Prof. Alexandru Georgescu a lăsat Bucureștiul pentru Cluj-Napoca, pentru a crea aici o clinică de chirurgie plastică și reparatorie extrem de bine ancorată în viața științifică internațională a domeniului, cu priorități naționale și chiar internaționale. A făcut primele implante de sân și lipoaspirații din România, are priorități internaționale în chirurgia mâinii, a format peste 100 de specialiști în ultimii 25 de ani, împărtășește din experiența sa tinerilor americani. Ultima provocare?! Sistemul românesc de sănătate, care i-a înjumătățit recent fondurile și din cauza căruia trebuie să-și refuze pacienții și să facă alegeri dificile de conștiință profesională.
Sunteți în toiul pregătirilor legate de congresul din 26 -29 aprilie, ce ne puteți spune despre acest eveniment?
Organizăm un congres pe care l-am dorit inițial național, dar e internațional, până la urmă, prin prisma relațiilor pe care le avem cu Asociația americană de chirurgia mâinii. Societatea noastră a fost invitat de onoare la congresul lor anual care a avut loc anul acesta, respectiv în ianuarie 2017 în Hawai, am fost cam 20 de participanți români în paneluri, cursuri. Ne-au chemat ca să îi învățăm pe-ai lor tineri din experiența noastră, românească.
Ce v-a recomandat? Și, în altă ordine de idei, recunoașterea în România trebuie să vină de-afară?!
Din păcate, de multe ori da! Eu nu zic că sunt o persoană necunoscută în România, dar consolidarea poziției o obții mai ușor afară decât aici. Asta v-o spun din proprie experiență. Eu, înainte să fiu recunoscut aici la adevărata valoare, am fost cu mult înainte recunoscut afară. Pot să vă spun o mică istorioară. Știți cum a fost perioada dinainte de ‘89, foarte închisă, în care noi, medicii, practic nu aveam posibilitatea să avem relații internaționale. Practic, ne era interzis să mergem afară. În ‘91 am ieșit prima dată la un congres internațional, am trimis niște lucrări înainte, au fost acceptate toate, oamenilor le-au plăcut. După aceea au început să vină diferite invitații. Acolo nu ești primit cu brațele deschise decât dacă într-adevăr ceea ce spui are o anumită calitate. Se pare că a avut această calitate și atunci am început să mă implic și să fiu parte a acestei comunități internaționale, cu mult înainte de a deveni o personalitate în România.
Și cu ce ați reușit să îi surprindeți?
Păi, cu ceea ce făceam deja! Și mai ales cu faptul că veneam din România, o țară aproape necunoscută din punct de vedere științific, unde noi reușeam, la ora respectivă, fără relații internaționale, fără acces la cărți, reviste, să facem totuși o mulțime de lucruri care se făceau și în străinătate… Ale țări din lagărul comunist precum Ungaria, Cehia, aveau alte posibilități de circulație, se formau acolo. Noi ne-am format aici, în România, ca niște autodidacți. Mi-aduc aminte de când am început microchirurgia, sigur că am avut niște mentori, dr. Doina Ionescu, soția profesorului Agrippa Ionescu, dar practic ca formare m-am format de unul singur. Mă duceam seara, noaptea, și lucram pe urechi de iepure sau pe picioare de șobolan.
Nu ați redescoperit, astfel, roata?
Afară se făceau lucruri pe care și noi le-am făcut, ca pionieri. Nu pot să spun că am făcut mai puțin decât se făcea afară, numai că noi le-am făcut prin propriile puteri, ei erau în cadrul unui sistem care aduna informația, experiența. Noi eram pionieri la noi în țară, și s-a dovedit că în multe lucruri eram deja printre pionierii mondiali. A fost o mare satisfacție pentru noi, cei care ieșeam atunci pentru prima dată din țară, și o mare surpriză pentru cei cu care am venit în contact. A fost un fel de duș rece și pentru ei, și pentru noi. Pentru noi mai cald puțin – făceam parte dintre ei, deși nu ne cunoșteam.
Menționați câteva dintre aceste priorități și premiere.
Am făcut primele transferuri de lambouri perforante locale și libere în România, folosind tehnici microchirurgicale, am făcut primul transfer liber de os vascularizat, am făcut primul transfer de două degete de la picior la mână – când l-am făcut eu mai fusese făcut doar de doi mari specialiști la nivel mondial. Se transplantează două degete în bloc comun cu vase, nervi, tendoane și faci o mână funcțională. M-am antrenat la cadavru și apoi am făcut această operație la om – primul transfer de doua degete în bloc de la picior la mână. Sunt lucruri foarte greu de făcut pentru că cer o tehnică foarte sofisticată, și a lucra sub microscop este mult mai delicat decât a lucra cu ochelarii pe nas. De ce?! Pentru că nu-ți vezi mâinile, ori omul este obișnuit să vadă ce face cu mâna. Cam astea au fost premierele pe care le-am făcut, la nivel național, și care ne-au încadrat la nivel mondial. Ca prioritate mondială avem niște tehnici pentru tendoane care sunt recunoscute pe plan internațional ca aparținându-ne.
Despre ce este vorba?
Avem o tehnică specială cu care reparăm tendoanele flexoare ale degetelor, ceea ce permite începerea kinetoterapiei imediat după operație. Tehnicile vechi și alte tehnici care se mai fac și acum presupun imobilizarea mâinii pentru 20 – 21 de zile, ori după o perioadă atât de lungă de imobilizare, poate deja apare anchiloza mâinii. Noi, începând mișcarea imediat, obținem funcția exact cum o avea pacientul înainte. Este o tehnică specială prin care mutăm practic punctul de tensiune maximă de la nivelul rupturii tendonului la nivelul pulpei degetului; practic nu mai există tensiune la nivelul suturii, iar pacientul poate mișca mâna fără riscul de a rupe sutura. Sau reparăm tendoanele extensoare de la nivelul mâinii, tot cu o inovație a noastră – luăm un lambou pediculat, fără epiderm, cu care refacem tendonul și obținem un grad de recuperare funcțională foarte mare. Suntem printre pionierii mondiali în folosirea celui mai nou tip de lambouri – lambourile perforante –, de prin 1998. Folosim lambouri perforante, care au niște vase foarte mici cu diametru sub 1 mm, cu care acoperim defectele fără să mai facem suturi microchirurgicale. De altfel, denumirea pe care noi am dat-o acestui tip de lambouri – lambouri microchirurgicale non-microvasculare – este la ora actuală acceptată și folosită în literatura de specialitate. Avantajul e posibilitatea de recuperare funcțională mult mai bună, pentru că dacă faci o sutură microchirurgicală nu poți să începi imediat mișcarea.
Un alt lucru pe care l-am făcut e în chirurgia estetică, sunt primul care am folosit implantele de sân, în 1991. De asemenea, sunt primul care am făcut lipoaspirație în România, tot în 1991. Am citit un articol într-o revistă medicală franțuzească, în care un medic de-acolo făcuse niște canule de sticlă cu care făcea lipoaspirație. Am făcut rost de un aspirator, m-am dus la Câmpia Turzii și comandat niște canule de sticlă, și am făcut primele lipoaspirații cu mult înainte să avem aparatele și instrumentele de azi.
Implantele de sân le-am pus pentru că am avut noroc. Știți că în 1990, după Revoluție, se primeau ajutoare în România. La Clinica de infecțioase era Dl Prof. Cârstina, care primise un transport de ajutoare printre care erau și niște implante mamare. M-a sunat și mi-a spus: Eu n-am ce face cu astea, nu le vrei?! Le-am luat și le-am folosit. Și uite-așa am fost primul care a folosit implantele mamare, primul care a folosit lipoaspirația.
Apoi am fost primul care am făcut o augmentare mamară pe calea abdominoplastiei, fără să mai facem incizii pe sâni. Am decolat burta pentru că pacienta voia și abdominoplastie și am băgat implantele pe-acolo.
Aceste premiere vin din reviste, dintr-o provocare profesională asumată…
Sunt lucruri pe care le imaginezi și le înveți tu – cum sunt cele legate de tendoane – te obligă situația… Știți cum e în viața asta, în operații eu nu pot să spun că intru cu o tehnică și cu o tactică chirurgicală unică. Un chirurg care se respectă are întotdeauna prin toate buzunarele și prin toate mânecile nu știu câte alte soluții, pentru că nu poți să știi ce variații anatomice găsești, nu poți să știi ce se-ntâmplă, de multe ori… De multe ori te gândești cum să faci să meargă mai bine ceva, și pe baza cunoștințelor pe care le-ai acumulat, pe care le-ai citit și au făcut alții, construiești ceva nou.
Aceste premiere presupun și riscuri, pentru că intrați pe un teren nou…
Orice facem presupune un risc, cu orice tehnică și cu orice tactică – nu suntem Dumnezeu, doar niște biete unelte ale lui Dumnezeu, și sperăm să fim apărați de Dumnezeu… Trebuie să ai și șansă în viața asta și sigur, trebuie să fii foarte riguros, clar, să respecți niște principii… Îți asumi riscurile, pe care le explici și pacientului. Nu poți să faci niciun gest chirurgical asupra lui fără aprobarea lui. Indiferent în ce constă… Dacă am un pacient fără un deget și îl întreb dacă vrea să îi pun un deget de la picior, și dacă pacientul zice nu, e nu. Eu nu fac experimente, nu facem treaba asta, și întotdeauna am lucrat întâi la porc, la cadavru, și abia apoi la pacient.
Unde suntem noi, în lume, în chirurgia plastică?
Depinde… Începem să ne apropiem. De pildă, noi am format, aici, 100 de specialiști. Cu mândrie, dar și cu părere de rău, vă spun că 25% dintre ei sunt deja afară. Eu am venit în Cluj după 1989, din București, eu sunt bucureștean, format acolo…
De ce, nu ați avut loc în București?
A fost și asta… Eu am fost un om mai modest, am venit la Cluj și pentru asta îi mulțumesc foarte mult prof. Firică, cu care am lucrat în Spitalul de urgență și care a ajuns și el la Cluj, la Clinica de ortopedie. După două zile n-a știut cum să pună mai repede mâna pe telefon și să mă caute. Ajuns la ortopedie, a văzut că era un mic mare dezastru, și pacienți care necesitau proceduri de chirurgie plastică… Mi-a zis: Dane, vino! Nu mi-a fost ușor, ca bucureștean care ajunge în Ardeal, mai greu tolerat la început. Eu sunt mai volubil, vorbesc mai tare, lor nu prea le place… Până la urmă am reușit să facem Secția de chirurgie plastică din cadrul Spitalului de recuperare, apoi am simțit că trebuie să fac ceva din punct de vedere al învățământului, m-am luptat și în 1992, acum 25 de ani, am reușit să pun bazele Clinicii de Chirurgie Plastică din cadrul UMF Cluj-Napoca. E o altă aniversare căreia vrem să îi dăm importanța cuvenită – sunt aproximativ 100 de oameni pe care i-am făcut specialiști, din toate colțurile țării…
E mult?
Gândiți-vă că la ora actuală avem în clinică 25 de rezidenți… Din cei formați aici 25% sunt în clinici pe-afară și nu sunt niște neica nimeni, unii au ajuns șefi de clinică sau șefi de secție, ceea ce înseamnă că nu i-am format chiar prost. Și asta e o mare satisfacție! Așa s-a conturat acest congres care s-a vrut național și a ajuns internațional.
Aș zice că suntem cam la fel ca afară – cel puțin cu clinica noastră ne situăm pe o poziție de egalitate – atâta timp cât suntem invitați ca lectori, ținem cursuri… Sigur că nici noi nu putem face tot ce fac ei și nici ei tot ce facem noi. Pe undeva, suntem una dintre clinicile din România de chirurgie plastică cel mai bine implementate în viața internațională.
În ‘91 v-ați imaginat că veți ajunge aici?
Sincer, am venit cu gândul să plec. Am venit să-i ajut, să facem un departament, să las în urmă niște oameni și să mă întorc, că eu eram bucureștean, format în București… Dar după ce ai dat naștere unui copil – copilul ăsta are acum 26 de ani din punct de vedere al spitalului și 25 de ani din punct de vedere al învățământului…
În primii doi-trei ani de zile mi-a fost extrem de greu, ardelenii sunt reticenți față de “mitici”. A trebuit să lupt ca să îi fac să înțeleagă că n-am venit să iau pâinea de la gură nimănui, că vreau să fac ceva. Am venit atunci cu prof. Lucan la Urologie, cu prof. Bârsan la Chirurgie cardio-vasculară, Tomescu la ORL, eu la plastică, am fost vreo 4-5 oameni care am venit din București să demarăm ceva nou. Dar n-am sperat la asta – viața e ciudată, de multe ori – dar eu fiind mai activ și întotdeauna doritor de lucruri noi, zic eu că am reușit.
Care e provocarea de-acum, cu ce vă luptați?
Cu sistemul! Cu banii puțini, cu îngrădirea profesiei, pentru că practic ți se reduc posibilitățile de a acorda asistență medicală datorită viciilor administrative și financiare.
Nu sunt decontate operațiile corespunzător?
La ora actuală se decontează nu ce faci tu, și asta e o mare problemă. În momentul în care tu ajungi Clinică de referință și începi să deservești pacienții din Cluj și din încă alte 7 județe, când reprezinți vârful de lance, să ți se îngrădească activitatea pentru că nu sunt bani destui, și-n loc să faci activitate cât cuprinde, să ți se și facă o reducere a numărului de pacienți pe care poți să-i operezi pe lună…
Când s-a întâmplat asta?!
Ieri am discutat acest subiect.
Dvs. câți pacienți puteți opera și câți decontează Casa?
Noi aici în clinică operam undeva în jur de 100 – 125 de pacienți lunar. Putem și mai mult, dar asta făceam. Acum ți se impune să externezi undeva la 50 – 60 de pacienți pe lună. Practic înseamnă că suntem la jumătatea activității pe care o putem face. Adresabilitatea e foarte mare, noi avem programări care merg deja pe 3 – 4 luni înainte.
Practic, Casa v-a redus numărul de operații pe care le puteți face. Și ce faceți cu restul pacienților?
Nu se știe. Sau, dacă vor, pot să se interneze în alte condiții, semiprivat, respectiv să solicite internarea la cerere, ceea ce presupune ca pacientul sa își plătească tot decontul către Casă. Asta nu se adresează urgențelor, ele au prioritate întotdeauna.
Dar și afară sunt clinici care funcționează în sistem semiprivat.
Da, dar să nu uităm că acolo există sistemul de asigurări private. La noi e practic inexistent.
L-ați vedea ca pe o soluție?
Da. Dacă un om are 80 de ani si a cotizat 60 de ani la sistemul de asigurări, cum îi pot spune eu acum să se interneze pe banii lui?! Aici încep să apară posibilități de revoltă din partea pacienților. Eu sunt pus într-o situație în care trebuie să-mi respect probitatea profesională, oferind asistență medicală de calitate, dar pe de altă parte sistemul mă obligă să zic nu unor pacienți. Și problema nu e la pacienții cronici cu o cicatrice pe care o pot opera și peste 10 ani, ci la cei care au nevoie de o operație mai urgentă. Vă dau un exemplu – un băiat care s-a tăiat acum 5 luni, ca să poată recupera funcția mâinii, a nervului cubital, trebuie să fie operat până în 6 luni de la accident. Dacă eu îl operez peste două luni i-am tăiat jumătate din șansele de a-și recupera funcția. Aici apară problemele!
Vi s-a întâmplat?
Se mai întâmplă.
De când e reducerea?
Cam de doi ani de zile ni se tot spune, reduceți, reduceți! Dar acum a devenit acut, pentru că recunosc că noi nu prea am ținut cont de asta.
Casa nu asigură la ora actuală necesarul – dacă, de exemplu, în 2016 am avut venituri mai bune față de 2015, pentru 2017 îmi dă numai 25% în plus, indiferent de cât am operat în plus. E o situație care nu ține de spital, de conducerea spitalului, ci de sistemul sanitar, de cum e el gândit la ora actuală.
Trebuie spus că nu vorbim de operația de schimbare de sex, pentru ca s-a făcut și asta pe banii Casei.
Eu vorbesc de partea de patologie, care are dreptul la gratuitate din partea sistemului de sănătate. Asta-i provocarea de moment. Suntem obligați să facem față rigorilor financiare și să ne călcăm, pe undeva, pe conștiința profesională. Nu-i ușor să-i spui unui pacient: nu pot acum, vino peste câteva luni! Astăzi am reprogramat trei pacienți. N-ai cum, că depășești…
Ce aveau?
Și cu mână, și cu picior… Nu cu lucruri de frumusețe, cu lucruri patologice.
Nu percepeți acest lucru ca pe o risipă, în sensul că există cerere, există știință, dar nu puteți lucra?
Eu înțeleg că tinerii vor să plece. Eu n-am plecat că am zis că și aici e nevoie de oameni care să își facă treaba, că o să fie mai bine… Nu știu dacă îmi pare bine sau rău, nu-mi pare rău, pentru că am reușit să fac ceva aici. Nu pot să-i sfătuiesc, dar ei singuri se conving, atâta timp cât 20 din cei 25 de rezidenți pe care îi am eu aici nu au nicio speranță pentru viitor, n-or să aibă un loc de muncă. Și‑atunci cum să nu îl înțeleg pe cel care termină specialitatea și îmi cere recomandare că și-a găsit ceva în Anglia? Da, salariile au crescut, dar nu mă mulțumește dacă eu nu am unde să muncesc. Și de fapt nu au crescut suficient pentru tineri.
Aveți un mesaj pentru colegii dvs, medici, pentru că revista Medica Academica li se adresează?
Să încercăm fiecare să ne facem treaba exact așa cum știm, să nu încercăm să ne depășim condiția, să ne demonstrăm priceperea acolo unde nu ne pricepem. Pentru că sunt multe lucruri în țara asta în care, de foarte multe ori, unii oameni încearcă să facă mai mult decât ar trebui să facă și din cauza asta se poate întârzia o asistență de calitate. Fiecare să ne întindem cât ne ajunge practica, în cazuistica pentru care suntem pregătiți. Inclusiv faptul de a nu face destul într-un caz poate reprezenta o problemă…
Dar cum găsim acea măsură exactă, nici prea mult, nici prea puțin?…
Fiecare trebuie să știm ce știm. Dacă suntem conștienți, dacă stăm de vorbă cu noi înșine, ne sfătuim cu noi înșine, putem să aflăm cât putem fiecare.
CV
- Profesor de Chirurgie Plastică, Șeful Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă, UMF Cluj Napoca, Spitalul de Recuperare Cluj-Napoca
- UMF Carol Davila (1978), doctorat în chirurgie plastică, specializări în microchirurgie și chirurgie estetică
- membru fondator al Societății Mondiale pentru Microchirurgie Reconstructivă, membru de onoare al Asociației Americane pentru Chirurgia Mâinii
- peste 500 de prezentări susținute la peste 200 de congrese, din care peste 100 internaționale:
- Editor al 2 tratate de specialitate internationale si al 3 tratate nationale
- 16 capitole on tratate internationale si 16 capitole in tratate nationale
- 80 de articole publicate in reviste de specialitate nationale
- 47 de articole publicate in reviste de specialitate internationale
- Membru in Comitetul Editorial al unei reviste de specialitate nationala si 10 reviste de specialitate internationale
- 82 de articole publicate în reviste științifice – 55 din România și 27 din străinătate
- 1991 – primelor implante mamare și primele lipoaspirații din România
- 1998 – priorități internaționale în utilizarea lambourilor perforante
În perioada 26 – 29 aprilie 2017, la Cluj-Napoca, se vor desfășura primul Curs internațional de lambouri perforante organizat în Cluj, dupa modelul celui deja tradițional din Timișoara, un Curs precongres privind noutăți în chirurgia mâinii organizat de American Association of Hand Surgery împreuna cu Societatea Română de Chirurgia Mâinii, al XI-lea Congres Național al Societății Române pentru Chirurgia Mâinii (RSSH), al XII-lea Congres Național al Societății Române de Microchirurgie Reconstructivă (RSRM) și Conferința Națională a Asociației Române de Chirurgie Plastică (ACPR).
