Povestea celei mai impresionante descoperiri româneşti a ultimelor decenii este dramatică şi emoţionantă. Prof. Gheorghe Benga, românul care descoperea proteina canal a apei (PCA) în 1985, la Cluj-Napoca, nu a fost propus niciodată pentru Premiul Nobel. Însă a văzut în 2003 cum americanii luau Nobelul pentru Chimie pentru aceeaşi descoperire, făcută mult mai târziu. După Victor Babeş şi Nicolae Paulescu, un alt savant român este nevoit să se lupte cu penumbra asociată locului de baştină. Totuşi, cum te poate recunoaşte lumea întreagă dacă în casa ta nu eşti recunoscut?!
Sunteţi savantul român cu cele mai multe citări în publicaţiile ştiinţifice medicale internaţionale. Când aţi înţeles că descoperirea făcută de Dvs este, cu adevărat, o descoperire care ar putea să fie recompensată cu Premiul Nobel?
Împreună cu grupul de cercetare pe care-l conduceam la UMF “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca descoperisem în 1985 prima proteină canal pentru apă (PCA) în membrana hematiei umane. Prima lucrare de referinţă (“landmark paper”, engl.) a fost publicată în 1986 în revista Biochemistry ce apare în SUA, iar a doua lucrare de referinţă în European Journal of Cell Biology , în acelaşi an. Cam prin 1995 mi-am dat seama că pentru descoperirea proteinelor canal pentru apă (PCA) va fi acordat un Premiu Nobel; asta datorită faptului că în cei zece ani ce se scurseseră de la descoperirea noastră, făcută în 1985, la Cluj-Napoca, acest domeniu de cercetare luase o mare amploare.
În ce constă descoperirea Dvs? Intuiaţi existenţa proteinelor canal pentru apă şi încercaţi să le dovediţi existenţa, sau a fost o descoperire ajutată şi de întâmplare?
Am descoperit în membrana hematiei din sângele uman prima proteină specializată în transportul apei. A fost rezultatul unui program de cercetare de un deceniu, bine gândit – de mine – şi bine realizat cu colaboratorii ce figurează coautori ai lucrărilor de referinţă, fără care n-aş fi putut face descoperirea. Intuiam existenţa unei asemenea proteine şi am planificat minuţios experienţele prin care i-am dovedit existenţa. N-a fost vorba de întâmplare, ci de cercetări sistematice.
Întâmplătoare a fost abordarea proiectului de studiu al transportului apei prin membrana hematiei umane, care se datorează unei întâlniri în 1976, pe stradă , cu fiz. Dr. Vasile Morariu, cercetător pe atunci la Institutul de Tehnologie Izotopică şi Moleculară (ITIM) din Cluj-Napoca. Fusesem colegi la Liceul “Emil Racoviţă” din Cluj-Napoca. Vasile lucrase mai mulţi ani la Universitatea din Canberra, iar eu mă înapoiasem recent dintr-un stagiu de cercetare (“post-doc”) efectuat în laboratorul prof. Dennis Chapman – 3 luni la Sheffield, 9 luni la Londra. Lucrasem deja de un deceniu pe membrane biologice (studii biochimice şi de microscopie electronică), publicasem lucrări în reviste internaţionale, participasem la congrese cu lucrări apreciate chiar de George Emil Palade. În Anglia învăţasem tehnici moderne de biologie moleculară a membranelor, aveam să şi public în 1979 prima monografie pe această temă din literatura ştiinţifică română. Vasile studiase la Canberra, prin rezonanţă magnetică nucleară (RMN), apa adsorbită pe siliciu şi publicase o lucrare în prestigioasa revistă Nature. El mi-a spus că în Australia “dăduse” peste o lucrare a doi cercetători australieni ce introduseseră o metodă de măsurare prin RMN a transportului apei prin membrana hematiei umane şi m-a întrebat dacă mă interesează să colaborăm. Evident că mă interesa, mai ales că ştiam şi de unele aspecte medicale privind existenţa unor tulburări hidroelectrolitice la bolnavi cu epilepsie (subiectul de doctorat al soţiei mele, iar din întâmplare soţia lui Vasile lucra ca tânăr medic rezident chiar cu soţia mea!). Mi-am pus întrebarea dacă măsurând permeabilitatea pentru apă a membranei hematiilor n-am putea trage concluzii asupra permeabilităţii pentru apă a membranelor altor celule – cele din sistemul nervos. Am început colaborarea, perfecţionând şi standardizând metoda celor doi australieni, publicând apoi în Biochimica et Biophysica Acta o lucrare ce azi are aproape 100 de citări, cifră ce defineşte lucrări bine citate în literatura ştiinţifică (“citation classics”).
Apoi am aplicat metoda în studiul permeabilităţii pentru apă a hematiilor de la copii epileptici. Am observat o permeabilitate scăzută pentru apă pe care am intepretat-o ca pe o manifestare a unui “defect generalizat” în transportul apei prin membranele celulare în epilepsie. Spre plăcuta surpriză lucrarea noastră cu Vasile Morariu, la care au participat esenţial şi soţiile noastre, a fost acceptată imediat în Nature.
Mi-am dat seama că trebuie descoperită baza moleculară a transportului apei prin membrana hematiei şi, studiind literatura, m-am convins că probabil există o proteină specială ce are un canal specializat în transportul apei. Am conceput un program sistematic de identificare a proteinei cu acest rol în membrana hematiei, identificare pe care am realizat-o în 1985 şi am raportat-o în literatură publicând în 1986 cele două lucrări de referinţă.
Aţi fost propus pentru Premiul Nobel în vreun an pentru aceste cercetări? Dacă da, când şi de către cine? Consideraţi că o asemenea propunere ar fi preîntâmpinat poate eroarea făcută ulterior?
Nu cunosc dacă am fost propus în vreun an pentru Premiul Nobel. Evident că era foarte binevenită o asemenea propunere şi cu siguranţă că s-ar fi prevenit ignorarea totală de către Comitetul Nobel a priorităţii noastre în descoperirea PCA.
Cum aţi primit vestea, în 2003, că Premiul Nobel pentru chimie a fost acordat lui Peter Agre, pentru descoperirea aquaporinelor, prima dintre acestea fiind descoperită de Dvs?
În 2002, la Sesiunea Anuală a Societăţii Române de Biologie Celulară am fost solicitat de către prof. Constantin Crăciun, fondatorul Centrului de Microscopie Electronică al Univ. “Babeş-Bolyai”, să organizez un minisimpozion pe tema PCA, fiindcă prof. Bhanu Jena (Detroit), care fusese invitat să prezinte conferinţa plenară (legată de PCA) la deschiderea Sesiunii dorea să-l aducă şi pe un colaborator al său (“post-doc”); acestuia nu i se putea deconta costul deplasării decât dacă prezenta lucrarea oral. Prof. Jena, venit să-l asculte pe colaboratorul său, a rămas şi la prezentarea mea, după care a venit şi mi-a spus: “Aţi descoperit aquaporina 1 înaintea lui Agre şi lumea nu ştie!”. I-am spus că nu e vina mea, fiindcă aveam cu mine cele două lucrări, alte treceri în revistă (“reviews”) în care prezentasem în 1988-1989 rezultatele noastre, precum şi o carte consacrată transportului apei în diverse sisteme biologice, în două volume, publicată în prestigioasa editură americană CRC Press în 1989, unde într-un capitol descrisesem pe larg cercetările noastre.
Prof. Jena mi-a spus că lucrările sunt publicate înainte de 1990 şi la data discuţiei – 2003 – nu se găseau pe internet decât lucrările publicate din 1990-2003. Mi-a propus o strategie ca să aduc la cunoştinţa comunităţii academice prioritatea noastră: publicarea unei noi treceri în revistă (lucrare publicată în septembrie 2003, cu o lună înaintea nominalizării lui Peter Agre la Premiul Nobel pentru Chimie “pentru descoperirea canalelor pentru apă din membranele celulare”), o prelegere la Univ. din Detroit (realizată în septembrie 2002), organizarea la Cluj-Napoca a unui Simpozion internaţional cu invitarea unui Laureat Nobel care să ducă la Comitetul Nobel informaţia privind prioritatea noastră în realizarea descoperirii. Am organizat Simpozionul în mai 2003 cu invitarea lui Günter Blobel, urmaşul profesorului Palade la conducerea Laboratorului de Biologie Celulară de la Univ. Rockefeller din New York, Laureat Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pe 1999, exact la 25 de ani după maestrul său.
Bhanu Jena mi-a spus că este nevoie de doi ani ca să se impună în comunitatea ştiinţifică internaţională ideea că descoperirea primei PCA s-a făcut de către grupul Benga la Cluj-Napoca. Din păcate, Peter Agre a fost nominalizat în 2003 la Premiul Nobel pentru Chimie, nu pentru fiziologie sau medicină cum ne aşteptam.
Ce aţi făcut ulterior? Care a fost răspunsul Comitetului Nobel?
Dorind să se cunoască de către cât mai multă lume că prima proteină canal pentru apă a fost descoperită de către Benga şi colaboratorii în România (la Cluj-Napoca, în 1985) cu câţiva ani înaintea grupului din SUA, că Benga merita să fie inclus printre Laureaţii Premiului Nobel pentru chimie pe 2003, am redactat în octombrie 2003 o PETIŢIE, la sugestia profesorului Demetrios Spandidos din Grecia, pe care am şi prezentat-o public în cadrul unui eveniment ştiinţific în acelaşi an, în Creta.
Această PETIŢIE este adresată Comitetului Nobel, comunităţii ştiinţifice, mass-mediei din întreaga lume şi autorităţilor din România. George Emil Palade a fost de acord că este o idee bună şi a semnat PETIŢIA, trimiţându-mi semnătura prin fax pe adresa UMF Cluj-Napoca. O mare deosebire faţă de poziţia de ignorare adoptată de Conducerea Academiei Române din 2003, şi menţinută mai mulţi ani.
După o prezentare a descoperirii noastre la Realitatea TV, în emisiunea lui Adrian Păunescu “Bătălia pentru România”, alături de Acad. Ionel Haiduc, atunci Preşedinte al Filialei Cluj a Academiei Române, Asociaţia Ad Astra mi-a cerut acceptul de a prezenta problema pe site-ul Asociaţiei şi a iniţiat strângerea de semnături de sprijin a PETIȚIEI “on-line”. Numărul acestora depăşise 400 la data decernării Premiului Nobel, lucru menţionat într-un articol publicat în cel mai prestigios cotidian suedez “Dagens Nyheter” (Evenimentele zilei) chiar în 10 decembrie 2003 – ziua decernării Premiului Nobel, de un jurnalist ce făcuse o investigaţie corectă privind “controversa legată de Premiul Nobel pentru chimie pe 2003”. Ştirea – mai ales după conferinţa de presă cu Laureaţii Nobel în care Corina Negrea, redactor pentru ştiinţă la Radio România, l-a întrebat pe Agre despre mine – a fost preluată de mass-media din întreaga lume. Nu şi de presa din România, unde Conducerea Academiei Române pusese un “embargo” pe declaraţiile “oficiale”. Răspunsul lui Agre a fost diplomatic: “nu sunt aici ca să comentez deciziile Comitetului Nobel!”; dar n-a spus că ceea ce afirmă Benga e incorect.
În paralel cu acţiunea Ad Astra mulţi colegi au strâns semnături de sprijin a PETIŢIEI pe liste, pe care le-am trimis în fotocopie la Fundaţia Nobel cu PETIŢIA şi cu o scrisoare în care subliniam că nu doresc nicio “compensare financiară”, ci numai recunoaşterea ştiinţifică. N-am primit niciun răspuns de la Fundaţia Nobel, de altfel nici n-au dreptul de a comenta, după cum reiese din regulamentul de funcţionare al Fundaţiei.
Cum vă explicaţi faptul că nu aţi fost citat de Comitetul Nobel în descrierea istorică a descoperirilor aquaporinelor – reavoinţă, lipsă de informare etc.
Lipsa de informare, dusă la limita ignorării totale a unor cercetări efectuate într-o ţară şi într-un laborator care nu se afla în “vizorul” Comitetului Nobel, de un grup condus de un român. Dacă aceleaşi cercetări le făceam în SUA ca “româno-american”, cum era George Emil Palade, probabil nu eram ignorat/ ignoraţi. Să fiu bine înţeles, n-am pretenţia să mă compar cu Palade în privinţa contribuţiilor ştiinţifice, ale Domniei sale fiind mult mai numeroase şi mai de seamă. El rămâne ca unul dintre fondatorii biologiei celulare, pe când eu, cu grupul meu, am deschis numai un capitol din această nouă ramură a biologiei.
Presupun că aţi comunicat şi cu Peter Agre, vizavi de necitarea lucrărilor relevante publicate de grupul Benga înainte de anunţarea descoperirii sale. Care a fost explicaţia sa?
Explicaţia mi s-a părut “hilară”: că nici lucrările lui nu sunt citate “de toată lumea”, că este importantă descoperirea în sine, nu cine a făcut-o! I-am răspuns că nu sunt de acord cu explicaţia, că numele său va rămâne asociat descoperirii PCA prin Premiul Nobel, pe când eu voi rămâne ignorat de comunitatea ştiinţifică internaţională.
În discursul ţinut la decernarea Premiului Nobel, sunteţi citat de două ori de Peter Agre pentru descoperirile Dvs. Aţi fost citat vreodată de Agre, în materialele ştiinţifice publicate, pentru descoperirile relevante?
Peter Agre m-a citat de două ori în conferinţa sa prezentată cu ocazia decernării Premiului Nobel, aşa-numita “Nobel Lecture”, care se poate accesa şi pe internet. La prima vedere s-ar părea că e o recunoaştere a valorii cercetărilor noastre, fiindcă sunt singurul om de ştiinţă român în viaţă citat de două ori într-o “conferinţă Nobel”. Dar eu, care cunosc adevărul, pot afirma că citările vagi de tipul “cercetări de pionierat” sunt o minimalizare a priorităţii noastre, o ignorare a faptului că grupul Benga de fapt are prioritatea descoperirii primei PCA, pe care grupul Agre a redescoperit-o din întâmplare câţiva ani mai târziu. Pe de altă parte, nu pot ierta faptul că lucrările noastre nu sunt menţionate în referinţele bibliografice ale variantei publicate a “conferinţei Nobel” a lui Agre, pe când lucrările celorlalţi “pionieri” ai cercetării domeniului menţionaţi de Agre cu acest prilej se regăsesc în varianta publicată.
De asemenea, nu pot ierta faptul că nici ulterior, în foarte numeroasele treceri în revistă (“reviews”) ale domeniului publicate de grupul Agre niciodată nu ne citează, în timp ce Benga îl citează pe Agre şi colaboratorii cu lucrările sale de referinţă.
În ce măsură consideraţi că provenienţa – faptul de a fi cercetător în România – a avut/are o influenţă în recunoaşterea internaţională a rezultatelor cercetării româneşti?
Faptul de a fi realizat cercetarea în România a avut o influenţă negativă în recunoaşterea internaţională a rezultatelor cercetării. Sper ca noile generaţii de cercetători români, sau chiar cercetările actuale pe care le fac împreună cu noii mei colaboratori, să fie mai bine recunoscute internaţional. Dar şi promovarea de către unele foruri ştiinţifice româneşti – inclusiv Academia Română – a cercetărilor prioritare efectuate în România lasă de dorit. Dacă noi nu ne promovăm descoperirile “de valoare Nobel” ce pretenţie să avem de a ni le recunoaşte alţii?
De ce aţi rămas în România?
Un răspuns foarte scurt ar fi dintr-un motiv pe care-l pot reprezenta prin litera P, pe care personal o consider ca prescurtare a cuvântului PATRIOTISM, iar alţii o consideră prescurtarea unui alt cuvânt (prostie). Am fost crescut şi educat de părinţi şi de şcoală ca un patriot, ceea ce mă mândresc a fi şi azi, când există mulţi români care fie se «dezic» de ţară, fie consideră patriotismul ca un lucru demodat, că doar «suntem cetăţeni europeni şi ai lumii». Greşit, trebuie să ne iubim ţara natală, România, şi să-i promovăm valorile oriunde în lume ne duce viaţa.
Ce se poate face acum, care este dorinţa Dvs? Şi ce se poate obţine – ce fel de reparaţie, şi cine o poate face?
PETIŢIA de care am pomenit mai sus, împreună cu multele recunoaşteri ale priorităţii noastre şi cu liste cu mii de semnături de susţinere se află pe site-ul gheorghebenga.ro/wordpress. Se poate şi acum semna în sprijinul PETIŢIEI. Doresc o reparaţie morală prin recunoaşterea priorităţii grupului Benga în realizarea descoperirii. Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR) a fost prima Academie care a recunoscut oficial că descoperirea primei PCA s-a făcut de către grupul Benga şi m-a onorat cu o medalie de aur, pentru care mulţumesc Preşedintelui AOȘR, Gen. Prof. DhC Vasile Cândea.
De asemenea, şi Academia de Ştiinţe Medicale din România a recunoscut prioritatea noastră în realizarea descoperirii, la început datorită eforturilor regretatului prof. dr. Mihai Zamfirescu, fost Secretar General, în prezent prin conducerea aleasă în 2011, echipa condusă de Prof. Dr. Irinel Popescu, preşedinte ASM, m.c. al Academiei Române). La fel, Filiale şi Secţii ale Academiei Române, Consiliul Naţional pentru Cercetarea ştiinţifică în Invăţământul Superior, multe universităţi, alte foruri ce se pot vedea pe gheorghebenga.ro/wordpress. Tot acolo se pot vedea numeroase publicaţii ştiinţifice din lume care menţionează corect prioritatea românească. Deci scopul PETIŢIEI este atins şi recunoaşterea priorităţii va creşte şi după ce nu voi mai fi în viaţă, fiindcă site-ul va rămâne activ.
Cum priviţi acum aceste lucruri, poate şi legat de faptul că se înscrie, şi acest episod, într-un context mai amplu în care oameni de ştiinţă români nu au primit recunoaşterea mondială pe care o meritau?
Este în primul rând ignorarea României şi a românilor de către alte naţiuni, cele care anual “îşi împart” Premiile Nobel pentru ştiinţă, care ne consideră “inferiori”. În al doilea rând este vina românilor care nu se susţin, aşa cum o fac de pildă ungurii – care au mai multe Premii Nobel şi datorită susţinerii reciproce.
Românii meritau să primească mai multe Premii Nobel. În domeniul medicinei cu siguranţă Victor Babeş trebuia să fie primul Laureat Nobel în 1901 (când s-a acordat germanului von Behring Premiul Nobel pentru descoperirea imunităţii pasive, baza seroterapiei, descoperire pe care Babeş o publicase cu câţiva ani mai devreme; de fapt, în discursul de recepţie pe care Babeş l-a ţinut la Academia Română în 1895 se ocupă pe larg de prioritatea sa faţă de german, ca şi cum ar fi presimţit că va urma un Premiu Nobel pentru această descoperire. A fost prima greşeală a Comitetului Nobel, care a decernat primul Premiu Nobel, în 1901, numai lui von Behring (ce publicase o lucrare cu japonezul Kitasato ce lucra în laboratorul său). Corect era să fie laureaţi Babeş, Kitasato, von Behring, pentru că Premiile Nobel se acordă la maximum trei savanţi, care se scriu în ordine alfabetică. Deci România trebuia să fie prima ţară pe lista cu Laureaţi Nobel!
A urmat omiterea lui Nicolae Paulescu de la Premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie pe anul 1923, o altă mare greşeală a Comitetului Nobel, care a nominalizat pentru descoperirea insulinei pe Banting şi MacLeod. Banting lucrase cu studentul Best, reproducând experienţe făcute înainte de Paulescu, peste vară, când era plecat profesorul MacLeod în concediu; apoi biochimistul Collip a purificat insulina, care fusese descoperită şi numită pancreină de Nicolae Paulescu. Comitetul Nobel îi alege numai pe Banting şi MacLeod. Spre a “corecta” greşeala, Banting împarte banii cu Best, iar MacLeod cu Collip!
Mai sunt şi alte premii Nobel pentru ştiinţă pierdute de România, prin omiterea pe nedrept a românilor ce au avut prioritate în respectiva descoperire.
Ce e The OUTNOBEL Foundation? Dar Premiul Benga – pentru ce l-aţi creat şi care e menirea lui?
“The OUTNOBEL Foundation” este o fundaţie pe care am întemeiat-o spre a recunoaşte pe oamenii de ştiinţă omişi pe nedrept de la Premiul Nobel acordat unei descoperiri la care acei oameni de ştiinţă au prioritate. Fundaţia oferă titlul de Laureat OUTNOBEL acestor oameni de ştiinţă, chiar decedaţi. Nu întâmplător primii onoraţi au fost Victor Babeş şi Nicolae Paulescu.
Premiul Gheorghe Benga se acordă pentru o lucrare originală de cercetare biomedicală de laborator, realizată în România şi publicată într-o revistă cotată ISI în anul anterior acordării premiului. A fost ideea prof. Univ. dr. Oliviu Pascu, fost Rector al UMF Cluj-Napoca şi Preşedinte al Fundaţiei “Octavian Fodor” de a mă onora şi de a face cunoscută şi pe această cale prioritatea mea în descoperirea PCA. Prof. Pascu a dat numele “Premiul Gheorghe Benga, descoperitorul aquaporinelor” şi a dat şi banii pentru primele premii înmânate sub egida Fundaţiei “Octavian Fodor” şi a UMF “Iuliu Haţieganu”. În 2011, aceeaşi conducere a UMF Cluj-Napoca, care mă îndepărtase de la catedră, a hotărât să desfiinţeze premiul. Atunci am început să acord acest premiu prin Fundaţia Gheorghe Benga, din fonduri proprii.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, Aprilie 2014.
