Prof. dr. Dan Prelipceanu, director cercetare – dezvoltare în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, spune că deşi România are o strategie adoptată care prevede înfiinţarea unei reţele de 140 de centre pentru sănătate mintală, la acest moment nu funcţionează mai mult de 30, ceea ce pune probleme deosebite legate de îngrijirea pacienţilor şi conduce la o risipă imensă de resurse. O integrare funcţională a îngrijirii acestor pacienţi ar putea conduce la economii majore şi ne-ar putea pregăti, în fapt, pentru creşterea ulterioară a numărului de pacienţi. Extrapolând statisticile europene, se apreciază că aproximativ 33% din populaţie suferă de diferite forme de afecţiuni privind sănătatea mintală, dacă includem şi insomnia. Interviul acordat Medica Academica a fost prilejuit de al 14-lea Congres Naţional de Psihiatrie, care a avut loc la Bucureşti între 19 şi 22 octombrie şi a reunit peste 2000 de participanţi.
Congresul de Psihiatrie din acest an a avut o anvergură deosebită, a reunit şi foarte multe nume sonore din străinătate. Cum se vede psihiatria românească din străinătate ?
Nu pot spune eu cum se vede, dar pot să trag nişte concluzii indirect: faptul că străinii vin, unii dintre ei chiar au solicitat şi asta a făcut chiar să mă descurc mai greu cu programul, faptul că s-au oferit să vină fără nici un fel de suport, doar să prezinte lucrări fără să pretindă să le fie plătit drumul, cazarea sau taxa, înseamnă că există un oarecare interes şi o oarecare apreciere pozitivă pentru ceea ce facem noi aici. Astfel că au fost specialişti de primă mână din Europa, ba chiar şi din America!
Cum aţi aprecia lucrările originale care au fost prezentate, plusvaloarea pe care o aduce psihiatria românească ?
Eu am participat la selectarea lucrărilor, în general am reţinut 90% din titlurile propuse, pentru că oamenii au muncit şi nu suntem atât de drastici încât să îi pedepsim şi să îi gonim. Calitatea se vede în premiile date pentru cele mai bune postere şi cele mai bune comunicări orale. Ele traduc, în general, activităţile psihiatrilor care-şi dau doctorate sau care fac cercetări personale; la Timişoara, de exemplu, există un studiu care se desfăşoară de vreo 25 de ani al pacienţilor cu schizofrenie, al unei echipe conduse de profesorul Lăzărescu, şi au fost prezentate mai multe lucrări serioase şi interesante.
Cum ajung aceste studii şi cercetări la pacientul psihiatric ?
Nu ajung direct pentru că nu sunt direct legate de pacient. Ca să faci ceva care să ajungă direct la pacient trebuie o cercetare care costă milioane, aşa ceva nu se poate în România… Dar sunt lucruri care lămuresc nişte opinii, care pot fi luate în considerare, se pot ralia altor păreri şi pot genera în timp – nu au efect direct, dar au efect în ani, poate zeci de ani – schimbări de concepţii, îmbunătăţiri de clasificări diagnostice, ameliorarea acuităţii şi a preciziei diagnostice… Şi până la urmă se răsfrânge şi asupra bolnavului, care ajunge să fie tratat mai bine… Dar consecinţa nu e directă, nu faci azi lucrarea şi poimâine ai consecinţa asupra bolnavului.
Dar valoarea psihiatrilor români ajunge să fie reflectată în îngrijirea pacientului ?
Valoarea lor se vede prin faptul că pleacă în străinătate şi sunt primii acolo. Asta înseamnă că sunt preţuiţi, la noi nu sunt preţuiţi pentru că rămân şomeri. Se duc la firmele de medicamente, deşi nici acolo nu-i mai primesc. În sistem posturile sunt blocate, sunt posturi doar în locuri neprietenoase, în zone îndepărtate… Deci chiar dacă sunt buni tot nu sunt preţuiţi în societatea românescă, ba, în plus, societatea românească stigmatizează profesiunea noastră, considerându-i pe psihiatri la fel de “nebuni” – eu nu folosesc acest termen, dar presa îl foloseşte – la fel de nebuni ca şi pe pacienţii lor. Ăsta-i nivelul concepţiei în societatea românească!
Această imagine este aşa, o tradiţie ?
Cred că este rezultatul unei ignoranţe şi a unei inculturi crase, precum şi a unei lipse de credinţă, aş spune, al unei agresivităţi primare care nu are nici un fel de înţelegere pentru semeni şi pentru suferinţa acestora.
Există această viziune asupra psihiatrilor şi în străinătate, sau este o caracteristică a societăţii româneşti ?
Nu, nu e neapărat o caracteristică a României, stigmă există peste tot, dar nu la dimensiunile astea!
S-a vorbit în cadrul Congresului de integrarea cu asistenţa primară, cu serviciile sociale. Cum apreciaţi situaţia din România ?
În România există un oarecare interes al medicilor de familie pentru psihiatrie. Noi am făcut în urmă cu trei ani o cercetare la nişte congrese ale medicilor de familie şi a rezultat că o treime din medicii de familie ar fi interesaţi să lucreze şi cu bolnavii psihici, ceea ce ne-a şi surprins puţin pentru că ne aşteptam să nu fie nimeni interesat; dar sunt mulţi, este o mare cerere de cursuri de psihiatrie din partea medicilor de familie, pentru că ei, fiind la baza asistenţei medicale, chiar simt că este nevoie. Vin bolnavi la ei care au tulburări de acest gen şi vor să ştie ce trebuie să facă.
Cât ar fi deficitul de medici psihiatri în România ?
O cercetare de acum patru ani stabilea că este un deficit minim de 400 medici psihiatri, cel puţin 350 de psihologi clinicieni, cel puţin 300 de lucrători sociali şi sociologi şi cel puţin 4500 de asistente cu pregătire de specialitate de sănătate mintală.
Există un plan de acţiune care prevede deschiderea a 140 de centre de sănătate mintală, care estimează şi costurile la 52 de milioane de euro, cu termene clare… Ce putem face ca acest plan să intre în acţiune ?
Este vorba de factorii politici de decizie. O să vă răspundă: “Când toată lumea stă să se prăbuşească, să găsim 100 de milioane pentru bolnavii psihici?!” Şi le dau dreptate, dar trebuiau s-o facă altădată, nu acum!
Care ar fi cele mai stringente probleme cu care vă confruntaţi ?
Lipsa de personal calificat, lipsa banilor, dificultatea de a asigura o fluiditate minimală a medicamentelor ca să nu le întrerupem înainte de vreme, cum se întâmplă astăzi, şi existenţa unei conexiuni funcţionale între spitalul de psihiatrie, ambulatoriul de psihiatrie şi medicii de medicină de familie.
Cum ar trebui să funcţioneze această legătură ?
Să vă spun cum e acum! Pacientul psihic vine la spital când se decompensează, când ajunge să fie grav. Bolile psihice evoluează ciclic, cu cât sunt tratate mai bine cu atât ciclul e mai larg, cu cât nu sunt tratate ciclul se îndeseşte şi evoluţia este spre degradare, bolnavul îşi pierde capacităţile funcţionale şi devine mai repede o povară a societăţii. Şi atunci ceea ce ar trebui să facem este să asigurăm legătura între spital şi celelalte verigi, astfel încât după ce ies din spital, unde au fost tratați trei săptămâni, să plece acasă şi să fie urmăriți în continuare. Pentru că dacă nimănui nu-i pas, situaţia se repetă! Familia s-a săturat de ei că nu produc nimic ci doar cheltuieli, şi o să îi neglijeze, doctorii le vor spune “pleacă de la uşa mea, că eşti nebun!”, iar pacientul peste două luni se întoarce în spital… Şi se întreţine acest sistem aşa-numit “al uşilor batante”, în care spitalul meu (n.n. Spitalul de Psihiatrie “Alexandru Obregia”) care are peste 30.000 de internări pe an, are de fapt un nucleu de vreo 4 – 5000 de bolnavi care se internează, în cel mai bun caz, de vreo 2 -3 ori pe an, dacă nu şi mai des, de unde rezultă acest număr total de internări. Mai sunt urgenţele, binenţeles! Dar asta (n.n. reinternările) înseamnă risipă de fonduri cu lopata! Pentru că îngrijirea în spital e cea mai scumpă! Eşti sărac, dar faci şi serviciile cele mai scumpe…!
Aceste centre de sănătate mintală cum ar trebui să funcţioneze ?
Ele ar trebui să preia pacienţii, să aibă medici care trec pe-acolo, asistente, echipe mobile care să se ducă acasă la pacient, să rezolve situaţii conflictuale, dacă sunt, să facă anchete sociale, să sesizeze alte instituţii, să semnaleze protecţia copilului, să îl pensioneze pe pacient, să cheme asistenţii sociali, să rezolve problemele acelui om mai repede, şi atunci per ansamblu efectele sunt mai bune şi remisiunea e mult mai bună… Mai vine peste trei ani la spital…
De ce există acest dezinteres ?
Pentru că la început trebuiau alocați o grămadă de bani, sau măcar nişte bani… Lumea e săracă şi tot cârpeşte, până când… Deci e o cârpăceală cronică la noi…
Există această strategie de a închide unele spitale. Nu există şi posibilitatea de a le transforma în centre de sănătate mintală, măcar o parte ?
Problema nu e să le transforme, ci măcar să le fi păstrat pe cele existente… Există acum nişte laboratoare de sănătate mintală, vreo zece dintre cele 30 care există sunt ceea ce ar trebui să fie, la Timişoara, pe la Piteşti, la Piatra Neamţ, la Tulcea… Dar dacă măcar acestea care sunt ar fi fost utilate cu personal şi făcute să funcţioneze mai bine, tot ar fi însemnat ceva. Poate nu toate cele 140 de centre stabilite în Strategie, ci măcar 40 – 50, câte unul în fiecare judeţ, dar să fie bune, cu echipă, cu personal, cu o maşină ca să se mai deplaseze la o casă îndepărtată… Să nu mai ia Salvarea care preia bolnavul, îl duce la spital, îl ţine două zile, îi face injecţii şi îl trimite înapoi… Treaba asta ar putea fi rezolvată acasă la pacient de un asistent, un medic, de medicul de familie sau chiar de un psiholog sau de un asistent social care îl şi evaluează şi vede ce e de făcut. Poate nici nu e de internat, poate e numai vorba de o chestie locală, în familie, sau de altceva… Şi imediat se stinge focarul, pacientul îşi revine şi se reglează lucrurile fără să mobilizezi inutil resurse.
În momentul de faţă cheltuim inutil resurse, în mod haotic şi anapoda, datorită lipsei unor structurări funcţionale în sistem.
Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, luna Decembrie 2011.
