Toată lumea vorbește astăzi despre clawback: de la producători la farmaciști, de la medici la pacienți, de la parlamentari la miniștri. Tradus în română înseamnă gheara care ia înapoi, adică o parte din bani trebuie să se întoarcă în sistem. >>>
Mulți se întreabă de ce sunt atâtea discuții despre un mecanism care nu a fost inventat în România, despre o lege care nu ar trebui comentată, ci respectată.
Cred că acest subiect va deveni în viitor un excelent studiu de caz despre cum nu trebuie implementată o lege fără a ține cont de regulile economice de bază, de părerea celor care ar trebui să plătească o taxă, de realitățile care guvernează o piață, de transparență și predictibilitate.
Ce este clawbackul? Un mecanism de evitare a unei creșteri necontrolate a cheltuielilor cu medicamentele. Să spunem că un sistem sanitar tratează astăzi 100 de pacienți. Pe baza datelor de incidență se estimează că numărul pacienților noi va fi de 10. Se negociază cu industria farmaceutică un mecanism de compensare a cheltuielilor în cazul în care numărul pacienților ar fi mai mare de 110. Apoi, pe baza datelor transparente de consum, după ce plătesc medicamentele consumate producătorilor, autorităţile cer o parte din banii cheltuiți peste această limită estimată. Clawbackul real se aplică după ce statele au finanțat corect tratamentele bolnavilor deja tratați și pe cele ale pacienților noi, și numai după ce au plătit integral medicamentele utilizate.
Cum arată clawback-ul românesc și cum și când a apărut el? Au fost două etape: clawbackul vechi (OUG 104/2009) și clawbackul nou (OUG 77/2011).
Clawbackul vechi a apărut într-o noapte din toamna anului 2009. Nimeni nu a știut. Nimeni nu a fost consultat. Guvernul a aprobat și imediat ministrul care l-a inițiat a demisionat. În esență, acesta impunea o taxă între 5% și 11% din importurile totale pentru medicamentele unui producător, indiferent dacă acestea erau re-exportate, cumpărate integral de pacienți sau parțial compensate. Mai mult, ordonanța nu era clară în ceea ce privește plătitorul sau sumele de plată. Într-un paragraf se menționa că taxa se aplică pe vânzări și în altul că se aplică pe încasări. Normele de aplicare au apărut după jumătate de an și au fost schimbate 12 luni mai târziu. Industria a făcut propuneri concrete în Parlament pentru modificarea acestei ordonanțe de urgență pentru a putea fi implementată și a colecta sumele corecte, respectiv cele direct legate de sumele utilizate pentru compensarea medicamentelor.
Deși majoritatea reprezentanților autorităților au fost de acord cu principiile susținute de producători pentru ajustarea ordonanței, procesul a fost blocat în Camera Deputaților. Nici astăzi, după mai mult de doi ani, clawbacul vechi nu a fost votat în plen. În tot acest timp, industria a insistat pentru clarificări. Acestea nu au venit. Rezultatul? Mai puțin de 5% din bani au fost colectați la buget. Toți au avut de pierdut. Statul, pentru că a încasat foarte puțin, producătorii, pentru că și-au blocat sume importante pentru plata clawbackului, care au condus la reducerea investițiilor.
Ce s-a învățat din experiența care a condus la acest eșec? Nimic.
La 1 octombrie 2011 a apărut clawbackul nou. Tot fără consultări reale, tot fără a se ține cont de felul în care taxa se aplică în alte țări, de contextul negativ care guvernează piața farmaceutică din România: termene de plată de aproape un an, prețuri la nivelul minim european, actualizarea listei de medicamente compensate blocată din 2007.
Ce înseamnă acest nou clawback? Producătorii trebuie să plătească toate tratamentele pe care nu le poate plăti statul înainte ca acesta să vireze banii. În loc să fie un mecanism de control al cheltuielilor, este o impunere de a acoperi subfinanțarea acută a bugetului alocat medicamentelor. Și asta nu e tot. Producătorii sunt forțați să plătească taxa și pentru marjele distribuitorilor, farmaciilor și TVA. Ce prevede legea în cazul imposibilității de plată? Excluderea medicamentelor de pe lista de compensare, adică penalizarea pacienților în cazurile în care producătorii nu pot plăti sumele imense pe care nu le poate plăti statul.
Tradus altfel, pentru 10 pacienți tratați în 2011 bugetul la începutul anului nu a acoperit mai mult de tratamentul pentru 7. Al 11-lea pacient care se va îmbolnăvi în 2012 și 3 din cei 10 aflați deja pe tratament nu vor mai putea fi tratați dacă producătorii nu vor plăti pentru ei. 4 din 11 înseamnă o taxă imensă. În contextul în care rata de tratament este foarte mică, iar producătorii vor trebui să plătească integral consumul care depășește bugetul, s-ar putea ca numărul pacienților tratați să crească la 12, 13 sau mai mult. Deci taxa este impredictibilă.
Nimeni nu câștigă, în cele din urmă. Statul nu va colecta ceea ce și-a propus, producătorii vor fi supuși unor presiuni care sfidează principiile economice, iar la mijloc sunt pacienții. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Nu știu. Probabil că este mai important ca bugetul să “se închidă” pe hârtie, că Ministerul de Finanțe are un cuvânt mai important decât Ministerul Sănătății, că transparența, predictibilitatea și sustenabilitatea nu sunt principii care se aplică în timpul “crizelor financiare”. <<<