Al 44-lea decan al Facultății de Medicină a UMF “Carol Davila”, prof. Cătălin Cârstoiu – cel mai tânăr decan din istoria facultății – și-a început mandatul prin restructurarea curriculei, astfel încât studenții să nu aibă mai mult de opt ore de curs și lucrări practice pe zi. Apoi, vrea ca sistemul de tutoriat să funcționeze cu adevărat. În ziua interviului nostru, îi avea ca invitați în Sala de Consiliu a Facultății pe toți studenții de nota 10, din toți anii de învățământ, o întâlnire în premieră care va deveni permanentă și este menită să îi valorizeze pe toți studenții eminenți. Iar concluzia experienței sale de manager – după ce a condus vreme de șapte ani Spitalul Universitar de Urgență București – este că poți să lași un spital fără arierate, cu o gamă mai extinsă de servicii medicale, și că acum a sosit momentul să trecem la nivelul următor în spitalele publice: preocuparea pentru calitate. “Nu mai putem trata pacientul oricum, în orice condiții”, spune prof. Cârstoiu.
După atâția ani de manageriat, care ar fi concluzia Dvs ca manager al SUUB. Pentru că ați fost responsabil și de partea științifică, apoi și de partea managerială.
Am fost trei ani de zile director medical, și am suplinit o perioadă și rolul de director de cercetare, după care au urmat alți șapte ani, ca manager – o altă etapă. Am luat decizia de a renunța la conducerea SUUB nu pentru că mi s-ar fi încheiat mandatul, ci pentru că mi‑am dat seama – după ce am fost ales decan al Facultății de Medicină – că nu puteam fi în același timp și manager și decan. E o misiune onorantă pentru mine și cred că aveam o datorie față de cei care m-au ales și mi-au dat votul. Ori a nu pune în prețul și în mijlocul activității mele această preocupare nu era de dorit. Așa că am preferat să fiu fair play față de colegii mei și am renunțat la spital.
Mai mult, eu cred că un spital de talia Spitalului Universitar nu poate fi condus decât de cineva care este medic. Spitalul este o unitate extrem de complexă, ori nu cred că poți conduce ceva într-un domeniu de activitate dacă nu ai știință despre acel domeniu. Gândiți-vă că discutăm lucruri de detaliu, despre infecțiile nosocomiale sau despre profilaxie – ce știe cineva care nu este medic despre așa ceva? Nimic! Și‑apoi trebuie să îți înțelegi colegii: timpul de lucru e de șapte ore pentru medici – ia gândiți‑vă cum ar fi dacă ar veni managerul și ar spune: după ora trei rămân numai medicii de gardă! Păi sunt operații care durează șase-șapte ore, am intrat în sală la cazuri care au durat opt – nouă ore. Însemna să schimbăm tura?! E ilogic!
Eu sunt fericit că am reușit să fac dintr-un spital care era dator vândut, cu arierate, unul fără datorii, că am preluat un spital care avea o gamă mult mai redusă de servicii medicale și acum are o gamă mult mai diversificată, pentru că asta cred eu că este important.
Și se va mai și diversifica, înțeleg că veți avea și camere sterile, deci transplant medular.
Nu numai camere sterile, ci și un bloc operator nou, partea de oncologie care e în dezvoltare… – sunt lucrări în derulare și pe care le manageriază actuala echipă de conducere. Eu cred că spitalul acesta a căpătat încrederea oamenilor, și acesta e lucrul cel mai important. Sigur, nu poți să mulțumești pe toată lumea – când ies pe poarta spitalului 100.000 de pacienți anual este imposibil să nu existe nemulțumiți. Și pe unii chiar îi înțeleg. Mai mult, cred că a venit vremea când trebuie să depășim momentul de a trata pacientul oricum, în orice condiții. Cred că a venit momentul să punem preț pe calitate. Asta va fi preocuparea spitalelor publice în continuare, nu neapărat pentru un act medical de calitate – că actul medical e același, până la urmă, aceeași oameni fac aceeași medicină – ci să fie niște spitale cu servicii mai de calitate – pornind de la cum e servită masa, cum stă pacientul în salon – astea cred că vor fi niște lucruri pe care pacientul român și asiguratul român le dorește.
Probabil va pune cumva în valoare și actul medical care se întâmplă deja!
Se poate discuta mult pe subiect. Cred că important e ca omul să-și trateze o maladie, o boală, să plece din spital vindecat. Nu știu dacă un act medical cu o situație de cazare în spital au aceeași greutate, sunt superpozabile. Părerea mea e că e mult mai important să beneficiezi de un tratament competent și coerent decât să stai într-un hotel de cinci stele. Până la urmă, spitalul nu-i un hotel de cinci stele.
Dar totuși domeniul medical privat din România a mizat pe cartea asta.
Au mizat pe mai multe cărți! Părerea mea e că au avut acces – într-o perioadă în care investițiile erau reduse – au avut acces la fel ca și noi la contractele cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate – au avut bani să investească. În spitalele publice investițiile se fac mai greu… Până la urmă, pacientul are posibilitatea de a alege unde să se trateze și cine să îl trateze.
Dar până la urmă o concluzie la perioada manageriatului care ar fi? Că se poate și la stat?!
Sigur că se poate! Sunt spitale – mai ales în București, ca și al nostru, care au condiții bune și reprezintă un pas în plus față de alte spitale. Sigur, e o disoluție între spitalele din București și spitalele din județele limitrofe – și asta se întâmplă peste tot. Este o distribuție neuniformă a medicilor, și asta e iar un factor care trebuie luat în discuție. Sigur, nu e ușor să conduci un spital de talia asta, dar e un lucru posibil, până la urmă.
Restructurarea planului de învâțământ
A apărut apoi o nouă etapă – sunteți decanul Facultății de Medicină. Ce înseamnă poziția de decan și ce puteți face din această poziție? Știm foarte bine că mulți dintre studenți pleacă…
Sunt profesor la Universitate, am fost prorector, acum ocup poziția de decan. Sunt al 44-lea decan al Facultății de Medicină. Pentru mine e una dintre cele mai onorante poziții în care poate să ajungă un profesor universitar. Ce am început să facem?! Am început să restructurăm planul de învățământ al studenților la medicină. A fost o promisiune pe care am făcut-o și chiar am pus‑o în practică începând de anul acesta, în sensul că s-au reașezat numărul de ore, atât de curs cât și de lucrări practice, s-au redefinit materiile de studiu.
Care ar fi paradigma acestei “redefiniri”?
Paradigma ar fi reducerea numărului de ore și lucrări practice astfel încât studenții să nu fie puși în situația de a avea mai mult de 8 ore de curs pe zi. Eu nu cred că un student poate să fie atent mai mult de 3 – 4 ore continuu, cu pauza de rigoare, într-un calup de pregătire. Ori de aici au început să se definească specialități. Am reintrodus neurologia pediatrică și neonatologia ca specialități de sine stătătoare și, încet – încet, creăm niște lanțuri logice. Obstetrică-ginecologie, neonatologie, puericultură, pediatrie – toate astea încep să fie aranjate într-un lanț logic. Pentru că dincolo de numărul de ore, de așezarea seriilor, a grupelor, se realizează un lucru foarte important – previziunea viitorului nostru în medicină, a viitorilor noștri doctori. E foarte important ca ei să aibă o stabilitate în pregătire. Mai mult, curricula de pregătire trebuie să fie perfect armonizată cu standardele impuse de ARACIS – care asigură calitatea în învățământul superior. Trebuie să fie corelată cu toate Directivele europene pentru că noi pregătim doctori care trebuie să aibă diplomele recunoscute oriunde în comunitatea europeană – și sunt doctori foarte apreciați, cu diplome venite de la UMF “Carol Davila”.
Noi nu pregătim medici pentru alte țări, trăim cu dorința și speranța că îi pregătim pentru țara asta. Pentru că a porni de la ideea că mai toți pleacă e o atitudine total greșită și ilogică. Noi îi pregătim pentru a asigura sănătatea poporului acestuia și a țării acesteia. Ori aici încep problemele, pentru că avem o pregătire fracționată, ca să-i spun așa. Studenții sunt pentru șase ani ai Facultății de Medicină, după care primesc o Diplomă de licență și master – după șase ani de zile acești oameni n-au drept de liberă practică, cu excepția medicinei dentare, iar ei sunt puși în fața unui nou examen, extrem de dificil – examenul de rezidențiat – și de aici începe o altă etapă a vieții lor, etapa de rezidențiat. Practic, e etapa în care își definitivează o anumită pregătire, însă nu există o continuitate logică în pregătirea rezidenților. Acești oameni pleacă afară cu o diplomă și sunt întrebați: Unde ai învățat chirurgie?! Iar ei scot o diplomă pe care scrie Ministerul Sănătății! Peste tot în lume oamenii învață o specialitate la o universitate, nu în Ministerul Sănătății! E drept, baza materială – spitalele – e a Ministerului Sănătății sau autorităților publice locale, pentru că există universități și la Cluj, Timișoara, etc. Practic aceste spitale sunt baze clinice ale unor universități.
Ministerul este cel care ar trebui să “programeze” numărul de specialiști de care avem nevoie și ce fel de specialiști.
Exact! Ministerul Sănătății este regulatorul unor politici publice de sănătate. Ar trebui să spună: ne trebuie atâția medici anul viitor, pe specialitățile astea, pe zonele unde avem un deficit. Iar universitățile ar trebui să ia act de cele solicitate și să școlească medicii respectivi. Poate e dificil să facem asta acum, dar e un lucru la care trebuie să ne gândim.
Foarte mulți absolvenți pleacă – vreau să știu dacă aveți statistici la Facultate care arată câți au plecat. Poate că și cei din generația dvs s-au reîntâlnit la 20 de ani de la terminarea facultății și au constatat că jumătate erau plecați…
La rezidențiat până acum un an au avut de învățat un compendiu care era traducerea unei cărți care constituia baza de examinare din Franța. Păi noi le-am pus în mână o armă fundamentală, cartea! Aveau deci posibilitatea să dea acolo un rezidențiat foarte ușor și îl luau, îl luau printre primii. Totuși, nu cred că ține de abilitatea noastră ca dascăli – poate că ține – dar nu știu până la ce punct îi putem noi determina să nu plece. Pentru că noi le insuflăm meseria, perceptele meseriei, ce înseamnă diagnostic, tratament, dar apoi termină și rămân într-un sistem care are o problemă. Rămân nu numai într-un sistem care funcționează nu tocmai corect, dar rămân și într-o societate care îi blamează, pentru că nu poți să ștergi cu buretele ce se-ntâmplă de 20 de ani. Dacă medicul nu mai e unul din pilonii societății, vă dați seama ce deziluzie au acești tineri. Probabil vin la medicină din dorința de a face bine, sunt copii meritorii, sunt olimpici, tineri care chiar învață… După atâția ani de studiu ei sunt într‑un sistem unde nu sunt apreciați pentru ceea ce sunt, ba chiar blamați… Și asta reprezintă, cred eu, o condiție fundamentală a dorinței de a pleca. Mulți dintre ei își întemeiază familii la vârsta asta. Păi, cu ce?! Fac un copil, astea nu pot fi susținute cu aer. Salariile, nivelul de trai, cum sunt tratați de colegii lor și de către societate – sunt mulți factori care duc la acest exod al medicilor… Care nu e numai al medicilor, este și la asistente… Nimeni nu vorbește și de exodul IT‑iștilor, care și ei pleacă masiv. Cei care mai sunt aici lucrează în multinaționale și sunt extrem de bine plătiți. Poate că și asta e un subiect. Acesta e un episod generat de o multitudine de factori care trebuie tratați diferit.
Nu aveți un studiu, ceva?!
E foarte greu de estimat… Mai degrabă interesează câți se integrează în sistem, câți devin activi în domeniul pe care l-au ales.
Studenții de 10, invitații Decanului
În afară de restructurarea planului de învățământ ce noutăți mai aveți?
Astăzi, de exemplu, mă întâlnesc cu toți studenții meritorii din fiecare an. Și îmi făcusem niște calcule că vor fi 60 de persoane la această întâlnire, însă surpriza a fost că sunt peste 150 de studenți cu nota 10. Întâlnirea aceasta va deveni permanentă. În prima săptămână a anului școlar toți cei care au 10 vor fi invitații decanului în Sala de Consiliu a facultății. Eu zic că e o onoare.
Care e scopul?
Scopul e de a-i stimula! Sunt prezenți astăzi, însă vor trebui să învețe ca să fie prezenți și peste un an. Vor primi și niște diplome…
Vreți practic să îi validați.
Vreau să simtă că o notă bună nu e doar o notă bună! O notă de 10 reprezintă și o recunoaștere din partea celor care îți dau nota că ești un student valoros. Cred că trebuie să îi cointeresăm și pe ei ca să înțeleagă că nota e doar o evaluare a ceea ce învață și practică. De aceea vreau să îi chem. Peste tot în lume decanul Facultății de medicină are o relație de apreciere față de studenții meritorii.
Și poate sunteți pregătit să culegeți de la ei și unele sugestii, critici…
Asta și vreau. Și se și-ntâmplă! Mă opresc pe holuri și îmi spun și bune, și rele. Și acesta e un foarte bun catalizator al activității de decan.
Un exemplu de critică?!
În prima săptămână mi-au spus că nu au săpun la baie. Și într-adevăr, nu aveau. S-au trezit dintr-o dată și cu săpun, și cu hârtie, și cu prosop, cu un alt management al toaletei, să zicem. Au și un site foarte haios numit “Ești în UMF dacă” – unde au postat că ești în UMF dacă ai așa ceva la toaletă. E hilar, dar până la urmă reflectă un grad de civilizație pe care e inadmisibil să nu-l ai la Facultatea de medicină. Pe site pun tot felul de remarci la adresa procesului de învățământ… E foarte util să îl parcurgi. Dar ei să știți că sunt niște oameni deschiși la minte și liberali în gândire și spun tot ceea ce cred.
Există și un feedback vizavi de profesori, de calitate?
Da, există o Comisie de evaluare a calității la nivelul universității în care am insistat – și așa e și legea – să fie și doi studenți, studenți care nu au nicio funcție în asociațiile studențești. Ei participă efectiv la completarea și redactarea acestor chestionare de evaluare a calității. Eu sper ca această comisie să funcționeze în mod real, sper să reușim să o revitalizăm. E unul din obiectivele planului meu de management.
Programul de tutoriat, revigorat
De care dintre obiectivele propuse sunteți cel mai atașat?
De toate sunt atașat, fie ele mici sau mari. Pentru că orice lucru pe care crezi că l-ai schimbat în bine sau pe care l-ai corectat… Era un program de tutoriat – fiecare serie își alegea un tutore din rândul cadrelor didactice – e foarte important ca acest tutore să fie implicat la modul real, să discute cu studenții, să-i consilieze profesional, să-i îndrepte spre anumite direcții de dezvoltare a carierei lor. Prin aceste măsuri dorim să creștem această relație dintre tutore și studenți. Sunt oameni tineri – conferențiari, șefi de lucrări, asistenți – ori trebuie să interacționeze nu ajutându-i la lecții, să spunem, ci de a-i consilia în ceea ce li se potrivește fiecăruia. Acest tutore are acum rolul de a evalua practica de vară a studentului.
Câți studenți are un tutore?
O singură serie. Avem în Facultatea de Medicină Generală 6000 de studenți, gândiți-vă că e o activitate intensă să școlești 6000 de doctori în toți cei șase ani de facultate.
Mandatul dvs abia a început, de-abia au trecut 6 luni. Ce ați vrea să se spună după cei trei ani, când vi se va fi încheiat mandatul?
Toate discuțiile pot fi legate de faptul că e o premieră. Dacă acum câțiva ani Dna Profesor Pleșca era prima femeie decan din istoria Facultății de medicină, acum Facultatea are cel mai tânăr decan din istoria ei. Eu aș vrea să rămân nu pentru că am fost ce mai tânăr decan, aș vrea să rămân prin alte lucruri în istoria Facultății de medicină.
Cu ce?
Ca un decan bun!
Dacă ați fi tutore, ce i-ați consilia? I-ați consilia să rămână în România?
Sunt tutore și da, categoric! Este lucrul fundamental pe care trebuie să-l facem noi, ca dascăli.
Nu sunteți atât de dezamăgit încât să nu îi sfătuiți să rămână aici?!
Nu, de ce?! Lucrurile sunt în schimbare și cred eu că va fi bine. Nu poate fi altfel! O țară care nu-și prețuiește medicii este o țară care nu-și prețuiește propriile valori. Nu pot să cred că noi nu suntem în stare să ne prețuim medicii, profesorii… Nu pot să cred lucrul acesta! E departe de mine gândul acesta!
