Prof. Codruţ Sarafoleanu, Spitalul „Sf, Maria”, București: Rinosinuzita cronică devine mai frecventă decât bolile cardiovasculare

0

Prof. Codruţ Sarafoleanu a urmat aceeaşi carieră şi specialitate ca şi tatăl său, prof. Dorin Sarafoleanu. A fost un risc, dar şi un pariu câştigat acum, când pacienţii îl caută şi clinica ORL de la Spitalul Sf. Maria este în prima linie a premierelor medicale. Mai avem însă mult de investit până să avem în spitalele noastre dotările de bază din clinicile din străinătate. Însă, cu o viziune pe termen lung, perseverenţă, multă energie şi o atitudine de tip „omul sfinţeşte locul”, donquijotismul şi idealismul îşi arată, în ani, preţioasele roade: pacienţi trataţi şi mulţumiţi şi aici, în România.

 

 

Campania din 2011 „Doctore, eşti un erou!”, a Pro TV şi OMV Petrom, v-a desemnat printre primii zece medici votaţi de public. A fost o surpriză?

Da, printre primii zece doctori votaţi de public a fost şi un orelist. M-am bucurat nu neapărat pentru mine, ci pentru această specialitate, care este printre primele zece specialităţi în conştiinţa publicului, poate şi pentru faptul că tratează o serie de afecţiuni frecvente – banalele rinite şi laringite. Din ştiinţa noastră şi din statisticile europene şi americane, rinosinuzita cronică tinde să devină cea mai frecventă boală, în mod surprinzător mai frecventă ca bolile cardiovasculare. Dar sunt şi afecţiuni foarte grave care ţin de nervii cranieni, de patologia de graniţă, respectiv baza craniului, orbită şi spaţiile profunde ale masivului facial, pentru că acolo sunt o multitudine de repere anatomice, vasculare şi nervoase cu implicaţii foarte importante în tot ceea ce înseamnă fiziologie şi cu o patologie extrem de agresivă. Din păcate, ca în toate celelalte specialităţi, asistăm la o creştere a frecvenţei cancerelor în sfera ORL.

De ce această creştere?

În primul rând, în ciuda tuturor campaniilor media, oamenii continuă să fumeze. Apoi este vorba de ceea ce respirăm şi de ceea ce mâncăm, de E-urile din alimentaţie. Pentru că există o legătură directă între ceea ce mâncăm şi cancerele căilor aero-digestive superioare. Motiv pentru care asistăm şi noi la o creştere îngrijorătoare a frecvenţei cancerelor şi, un lucru care de asemenea ne îngrijorează, este vârsta la care apar. În general cancerele din sfera ORL erau apanajul vârstei a III-a spre a IV-a. Acum, din păcate, din a treia decadă de viaţă te poţi aştepta la un cancer ORL. Există, desigur, şi patologia malignă la copii.

Cancerele în sfera ORL erau raportate undeva la 2 – 3 % din totalitatea cancerelor; suntem acum la 10%. Deci creşterea este de circa cinci ori, în ultimii 15 – 20 de ani.

Aţi reuşit o serie de premiere naţionale, legate de introducerea endoscopiei, a neuronavigaţiei în chirurgia ORL.

Specialitatea ORL este una dintre specialităţile care a beneficiat de tehnică şi de dezvoltarea acesteia, şi, ca şi în alte specialităţi, chirurgia endoscopică a devenit chirurgia momentului. După o descindere de câteva luni la clinici din Statele Unite, am spus că este momentul să introducem şi în ORL chirurgia endoscopică la modul real. Se întâmpla în 1995. De atunci, specialitatea în România s-a dezvoltat continuu pe acest făgaş, şi am reuşit, împreună cu colegii de la neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar, să facem şi câteva premiere în ceea ce priveşte abordul endoscopic al patologiei de graniţă – respectiv prima tumoră de hipofiză operată transnazal endoscopic, apoi tot ceea ce înseamnă chirurgia rinobazei, apoi am mers mai departe către chirurgia orbitei, a căilor lacrimale şi a spaţiilor profunde.

Neuronavigaţia face parte din instrumentarul foarte necesar unui act chirurgical controlat şi care vizează minimizarea riscurilor. În esenţă este vorba de un control în timp real al paşilor operaţiei, datorită imaginilor în trei planuri CT sau RMN, combinate cu o a patra imagine, endoscopică. Practic, noi „navigăm” pe toate reperele anatomice, cu o precizie de 0,2 – 0,3 mm, astfel încât şansele de a respecta, de exemplu, artera carotidă internă, nervul optic sau alte repere importante de la baza craniului cresc foarte mult şi putem face un act chirurgical de o mare acurateţe, minimizând riscurile şi complicaţiile.

Această patologie nu se aborda şi anterior?

Se aborda prin chirurgia deschisă, clasică, dar evident că şi sacrificiile funcţionale, riscurile şi îngrijirile post operatorii erau mult mai laborioase. Preţul plătit de pacienţi era foarte mare – puteau să rămână cu tulburări senzoriale, cu lipsa mirosului, alteori puteau să aibă sângerări masive prin lezarea unor vase importante. Apoi, fiind vorba de o patologie neurochirurgicală, puteau rămâne cu tulburări funcţionale, pareze, paralizii la nivelul muşchilor feţei, globilor oculari.

Cu cât s-au redus complicaţiile?

Dacă rata complicaţiilor în chirurgia clasică era undeva la 10% din cazurile grave, acum suntem la sub 1%.

Acest sistem de navigaţie ar trebui să existe în orice clinică de ORL. În Uniunea Europeană, Statele Unite, Japonia face parte din dotarea de bază. La noi, din păcate, la momentul când acest aparat a venit în clinică – acum trei ani – era unicul din ţară. Trebuie menţionat că a venit printr-o donaţie a unui sponsor care a dorit ca acest aparat să fie folosit de toţi pacienţii care se adresează sistemului de stat. Ne-a impresionat, pentru că, deşi putea să facă un business medical, de exemplu, această persoană a hotărât să îl aducă într-un spital de stat. Costul sistemului este de 200.000 de euro. Nu se foloseşte la toate operaţiile endoscopice – este rezervat patologiei de graniţă, patologiei tumorale nazale, chirurgiei de revizie.

Cât de mare este adresabilitatea clinicii?

Foarte mare! Clinica noastră funcţionează şi ca Centru de excelenţă a UMF Bucureşti pe chirurgie endoscopică ORL. Adresabilitatea este foarte mare şi numărul de intervenţii chirurgicale endoscopice ORL este foarte mare.
Ca o comparaţie, la începuturi din 100 de rinosinuzite 99 se operau clasic. Acum, 99 se fac endoscopic! S-a inversat acest raport, ceea ce reprezintă tendinţa şi normalitatea în medicina modernă.

Marea problemă în medicina românească o constituie dotările. În sensul în care fie s-au făcut investiţii inutile, fie s-a luat aparatură şi instrumentar inadecvate, fie, acolo unde s-au achiziţionat, au fost mari constrângeri financiare şi instrumentarul este incomplet. Aş puncta că şi noi funcţionăm şi cu instrumentar personal, şi cu instrumentar pus la dispoziţie de direcţia spitalului şi de statul român, şi cu donaţii.

Mai există şi situţia în care s-au făcut investiţii, avem aparatura, dar nu avem oamenii care să o poată folosi.

Nu e cazul în clinica noastră, toţi sunt şcoliţi, dar, din păcate, în medicina românească există şi această a patra situaţie posibilă.

Ce vă mai doriţi, ce figurează pe lista de priorităţi?

Prima pe listă este achiziţionarea unui sistem de chirurgie robotică laser, care ne-ar permite abordarea cu extrem de multă siguranţă şi confort atât pentru mine, cât şi pentru pacient, a patologiei tumorale laringiene, a stenozelor laringo-traheale şi traheale şi a patologiei tumorale faringinene. De asemenea, acest sistem laser este o dotare de bază în clinicile din străinătate, iar la noi se tergiversează achiziţia. În momentul acesta nu cred că există în nicio clinică de ORL din România. Costă cam 150 – 200 de mii de euro. Toate aceste instrumente, care par extrem de scumpe la prima vedere, îşi justifică investiţia – pentru că scad durata de spitalizare, reduc riscurile complicaţiilor, iar reinserţia profesională a pacientului este mult mai rapidă.

Cu cât se reduce durata de spitalizare?

O chirurgie clasică laringiană ţine pacientul în spital în jur de o săptămână, în timp ce chirurgia cu laser e chirurgie de o zi. Aşteptăm ca după rectificarea bugetară acest sistem de laser să ajungă în clinica noastră.

Pe de altă parte există şi alte surse de finanţare pentru o clinică – programele de cercetare şi proiectele de dezvoltare a infrastructurii cu fonduri europene. În general aceste fonduri sunt destinate cercetării, şi atunci putem dezvolta infrastructura de cercetare a clinicii, nu neapărat pe cea chirurgicală. Sigur, putem dezvolta şi zona de instrumentar şi dotări. E unica modalitate de a dezvolta şi activitatea medicală prin activitatea de cercetare. În plus, beneficiem şi de nişte relaţii internaţionale foarte bune, pe care le-am moştenit şi le-am dezvoltat.

Ce proiecte aveţi acum?

În momentul acesta echipa de cercetare este implicată într-un proiect foarte interesant de descoperire a unor mediatori ai inflamaţiei din rinosinuzitele cronice. Foarte pe scurt, rinusinuzitele cronice sunt boli benigne, dar care de multe ori recidivează, şi atunci preocuparea internaţională a cercetătorilor este de a găsi cauza pentru care recidivează, pentru că uneori operaţia e numai un mod de a ameliora şi nu de a trata boala. Există în conştiinţa cercetătorilor ideea că, de fapt, tratamentul acestei boli ar trebui să se adreseze nivelului molecular sau genetic al afecţiunii. În acest sens suntem parte a unui grup de lucru care studiază o proteină proinflamatorie – HMGB1 – care cuprinde o universitate din America de Sud, Univ. din Beijing, Univ. din Sienna – liderul acestui proiect – şi Univ. „Carol Davila” prin echipa de la Spitalul Sf. Maria.

Deja primele rezultate sunt foarte interesante, au fost şi publicate două articole în reviste de cercetare fundamentală, nu încă în reviste de ORL. Aşteptăm acum şi rezultatele de la partea clinică, de la legătura moleculă – simptomatologie – tratament, ca să putem merge mai departe. Ar însemna cu adevărat o schimbare de atitudine în tratamentul acestei patologii.

Ce aţi descoperit până acum?

Această proteină, care este dovedită proinflamatorie în boli autoimune, în boli reumatice, se pare că are acelaşi efect în patologia ORL. Blocând această proteină, care ajută şi dezvoltă lanţul inflamaţiei, vom putea să blocăm inflamaţia mucoasei sinusale. Practic, se va lua o pastilă pentru blocarea lanţului inflamaţiei. Când vedem că pacientul are simptomele rinosinuzitei se prelevează mostre care sunt analizate, şi verificăm dacă proteina proinflamatorie este prezentă. Ulterior, industria farma ar urma să dezvolte şi antidotul.

E foarte greu, deoarece cercetarea n-a fost incurajată în România. Uneori oamenii s-au făcut că fac cercetare reală. Eu am câţiva colaboratori foarte tineri care au ales să nu plece din România, deşi la valoarea lor puteau să profeseze în străinătate, care sunt foarte interesaţi de acest proiect şi pe care şi echipele din Italia, China şi America de Sud îi apreciază foarte mult.

Valoarea proiectului?

Până în momentul acesta nici nu am discutat de partea financiară. Este finanţat de Universitatea din Sienna şi am mers doar pe ideea colaborării ştiinţifice, pentru a ne implica într-un proiect care ar putea să modifice radical atitudinea în aceste boli. Motivaţia nu e financiară, ci este un proiect menit să ne propulseze în cercetarea ştiinţifică de vârf în specialitatea noastră. E un prim pas, în această etapă fără satisfacţii financiare, pentru ca rezultatele să vină în următoarele etape. Undeva spre sfârşitul acestui an aşteptăm finalizarea cercetărilor, şi apoi vom căuta şi antidotul.

În clinica noastră am căutat să facem investiţii pe termen mediu şi lung. Şi sunt câţiva oameni pe care îi avem şi care au înţeles că în medicină se face şi un pic de apostolat. Însă, din păcate, majoritatea tinerilor medici stau şi îşi fac pregătirea de bază aici, poate şi un an de rezidenţiat, pentru ca apoi să plece.

Vedeţi vreo cale de stopare a acestui exod?

În primul rând pleacă pentru că nu sunt salarizaţi corespunzător. Apoi, îşi fac pregătirea într-o clinică universitară bine dotată, sau aproape bine, urmând să lucreze apoi undeva unde nu au de nici unele! Un alt aspect este faptul că în această perioadă mulţi au căutat facultăţi cu timp de pregătire scurt şi cu posibilitatea de a deveni independenţi financiar imediat după studii. Medicina înseamnă şase ani de facultate şi cinci de rezidenţiat, în care e imposibil să fii independent financiar. Pe de altă parte, binomul rezidenţiat – al doilea job este imposibil, dacă vrei să faci o pregătire serioasă. În ultimul timp a sporit interesul pentru medicină, a crescut foarte mult numărul de studenţi şi sperăm că se va schimba ceva şi din punct de vedere legislativ, pentru ca toţi aceşti tineri să şi rămână. Este şi o invesţie a statului – îi livrezi de-a gata celorlalţi, care numai îi finisează.

Spitalul Sf Maria este de patru ani în administrarea Primăriei. Cum s-a dovedit această măsură?

A fost o schimbare benefică, dar mă gândesc că a contat şi faptul că Primarul general este medic şi înţelege sistemul din care a venit şi unde a lucrat atâţia ani. S-a simţit şi la nivel de infrastructură, şi al dotării. Din discuţiile cu colegii care au rămas în spitale în subordinea Ministerului Sănătăţii am înţeles că această trecere a fost în majoritate benefică. Aşteptările sunt foarte mari şi nivelul de investiţii cred că este imens pentru a ajunge la un normal, la o decenţă a actului medical.

Din păcate la noi medicul are şi preocupări legate de căutarea unor sponsori, iar discuţiile cu managerul se rezumă la o listă cu 20 de repere din care primim unul – două, pentru că mai sunt alte 18 spitale care cer acelaşi lucru. Colegii mei din străinătate doar fac un referat în care îi explică managerului că neuronavigaţia, de exemplu, este importantă şi ajută. Eventual fac câteva referiri la cifre şi la posibilitatea de a atrage alţi pacienţi. Şi, de obicei, cererea e satisfăcută!

Nu aţi rămas în străinătate! De ce?

Am avut două oportunităţi să rămân, în Canada şi în Statele Unite, dar, la vremea respectivă, după Revoluţie, am considerat că se pot schimba multe… Eram poate idealist, dar au mai fost alţi câţiva temerari… La o întâlnire recentă cu foştii colegi, am fost „acuzat” că am uzat de un donquijotism ieftin…

Sunt foarte multe probleme în sănătate, însă elementul central este cel economic – gradul de alocare a fondurilor şi, mai ales, cheltuirea judicioasă a lor. Alte probleme – dotările, infrastructura, posibilitatea existenţei asigurărilor private şi, nu în ultimul rând, salarizarea medicilor. Nu mai avem medici în oraşele mici şi, dacă sunt, nu au niciun fel de dotare – stau şi se uită la nişte instrumente ruginite. Nici în ambulatorii nu există dotări!

Fondurile care se încasează pentru sănătate nu se cheltuie în sănătate. Iar cele care ajung să fie cheltuite pentru sănătate nu sunt judicios cheltuite. Însă sunt locuri unde lucrurile arată bine, şi revista Dvs. a adus oameni de marcă în prim-plan. Există locuri unde oamenii îşi fac datoria, dar sunt excepţiile care confirmă regula.

A fost greu pentru Dvs. să fiţi fiul unui orelist renumit, prof. Dorin Sarafoleanu?

Tata a fost adversarul cel mai mare al ideii de a da la medicină; la vremea aceea cochetam cu regia şi cu teatrul. Apoi, a fost cel mai mare adversar al ideii de a face ORL. Am avut atunci o discuţie foarte serioasă, şi el mi-a spus că va veni momentul când va trebui să fiu pe picioarele mele. Iar eu l-am rugat să-mi spună cât se poate de repede dacă crede că pot rămâne în meseria asta fără să fiu ridicol sau, având în vedere vârsta mea de-atunci, pot face altceva. Sigur că au fost şi nenumărate avantaje, de la bibliotecă, revistele care-i soseau regulat, la relaţiile internaţionale şi posibilitatea de a mă şcoli, dar a fost şi foarte greu pentru că tot timpul existau suspiciuni că sunt băiatul lui şi trebuie să fiu favorizat. Existau suspiciuni că nu o să mă pot descura pe picioarele mele… Eu sper că le-am infirmat. Când mă întâlneau oamenii mai demult spuneau: aaa, sunteţi fiul lui…, iar acum lumea îi spune tatălui meu – aaa, sunteţi tatăl lui…!  Eu mi-am propus tot timpul să nu-l fac de râs şi am ştiut tot timpul că trebuie să fiu pe propriile mele picioare. Cei care te apreciază cel mai mult sunt pacienţii. În momentul în care clinica s-a dezvoltat şi… Eu cred că cel puţin nu i-am înşelat aşteptările.

Unde vă propuneţi să ajungeţi, care sunt planurile de viitor?

Avem o echipă tânără şi aş vrea să înmulţim numărul colaboratorilor tineri… Pacienţii au rămas, numărul lor e foarte mare, adresabilitatea e bună şi mă bucură când pacienţii spun că au găsit aici o atmosferă normală. Înainte de toate îi rog pe colaboratorii mei să se poarte ca şi cum pe masa de observaţie sunt chiar ei sau cineva din familia lor. Din punct de vedere al dotărilor ne dorim să avem tot ce ne trebuie, şi cu 2 – 3 milioane de euro cred că putem fi un centru de referinţă la nivel european. Tinerii merg afară, văd, şi apoi vin înapoi şi nu pot pune în practică ce au învăţat.

Pe de altă parte este momentul chirurgiei interdisciplinare, şi trebuie să dezvoltăm permanent relaţiile cu alte specialităţi. n

 

 

 

prof. univ. Codruţ Sarafoleanu

Şeful Clinicii ORL, Spitalul „Sf. Maria”, Bucureşti, din 2005

Prodecan, Facultatea de Medicină Dentară, UMF „Carol Davila”, din 2008

Şeful Disciplinei de ORL de la Facultatea de Medicină Dentară,
UMF „Carol Davila”

Secretar General şi fondator al Societăţii Române de Rinologie, din 2010

Secretar al Comisiei ORL a Ministerului Sănătăţii, din ianuarie 2009

Redactor–Şef al revistei „Romanian Journal of Rhinology”

Preşedintele Comisiei de acordare a burselor de studii în străinătate, Facultatea de Medicină Dentară

2010 – conducător doctorat

2008 – profesor universitar

2004 – medic primar ORL, doctor în medicină

Organizator de cursuri de perfecţionare în chirurgia endoscopică ORL, chirurgia LASER ORL, urgenţele ORL

Responsabil proiect – cinci granturi naţionale

Director proiect – două granturi internaţionale ale Uniunii Europene

Prioritate naţională în chirurgia endoscopică de graniţă a bazei de craniu, căilor lacrimale şi orbitei

Peste 5000 de intervenţii chirurgicale endoscopice în patologia ORL

Preocupări în microchirurgia laringiană în suspensie, fonochirurgie, chirurgia LASER, chirurgia cu radiofrecvenţă

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply