Prof. Gheorghe Peltecu și-a dorit să lucreze în România ca în străinătate. Să facă din Filantropia un spital modern, la fel ca afară. Își trimite rezidenții în străinătate, la perfecționare, și aceștia vor să se reîntoarcă. A făcut un departament de medicină materno‑fetală, a plantat 50 de platani și mesteceni în curtea spitalului. Și-a vândut mașina, vine la servici cu bicicleta și face wakeboarding(!?). Mai jos, istoria recentă a Filantropiei, repovestită de creatorul ei.
Cum a fost, pe scurt, transformarea de la Filantropia? Ați reușit să faceți spitalul visat? Și cât de greu a fost?
Am venit în Spitalul Filantropia în 1982, prin concursul de rezidențiat, într-un spital cu tradiție – cea mai veche maternitate şi primul spital de caritate din România. O istorie care începea la 1813, cu ridicarea primului așezământ spitalicesc de către dr. Caracaș, și cu o maternitate – cea mai modernă la vremea ei – construită în 1881.
Spitalul se găsea într-o formă destul de dărăpănată când am venit eu. Vârsta era foarte clar vizibilă în exterior și probabil că entuziasmul ne era dat de faptul că încă mai erau aici personalități ale obstetricii, puţine, pentru că liderii promovați pe criterii nemedicale erau și atunci prezenți.
Nu s-a întâmplat nimic spectaculos până în 1990. În 1990 am resimțit nevoia de a-mi completa formația profesională, și am profitat de multe oportunități de a învăța și lucra în străinătate. Cea mai consistentă perioadă a fost la Lausanne, cu o bursă a Guvernului elvețian pentru o formație în ginecologia oncologică.
Cât aţi stat?
Un an și jumătate. Acolo am și învățat, dar am avut și avantajul de a-i învăța și eu pe rezidenții elvețieni mai mici din experienţa câștigată aici. După trei luni la Spitalul Universitar din Lausanne am fost numit rezident șef.
Am văzut și lucruri noi – am început să practic chirurgia conservatoare a sânului în cancerul de sân, lucru continuat apoi la București, care s-a concretizat în 1995 într-o teză de doctorat, „Tratamentul conservator al cancerului mamar”. În 2005 am publicat și o monografie, „Tratamentul conservator al cancerului mamar invaziv”, în calitate de co-autor și editor internațional. Cartea a fost prefațată de prof. Bernard Fischer (SUA), unul dintre pionierii chirurgiei conservatoare și a avut 77 de colaboratori, peste două treimi fiind lideri internaționali de opinie. A fost publicată şi în română, cu scopul de a schimba mentalitatea de aici, de a practica o chirurgie agresivă, radicală, în cazuri în care tumorile erau mici și se pretau la intervenții conservatoare. Perioada de formare a mai cuprins Africa de Sud, Universitatea din Stellenbosch, unde am practicat ginecologia oncologică. În 1997 m-am gândit că este momentul să mă stabilesc pe undeva şi să mă implic pentru a construi ceva local.
Am intrat în învățământ ca și conferențiar, pentru că am făcut studii şi am avut o activitate publicistică internaţională bună – am publicat în The New England Journal of Medicine, în British Medical Journal, în reviste americane, lucru puțin practicat de români atunci.
La Filantropia am regăsit un spital aflat și mai departe de medicina de unde veneam. Decalajul mi se părea atât de mare, încât mi-era greu să mă reîntorc la vechiul fel de muncă. Și pentru prima dată am văzut că trebuie, pe lângă medicină, să mai fac și altceva, dacă vreau să îmi creez un loc de muncă mai bun. Mi-am dat seama că trebuie să mă implic și în altceva decât în formarea mea profesională și academică, că trebuie să fiu preocupat de problemele administrative și de organizare ale spitalului.
Tot așa dărăpănat era?
Și mai dărăpănat! Între 1990 și 2000 nu se făcuse nimic. Era un spital delabrat! Ferestre și uși care nu se închideau, frig, instalația termică nu mergea… și atunci (2000) am acceptat să fiu directorul spitalului și am început să mă gândesc la reconstrucție. Planul a fost susținut de Minister, pe când d-na Daniela Bartoș era ministru. Am avut chiar o întâlnire, d-na ministru cerându-mi să mă mut în alte două spitale: obstetrica la Caritas, iar ginecologia la Titan, ca aici să creăm un front de lucru mare pentru a repara spitalul în ritm accelerat. Am spus că nu accept direcția spitalului decât dacă am mână liberă să organizez lucrările de reparații. Pentru că auzisem și simțeam diverse alte interese de a prelua clinica. În plus, banii pe care îi primeam erau atât de puțini, încât nu puteai să faci o reparație coerentă. Aici se vizau și locații imobiliare.
Am respectat formatul inițial. Am și o fotografie, de la 1885, găsită în spital. Cum e un spital pavilionar, am închis jumătate și am transferat totul în cealaltă jumătate. Din doi ani, cât ne promisese d-na Bartoș că vor dura reparațiile, s-au făcut șase ani.
După aceea am făcut o inaugurare și, văzând ce am făcut, lumea a început să mă sprijine și financiar. La banii Ministerului, puțini, s-au adăugat cei ai Primăriei Sectorului 1, mulți. În doi ani am modernizat și cealaltă jumătate, și în 2009 am redeschis complet spitalul.
Am înscris spitalul și într-un program al Băncii Mondiale, care a însemnat dotarea cu aparatură. Așa s-a ajuns la ceea ce vedeți – clădirea păstrează pe afară arhitectonica veche, însă pe dinăuntru totul e nou și circuitele sunt cele corecte.
Pot să spun, fără lipsă de modestie, că este probabil cea mai bună unitate spitalicească de obstetrică – ginecologie – și ca aspect, și prin dotare, și prin personalul format. Și-așa am ajuns și manager de spital, fără ca să îmi doresc vreodată. Însă mi-am dat seama că nu se poate una fără alta, cel puțin acum. Nu cred că în viitor un medic foarte bun va putea să rămână și un administrator foarte bun, dar pentru perioada aceasta, de tranziție, combinația aceasta cred că încă este funcțională în România.
Încă suntem într-o perioadă de tranziție?
O perioadă de tranziție către modelul occidental de management spitalicesc. Sunt alte spitale în țară sau în București unde managerii nu sprijină cu același devotament activitatea clinicienilor. Încă există fracturi de comunicare – managerul vede numai banii, clinicianul numai clinica; e mai greu ca un manager să înțeleagă că e pus ca să susțină clinica.
De ce ați revenit, pentru a vă implica cu un asemenea angajament? Afară nu v-ați simțit confortabil?
Am lucrat în condiții excelente în Elveția, eram recunoscut pentru ce făceam, dar aveam sentimentul că tot elanul meu profesional și de ascensiune academică se oprea undeva. Am fost în America, la Mayo Clinic, în Africa de Sud… Ceva mă făcea să nu mă simt totuși în apele mele… și familia mea mă atrăgea înapoi… Am văzut că dacă fac o socoteală aș putea găsi aici ceea ce nu aveam tot timpul acolo. Mă gândeam că aș putea face ceva care să se potrivească stilului meu de lucru. În final, sunt mai mulțumit de ceea ce am realizat aici. Pentru că plecasem la o vârstă la care nu cred că mă mai puteam integra foarte ușor într-o lume academică formată. În SUA ar fi trebuit să reiau totul de la capăt, în Elveția erau restricții legate de străini… În clinica universitară eram recunoscut, dar dacă mă duceam la Colegiul Medicilor trebuia să iau totul. La fel în Africa de Sud – era un spital cu 3000 de paturi, mă încânta ce făceam, dar când terminam lucrul și venea weekendul… În afara spitalului mai erau multe alte lucruri…
Toate astea m-au făcut să mă stabilesc în România. În plus, intrarea mea în universitate ca și conferențiar mi-a deschis o perspectivă, și m-am simțit și mai motivat. Am început să‑mi folosesc relațiile create pentru a aduce oameni aici ca să țină conferințe și pentru a-mi trimite colaboratorii în străinătate. Mă atrăgea să fiu în primul rând un clinician, să am activitate academică, să continui ceea ce începusem afară. Dar în același timp am văzut că a fi director de spital mă ajută imens să îmi pun în viața practică toate planurile. Fără așa ceva nu se putea!
Fără așa ceva nu le-ați fi văzut realitate…
Niciodată! Niciodată! Niciodată! Până și gresia de pe jos am ales-o, până și sălile de operații… Probabil că aș fi fost un medic apreciat, dar n-aș fi fost la fel de satisfăcut de ceva care îmi dă azi multă satisfacție, formarea de oameni.
Am reclădit Filantropia, pe o maternitate cu tradiție am adus modernism. Am format serii întregi de medici specialiști. Fiind aici pe o poziție respectată, am reușit să păstrez relații egale cu foarte mulți medici din toată lumea, care se văd și în faptul că tinerii din anturajul meu au primit burse în afară. I-am trimis la burse, și-au făcut o formație și se reîntorc. Iar când se reîntorc, dacă nu ești director să poți spune – am un post, îl aduc pe acesta, că e cel mai bun – sigur că te simți frustrat! Unui director de spital poate n-aș putea să-i spun cu succes: îl vreau pe acesta, nu e fiul nimănui, e prima generație, dar e foarte bun!!!
Am adus șase oameni noi, toți instruiți în străinătate, toți în domenii noi. Am pus bazele unui serviciu de medicină materno-fetală – singurul într-un spital public, care funcționează pentru toată lumea… după standarde internaționale! Am două doctorițe instruite la Londra, iar cel care le-a instruit a inaugurat departamentul și mi-a spus că e singurul din Estul Europei în care elevii lui au reușit să facă ceva și în sectorul public, nu numai în privat. Grație unui suport managerial! Departamentul este în relație cu King’s College.
Am reușit să creez un Departament de ginecologie oncologică. Am un rezident care va veni ca specialist în chirugie urogenitală. Toate acestea sunt posibile pentru că medicul și managerul sunt una și aceeași persoană, care poate să îi vadă și să gândească coerent. Sigur, e greu, dar nu poți să îți faci un vis împlinit dacă nu poți să îți materializezi gândurile.
Nu sunteți acuzat că vreți tot?
Nu cred! Pentru că lumea vede rezultatele! Dacă vrei să fii rău intenționat poți spune – vrea să aibă tot! Dar rezultatele se văd! Spitalul acesta e gândit în cele mai mici detalii. Până și rețeaua informatică este făcută prin eforturi personale. Sistemul de sponsorizare a fost bine gândit și este extrem de eficient, motivând oamenii să doneze spitalului diverse aparate. Am vrut un sistem informatic, am primit de la HP computere, servere; printr-o campanie de publicitate am primit un ecograf nou pentru secția de medicină materno-fetală, și, de când am intrat în parteneriat cu Primăria Capitalei, rezultatele sunt excelente. Avem un partener credibil, entuziast, care a fost și el manager de spital. Departamentul de medicină materno-fetală l-am făcut în podul spitalului, unde n-a intrat nimeni pentru 120 de ani și unde se depozitau saltele și paturi.
Proiecte? Și câteva date despre spital.
Acum doi ani am avut 3700 de nașteri. Perspectiva pentru acest an este de 3200 de nașteri. Suntem între maternitățile fruntașe din Capitală.
Principala mea problemă în acest moment este de a crește nivelul de servicii al spitalului și de a forma oameni. Încet-încet, lumea a început să lucreze ca o echipă. Tot din Filantropia a pornit ideea scrierii primelor protocoale și ghiduri de conduită clinică. Eu am coordonat primele 20 de ghiduri publicate de Ministerul Sănătății, Colegiul Medicilor și Societatea de Obstetrică-Ginecologie, pentru prima dată în acest parteneriat. Nicio altă specialitate nu a reușit să-i strângă pe toți la masă, fiecare publică ghidul lui. Eu am reușit, motiv pentru care ministrul de atunci, Eugen Nicolăescu, le-a publicat prin Ordin de Ministru.
Când mă refer la formarea oamenilor mă refer la recrutare – după selecția în timpul rezidențiatului după cinci ani de observație, condiția rămânerii în spital a fost pregătirea post specialitate în străinătate. Toți cei care au venit în spital în ultimii ani sunt formați în străinătate. Selecția lor este făcută doar pe criterii valorice, și sper să rezist și în viitor să fac numai o astfel de selecție, neinfluențată de alte criterii. Aș vrea să selectez crema – mi se pare nefiresc ca eu, care am beneficiat de un sistem serios de formare, să renunț la această rețetă.
Ce e greu? Formarea, trimiterea, readucerea, postul…
Problema e și trimiterea, pentru că nu se pot descurca afară, trebuie să am un cunoscut care să ofere bursele. Reîntoarcerea e iar o condiție, iar eu sunt obligat moral să le găsesc un loc în spital. Este cred singurul spital unde oamenii vor să se reîntoarcă. Am rezidenți la Londra care îmi spun că vor să revină, dar numai în Filantropia, pentru că ceea ce fac aici este compatibil cu ce fac acolo. Formarea pe care vreau eu să o fac este pentru oameni care să devină viitori lideri în subspecialitatea lor.
Ginecologia și obstetrica se confruntă astăzi cu supra-specializarea. Nu mai poți să te numești obstetrician-ginecolog, trebuie să faci ceva mult mai îngust. Există ginecologia oncologică, reproducerea și infertilitatea, medicina materno-fetală, chirurgia ginecologică, uroginecologia. Pe mine mă interesează să formez câte un om pentru fiecare subspecialitate. Să fie foarte buni în domeniul lor, dar să poată și colabora între ei pentru cazurile dificile.
Mai aveți nevoie de dotare? Vă doriți ceva?
Sigur! Totdeauna mai e ceva. Dar, spre deosebire de oamenii care clamează „dați un leu pentru…”, pe mine m-a preocupat întotdeauna să am oamenii formați. Corelația aceasta „oameni – dotare – formare” trebuie să meargă extrem de aproape. Poate chiar formarea să fie cu un pas înainte.
Pentru textul integral, vezi ediția print Medica Academica, Octombrie 2012.
