate senescenţei au fost subiect a numeroase cercetări şi încercări de a diminua şi ameliora acest proces. Greu de realizat însă, pentru că senescenţa are la bază o serie de modificări biologice ireversibile care constau în:
• scăderea numărului de celule parenchimatoase pentru fiecare organ, ceea ce conduce la involuţia acestuia. Viteza scăderii cuantumului celular este diferită de la organ la organ şi de la individ la individ. De pildă, involuţia cerebrală se realizează prin pierderea unui miliard de neuroni la 10 ani, ceea ce înseamnă 1 milion de neuroni la 4 zile. Cea mai mică rată se înregistrându-se în cazul ţesutului miocardic, urmat de ficat, plămân şi rinichi.
• dezvoltarea excesivă a ţesutului conjunctiv, care înlocuieşte parţial atrofia progresivă a organelor. Consecinţa va fi scăderea capacităţii funcţionale a organului în cauză şi reducerea capacităţii de adaptare la suprasolicitările de orice natură.
• reducerea progresivă a capacităţilor vitale, care va fi diferită în funcţie de ţesut sau organ, binecunoscut fiind faptul că fiecare organ dispune fiziologic de o rezervă funcţională importantă. De pildă sistemul nervos central lucrează doar cu aproximativ 20% din capacităţile sale după un algoritm fiziologic specific, ficatul asigură nevoile metabolice cu doar 10% din capacitate, plămânul asigură ventilaţia cu 30% din capacitate. Astfel, rezervele funcţionale se diminuează treptat.
• diminuarea progresivă a funcţiilor de reglare şi coordonare ce asigură homeostazia organismului în ansamblu, pe măsură ce şi rezervele funcţionale se reduc.
• excesul de adipozitate cu infiltrarea tuturor organelor şi ţesuturilor şi depunere sub formă de ţesut adipos.
• depunerea lipidelor în pereţii vasculari cu reducerea consecutivă a elasticităţii vasculare prin procesul de ateromatoză şi ateroscleroză.
• atrofierea oaselor prin osteoporoză, fenomen caracteristic mai ales femeilor.
• modificări degenerative la nivelul muşchilor, cu reducerea masei musculare, a capacităţii de contracţie a fibrei musculare şi înlocuirea sa cu ţesut conjunctiv.
• pigmentarea şi zbârcirea tegumentelor, alopecia şi acromotrihia, ceea ce conferă vârstnicului o fizionomie caracteristică.
Există o mare diferenţă în modul de îmbătrânire, încât se poate spune că fiecare îmbătrâneşte în felul său propriu şi sub acest aspect bătrânii sunt mai diferiţi între ei decât tinerii (Săhleanu, 1971).
Prin prisma bio-medicală senectutea poate fi considerată ca fiind de două feluri: fiziologică şi patologică.
Senectutea fiziologică – în care procesul senescenţei se derulează treptat, printr-o regresie lentă, cu involuţie inefabilă spre deznodământul final, fără a fi interferat de boală. Este aşa-zisa senectute verde, durata acesteia fiind dictată de zestrea genetică, de stilul de viaţă şi de mediu. Aici este locul unei precizări: întreaga industrie farmaceutică orientată către combaterea îmbătrânirii nu face decât să amelioreze pentru moment condiţia fiziologică, urmată imediat de o revenire care poate agrava fenomenele iniţiale, fireşti, modificând evoluţia îmbătrânirii fiziologice şi, prin urmare, făcând mai mult rău decât bine. Secretul menţinerii trendului fiziologic natural constă în adaptarea stilului de viaţă la posibilităţile organismului.
Senectutea patologică – în care procesului de îmbătrânire i se adaugă diverse boli cronice şi degenerative care-i precipită evoluţia şi disfuncţionalităţile, adăugând neputinţa şi suferinţa. Apare dependenţa medicală şi socială, iar impactul psihologic poate modifica fundamental comportamentul vârstnicului.
Perspectiva psihologică
Involuţia biologică are un răsunet direct şi nemijlocit asupra comportamentului persoanei prin modificarea percepţiei sale privind realităţile concrete, de unde va decurge şi atitudinea şi reacţia vârstnicului în contextul în care trăieşte. Pe cale de consecinţă şi la nivel psihologic se înregistrează aşa-zisa vârstă de regresiune psihică, în cadrul căreia se observă un declin în ceea ce priveşte adaptarea la mediu. Pe lângă scăderea acurateţei percepţiei şi a reacţiei la stimulii din mediu, apar o serie de procese psihice particulare, neîntâlnite până atunci, care pot fi sistematizate astfel:
• degradarea senzorială – are la origine modificări organice ce afectează în mod diferit cele cinci simţuri. Văzul înregistrează cel mai frecvent o tulburare de acomodare sub formă de prezbiopie, prin pierderea elasticităţii cristalinului, sau fenomene degenerative, până la cecitate. Acurateţea auditivă este afectată sub aspect fonematic, în care distincţia sunetelor şi cuvintelor şi deci înţelegerea lor devine dificilă. Sensibilitatea tactilă îşi pierde treptat acurateţea, de aici şi excitabilitatea senzorială ce diminuă treptat în sensul scăderii vitezei şi a timpului de reacţie. Mai puţin afectate par să fie gustul şi mirosul, care pentru unele persoane sunt chiar mai vii.
• degradarea principalelor procese psihice – cu referire directă la memorie, judecată şi la capacitatea de concentrare, la care se adaugă lentoarea proceselor cerebrale asociate: atenţie, gândire şi exprimare. Fiecare dintre aceste aspecte sunt diferit afectate în profunzime şi în timp. De obicei, memoria de lungă durată este aproape nealterată, cel mai frecvent fiind afectată memoria de scurtă durată, cu reducerea treptată a capacităţii de memorare. Apar şi unele confuzii legate de relatarea unor evenimente trecute. Pe măsura înaintării în vârstă, capacitatea de concentrare se reduce treptat, atenţia devine superficială şi neselectivă, asocierea cognitivă, gândirea în ansamblul ei şi capacitatea de exprimare devin din ce în ce mai lente, mai ales la persoanele de peste 75 de ani.
• modificarea afectivităţii şi personalităţii – reprezintă cea de a treia categorie de alterări de ordin psihic, care decurge din primele două. Constă în apariţia unor stări noi sau accentuarea unor stări preexistente, cum ar fi: emotivitatea exagerată (plâng uşor), nervozitatea şi chiar irascibilitatea, generate de frustrarea determinată de neputinţă şi teamă. Aceste stări vor fi la originea unor atitudini ca negativism, încăpăţânare, lipsă de cooperare, capricii.
Ca şi în cazul vârstei biologice, şi în plan psihologic diferenţele dintre indivizi sunt notabile, ceea ce l-a făcut pe James Birren să vorbească despre vârsta psihologică ca fiind distinctă de vârsta cronologică. Vârsta psihologică este puternic influenţată de statusul biologic, cu particularităţi individuale însă, mai ales când degradarea biologică este accentuată de boli cronice şi degenerative.
Gerontologii au căutat să demonstreze paralelismul dintre vârstă şi funcţiile psihice. Studiile au arătat că sub aspect psihic nu se poate face o separaţie între procesele îmbătrânirii şi efectele determinate de experienţele de viaţă. De asemenea, toate testele de inteligenţă au dat greş când a fost vorba de a demonstra o corelaţie cu factorul vârstă. Toate acestea se datorează capacităţii adaptative ale funcţiilor sistemului nervos, care par să iasă din sfera biologică pură, dezvoltându-se, pe măsura apariţiei diverselor deteriorări, cu scopul compensării acestora.
Prin urmare, în opinia psihologilor vârsta psihologică ar fi definită de nivelul capacităţilor adaptative ale vârstnicului ce presupune un ansamblu de mecanisme care permit compensarea deteriorărilor biologice. Cea mai bună dovadă este că senescenţa nu se instalează brusc, ci are un parcurs de adaptări şi schimbări prealabile care acţionează compensator, astfel încât unele deficite biopsihice sunt echilibrate prin experienţă şi maturizare. Astfel, scăderea vigorii fizice şi a vitalităţii sunt compensate printr-o mai bună coordonare psihică, scăderea afectivităţii se compensează printr-un echilibru în atitudine – mai calculat, mai ponderat, mai nuanţat – ceea ce-l face pe vârstnic mai obiectiv, aşa încât antrenarea sa în activităţi sociale utile poate compensa retragerea din activitatea profesională.
Procesele adaptative nu sunt uniforme. Ele împart vârstnicii în două: o categorie de indivizi pentru care procesele adaptative încep din tinereţe şi care ajung să se integreze în noile realităţi aduse de senescenţă, şi o categorie de indivizi inadaptabili, la care procesele compensatorii nu funcţionează, făcându-i să devină negativişti. Ei nu-şi pot accepta noua condiţie dictată de vârsta cronologică, ceea ce, în fapt, agravează şi statusul biologic. Indivizii din această categorie se impun a fi asistaţi social pentru că foarte repede ajung probleme sociale; alcoolismul, sinuciderile şi vagabondajul devin adevărate drame.
Perspectiva socială
Retragerea din viaţa profesională, dezangajarea din rolurile sociale active şi însuşirea unor roluri pasive şi limitate la familie sunt cele trei elemente sociale de bază care afectează psihosocial vârstnicul, la care se adaugă gradul de dependenţă prin declinul biologic.
Din perspectiva abordării sociologice s-au desprins trei modele:
1. Modelul funcţionalist – senectutea este considerată ca o dezangajare socială, având la origine o scădere a valorii şi a utilităţii sociale a vârstnicului. Consecinţa este scutirea de responsabilitate, dependenţa de alţii şi de ajutorul din partea acestora. Statutul vârstnicului poate fi asimilat cu cel al bolnavului, ceea ce s-a vădit a fi o greşeală cel puţin din două puncte de vedere; senescenţa are un caracter evolutiv şi nu poate fi recuperată prin ajutor medical, iar statutul său provizoriu sau tranzitoriu nu se regăseşte decât în raport cu finalitatea, şi nu cu recuperarea sănătăţii.
Paradigma funcţionalistă este o excludere programată, determinată de evoluţia societăţii care a distrus nucleul tradiţional, patriarhal, în care familia unea cele trei generaţii, şi în care bunicii şi copiii aveau roluri active bine precizate, impuse de economia domestică. Societatea contemporană scoate din ecuaţie rolul activ al copiilor şi bătrânilor prin prevederi legislative şi constrângeri sociale.
Teoria dezangajării totale este contrazisă de teoria activismului, care încearcă să valorizeze social vârsta a treia şi să beneficieze de experienţa acesteia, cu atât mai mult cu cât dinamica demografică o face din ce în ce mai reprezentativă. Deplasarea medianei vârstelor către vârsta senectuţii impune modificarea politicilor sociale cu reconsiderarea vârstelor în cadrul funcţiilor sociale.
2. Modelul conflictual pune faţă în faţă generaţiile tinere cu cele vârstnice mai puţin active sau inactive, utilizând drept criteriu inegalitatea biologică şi socială. Principiul acestei concepţii este că lupta, competiţia şi conflictul între grupele de vârstă antrenează schimbări sociale şi progrese pe calea bunăstării. Fondul teoriei este de sorginte marxistă – lupta contrariilor în dialectica progresului social, vechi/nou, tânăr/ bătrân – asimilându-l luptei de clasă. Competiţia pentru locurile de muncă, discriminarea salarială, pensionarea obligatorie, creşterea procentului vârstnicilor, creşterea costurilor vieţii, consumul rapid al fondurilor destinate acestei categorii au condus la creşterea poverii sociale, ceea ce a alimentat paradigma conflictului, generând două curente contrarii:
• ageismul – presupune discriminarea vârstnicului la nivel informal şi formal, instituţional, cu referire directă la excluderea de la angajare, retribuire şi participare activă la viaţa socio-profesională;
• activismul – subliniază utilitatea vârstnicilor, folosind ca argument faptul că marile realizări în artă, ştiinţă şi cultură aparţin senectuţii. Această abordare alimentează stări conflictuale prin acceptarea conflictului ca tendinţă naturală, valabilă şi la om ca la orice fiinţă vieţuitoare.
3. Modelul interacţionist – vârstnicul se identifică în rândul celorlalte grupe sociale datorită interacţiunilor care se stabilesc între ele prin imagine, atitudine şi participare. Este rezultatul a două componente: Ce aşteaptă societatea de la vârstnic? şi Ce aşteaptă vârstnicul de la societate? Se poate spune că vârstnicul aşteaptă respect, ascultare şi chiar conformare, iar societatea aşteaptă cumpătare, înţelepciune, echilibru, dar şi dependenţă şi comunicare. Această interacţiune creează în fapt o identitate a vârstnicului ce rezultă din ceea ce gândesc alţii despre el şi ce gândeşte el despre alţii. Din aceste elemente se configurează ceea ce sociologii numesc „construcţia socială a bătrâneţii” din care va rezulta o sumă de atitudini informale şi formale faţă de vârstnici.
Devalorizarea senectuţii, cel puţin la nivel informal, rămâne şi în acest model o caracteristică a contemporaneităţii, datorită etichetării simpliste a senescenţei ca declin a capacităţilor funcţionale, dependenţă socială şi consum. În percepţia publică se trece uşor peste faptul că aceste aspecte sunt pur individuale şi că diferă de la individ la individ, împărţind populaţia vârstnică în două categorii; a) suferindă şi dependentă şi b) activă şi viguroasă. Asimilând vârstnicul primei categorii se realizează în fapt o discriminare pentru cea de a doua, situaţie care poate ajunge până acolo încât influenţează chiar politicile de asistenţă socială şi medicală. De aici şi paradigma biomedicală care medicalizează procesul de îmbătrânire, prin promovarea „cultului tinereţii”, dobândite prin intervenţii medicale şi o adevărată industrie farmaceutică extrem de profitabilă.
Asocierea bolii cu dependenţa legată de vârstă conduce la percepţia bătrâneţii ca fiind o stare indezirabilă, cu consecinţa stigmatizării vârstnicului. Pentru a contracara aceste aspecte senescenţa trebuie abordată ca realitate individuală. Trebuie ţinut cont în aprecierea ei de aşa-zisa identitate de vârstă, ca particularitate specifică a fiecăruia, în care intră vârsta cronologică, biologică, psihologică, starea de sănătate şi modul de percepţie a semnalelor din partea cohortei din care vârstnicul face parte: încetinirea unor funcţii fizice şi psihice, apariţia nepoţilor şi strănepoţilor, mortalitatea printre cei din aceeaşi generaţie.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, iulie 2012.
