Finanțare pentru noi echipamente, planuri pentru deschiderea a patru centre destinate arsurilor și o nouă legislație în domeniu reprezintă pași înainte pentru ca România să poată trata cu succes cazurile grave de arsură. Totuși, după accidentul “Colectiv” din 2015, ceva s-a schimbat în mentalitatea medicilor care se ocupă de acest tip de pacienți: “le este frică”, a explicat, pentru Medica Academica, prof. dr. Dan Mircea Enescu, președintele Asociației Chirurgilor Plasticieni din România, vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale din România, mulți ani manager al Spitalului pentru Copii “Grigore Alexandrescu”, într-un interviu acordat cu ocazia celui de-al 16-lea congres al Asociației Chirurgilor Plasticieni care a avut loc recent la București.
Ce s-a schimbat în România de la Colectiv?
S-a instalat o criză gravă a psihologiei doctorilor care tratează arsuri – le este frică pentru că presa vânează subiecte senzaționale. Între timp, s-a “inventat” bacteria ucigașă. Trebuie să se înțeleagă că vorbim despre pacienți care nu au piele – bariera care separă interiorul de exterior. Chiar pacientul poate fi purtător al unei bacterii saprofite care se poate transforma în patogenă și se poate suprainfecta.
După 2016, am făcut legi noi prin care am standardizat unitățile unde se pot trata arsurile și le-am dat o perioadă de timp în care să realizeze schimbările necesare – trei ani, până în 2020. S-a luat de bun acest lucru și nimeni nu mai îndrăznește să trateze un caz grav pentru că spun ca nu au condiții. Și mie îmi e frică să îmi asum un bolnav grav pentru că, dacă se întâmplă ceva, se spune că dacă ar fi plecat în străinătate ar fi scăpat.
Cum vi se pare preferabil să fie tratați, având în vedere că este o cursă contra cronometru – să fie trimiși în străinătate sau să se intervină de urgență aici?
Orice întârziere are consecințe. Un articol prost poate să distrugă o existență. Medicii nu își mai asumă, dar când îi întrebi dacă au un pacient cu 40 -50 % arsuri, toți au. Peste tot se tratează arsuri, peste tot se moare. Mor oamenii și în mod normal și cu atât mai mult de arsură, lucrul ăsta trebuie să se înțeleagă. Moartea face parte din existență și din spitale. În Belgia, la Charleroi, infecțiile nosocomiale sunt 5%, noi avem vreo 0,5 %.
Sunt, totuși, diferențe de materiale, de investiții, de infrastructură între România și țările vestice?
Știți ce înseamnă infrastructura? Vorbim de spitale noi care să aibă circuite gândite de la început, nu adaptate.
Vorbim de acele spitale “shriners” în care se investește un milion de dolari pe pacient. La noi cat se investește?
Mult mai puțin, deși acum a crescut – 50.000 de dolari. Prof. Lascăr a făcut un caz care a costat 500.000 de euro, dar cu sponsorizări; acesta a fost un caz particular. Nivelul este mult mai jos 1/15, 1/20. Dar e vorba și de personalul antrenat corespunzător, asistentele trebuie să fie specializate, să aibă experiență, chiar și infirmierele. E un domeniu fin și foarte complicat.
În străinătate, există mulți funcționari care monitorizează cât folosești în timpul operației, ce materiale folosești, aceste date se colectează și îți îmbunătățesc munca. În România, infrastructura este creată de cineva care devine personalitate, în străinătate infrastructura există deja și creează personalitatea. Au tot ce le trebuie, le este ușor și pot să își facă profesia în cele mai bune condiții. Eu fac atâtea lucruri până la operație încât când trebuie să o încep mă gândesc dacă mai am energie. Ei nu se gândesc decât la operație.
O bancă de piele în adevăratul sens al cuvântului
A scăzut numărul de accidente în care sunt implicați copiii în ultimii ani?
Da, numărul a scăzut teribil după 1989. Aveam o mie de cazuri, acum avem cam 500 de arși grav și suntem centru național unde vin toți arșii grav pentru că avem un protocol special pentru copii.
Am oprit banca de piele pe care am făcut‑o în 1999 pentru că nu mai făcea față din punct de vedere tehnic. Întâi am făcut-o pentru spitalul meu, dar devenise atât de necesară ca am început să dau la toate spitalele din București, Constanța, Ploiești.
O bancă în adevăratul sens al cuvântului trebuie să aibă cel puțin 25 de persoane angajate, cu circuite, cu laboratoare care controlează pielea, țesutul, îl evaluează din când în când, cu specialiști IT care preiau toate datele despre donatori, trebuie să aibă o fotografie a donatorilor respectivi, apoi trebuie să existe un sistem de monitorizare timp de șase luni a pacienților grefați pentru a se identifica eventualele probleme care apar în timp. În plus, trebuia să am, ca la magazin, un cod de bare care să poată fi scanat. Era mai mult decât putea face un spital; făceam benevol, din dragoste pentru meseria noastră.
La Saint Louis, unde este banca de piele a Parisului, de câte ori am fost erau două săli închise, aveau două zone de control de la Ministerul Sănătății și de la Direcția Sanitară cu specialiști diferiți pentru că nu exista să nu se întâmple vreo defecțiune, să găsească vreo infecție la un pacient, poate după trei luni, și atunci veneau să verifice.
Puteam să mai risc pentru șase luni sau un an, dar este un proiect pentru realizarea unor bănci de țesuturi. Ne-am gândit la patru, în Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş, Bucureşti, pentru că, venind cu tehnologia, obligi toate centrele să o folosească. Boala începe de la arsură; când ai pus pielea nouă, s-a oprit, îi dai posibilitatea să se vindece, să plece acasă repede și în condiții de calitate.
În ultimii ani a scăzut și numărul de paturi pentru pacienții arși în România?
În acest moment, nu avem niciun pat acreditat. Celor de la Urgență (Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, n.r.) le lipsește o baie terapeutică, la Steaua (Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, n.r.) faptul că sunt monospecialitate. Ca să fim acreditați la “Grigore Alexandrescu”, trebuie să avem un singur pat în salon și nu două, dar la noi e o particularitate: pacientul este împreună cu mama lui. Recent, ne-a venit un copil cu arsuri de 75%; ne-am pus problema dacă avem dreptul să îl tratăm sau nu. Dacă moare – probabilitatea este de 50-50, l-a omorât “bacteria ucigașă”? Suntem de vină?! Pentru că nu suntem conform legii care trebuie să își facă efectul din 2020. La Spitalul de Urgență au o secție de ultimul tip și numai faptul că nu au o baie terapeutică nu înseamnă nimic.
Peste o lună – două vom primi echipamentele de ultimă generație care trebuie să meargă în centrele de arși grav. Vor veni la mine, la Timișoara, la Iași. Dotări finanțate de Ministerul Sănătății, în valoare de 50 de milioane de euro. Ce ne facem după ce este modernizată aparatura, că tot două paturi avem într-un salon?!
Viitor delicat
Este un pas înainte, totuși.
Da, sigur că da. Cea mai internațională este limba tehnică. Faci cu aceleași aparate, ți se recunoaște munca.
Un alt pas înainte este că primim bani pentru un program pentru arși și că avem pentru primul trimestru 46.000 de lei. Putem să cumpărăm pentru terapie intensivă ce avem nevoie, putem să cumpărăm pentru un an pansamente specifice și alte lucruri de care au nevoie copiii care ies din spital. Se înaintează și cu crearea centrelor pentru arși. S-a terminat prima etapă din studiul de fezabilitate pentru “Bagdasar-Arseni” și “Grigore Alexandrescu” la București. La Iași există clădirea, construită de Consiliul județean, și când va veni aparatura sunt buni de lucru, au vreo patru paturi de arși. Timișoara are și ea patru. Au făcut în Casa Austria un bloc renovat și pentru arsuri; când vine aparatura pot să înceapă să lucreze și acolo. Există un viitor, dar e destul de delicat.
Acum, ca specialitate, suntem la Congresul al 16-lea de chirurgie plastică – ne simțim puțin periclitați. Pentru cei care fac arsuri sunt aceste condiții de siguranță, apoi chirurgia estetică este într-o condiție de denigrare foarte gravă. Este considerată o specialitate bănoasă și atunci orice altă specialitate vrea să introducă și cuvântul “plastică” – orl-istul face și el botox, dentistul la fel.
Este o problemă de
etică
la nivelul societății?
Da. În fiecare an, apar 50 de posturi de chirurgie plastică în România. Prof. Agrippa Ionescu a făcut 30- 40 de specialiști în 50 de ani. Acum, în fiecare an ies 50. Unde lucrează toți acești specialiști?! În Societatea de Chirurgie Plastică suntem cam 150.
Ce soluție vedeți?
Niște hotărâri forte, o campanie de presă adevărată, făcută de persoane credibile, cum aș fi eu, prin care să conving cu ceea ce am făcut până acum. Lumea are de ce să mă creadă, pentru că o fac cu bună credință. Să aducem noi standardele – ce se poate face și ce nu, să nu vină din partea altor specialități persoane care să ne spună ce se poate face în cadrul specialității noastre. Cel mai mult contează omul. Contează dragul cu care faci, atenția cu care o faci.
Eram în anul trei la medicină și mă simțeam rău, am chemat doctorul acasă; până a ajuns sus, mă simțeam mai bine numai pentru că știam că “a venit doctorul”. Probabil erau și alte vremuri, când medicul însemna ceva, nu însemna un șpăgar, un ciubucar, un malpraxis, avea o onorabilitate.
Ce planuri de viitor aveți?
Trebuie să se facă aceste centre; probabil în 2024 vor fi gata. Echipele se formează, banii trebuie folosiți mai eficient.
