Rolul internistului s-a modificat în ritmul evoluției patologiei, devenind tot mai important în tratarea pacienților cu boli multiple, de uzură, apărute la o populație îmbătrânită, pe fondul creșterii speranței de viață, a afirmat prof. dr. Ion Bruckner, cu ocazia ediției de anul acesta a Congresului Național de Medicină Internă. Președintele Societății Române de Medicină Internă a menționat că modelul de formare pe care ar trebui să îl avem în vedere este al Germaniei, unde medicii nu pot deveni specialiști într-un anumit domeniu dacă nu obțin mai întâi specializarea în medicină internă. >>>
Care sunt problemele medicinii interne în prezent în România ?
Problemele medicinii interne din România nu diferă de problemele medicinii interne din restul lumii. Medicina internă a suferit un proces de fragmentare prin dezvoltarea specialităților derivate și acest lucru este absolut normal. Prin evoluție, în timp, specialitățile derivate au devenit din ce în ce mai tehnice și această tehnicizare a medicinii are un efect desigur foarte bun – permite un diagnostic mai clar, un tratament mai eficace, dar are și un efect negativ reprezentat de îndepărtarea medicului de bolnav prin apropierea lui de instrument. Medicul se preocupă mai mult de instrumentul său decât de bolnavul pe care îl îngrijește. Lucrul acesta este, de asemenea, normal, fiindcă instru-mentele foarte performante înseamnă și o investiție de timp și de abilitate pe care medicul trebuie să o facă. În același timp, bolnavul trebuie îngrijit; el reprezintă un tot unitar, așadar, o privire de ansamblu asupra unui bolnav este absolut necesară și revine internistului.
Un al doilea aspect legat de provocările medicinii interne este evoluția patologiei. Dacă până acum 50 de ani dominau bolile infecțioase, bolile traumatice, ele au scăzut în prevalență în favoarea bolilor cronice, ale bolilor cu care omul trăiește. Lucrul acesta se datorează schimbării condițiilor de viață, în sensul evoluției civilizației, cu scăderea riscului de infecții, cu scăderea traumatismelor, în principiu, dar, în același timp, populația a îmbătrânit. Omul bătrân are boli de uzură mai multe și acestea se cumulează. Speranța de viață a crescut, iar tratamentul eficace al multor boli acute a făcut ca populația să trăiască mai mult. Specialistul se ocupă de o boală, de un organ, dar bolnavul respectiv are mai multe boli și ele trebuie să fie îngrijite toate. Uneori, tratamentele lor pot să interfereze, să se opună unul altuia și în aceste condiții rolul de îmbinare a tratamentelor revine internistului. În lume, internistul este redescoperit ca un medic care tratează bolnavii cu boli asociate, care beneficiază de sprijinul tehnic al specialistului, dar într-un complex în care internistul are un loc foarte important. În ultimii zece ani, americanii au inventat o nouă specialitate medicală care a fost recunoscută și poartă denumirea de hospitalist. Acesta este internistul de spital, adică internistul care, în cadrul spitalului, în condiții de boli mai grave, îngrijește bolnavii cu boli cumulative, bolnavi în vârstă, oameni care au mai multe suferințe care trebuie sintetizate în îngrijire.
În Germania, medicina internă stă la baza profesiei de medic
Care este statutul medicului internist la noi? S‑a schimbat în vreun fel în ultimii ani ?
S-a schimbat mai mult sau mai puțin. Evident că fiecare dintre noi, cei care practicăm medicina internă, avem și o predilecție către o anumită specialitate. În prezent, foarte mulți specialiști provin din interniști care și-au ales un domeniu de preferință. Exemplul cel mai bun este Germania, în care specialitatea de medicină internă este obligatorie pentru toate specialitățile derivate. Medicul german nu poate să devină specialist într-un anumit domeniu decât dacă este mai întâi specialist în medicină internă. Cred că acest model este cel corect pentru că astfel medicul are o privire laterală, știe să vadă toate bolile, știe când competențele sale sunt depășite și trebuie să roage un alt coleg să îl ajute și, în același timp, are un domeniu preferențial de care se ocupă.
Considerați că acesta este modelul pe care trebuie să îl urmăm? Când credeți că ar putea fi pus în practică ?
Cred că acesta este modelul pe care trebuie să îl urmăm și probabil că aici se va ajunge. A existat o perioadă în anii ’70 în care se produceau direct specialiști și rezultatul nu a fost bun. Dovada cea mai evidentă a acestui fapt este că actualmente toți rezidenții au obligativitatea unui stagiu în medicină internă lung, de cel puțin un an, un an și jumătate, tocmai pentru a deprinde și alte aspecte decât stricta lor specialitate. Încet, încet, mergem spre acest model, fără nici o îndoială.
Considerați că medicii de familie au mai preluat din responsabilitățile interniștilor ?
Medicul de familie, din păcate, a fost inundat de o mulțime de sarcini care poate că îi mănâncă mult din timp și din posibilități. Aici sunt două probleme și le spun foarte cinstit: întâi, punctul de vedere al unor manageri, al unor organizatori ai sistemului de sănătate că medicul de familie trebuie să fie un “portar” – așa îi și spune – gatekeeper-ul sistemului. El nu trebuie să dea voie să intre cineva pe ușă în sistem. Știm foarte bine din practica socială că dacă ai reușit să treci de portar ajungi și la director. Or, lucrul acesta în medicină e puțin dificil. Omul trebuie să poată să aibă acces la serviciile medicale. Sigur că are nevoie de o îndrumare, dar asta nu o face un portar, ci cineva care știe cum să te ajute. Asta ar trebui să fie adevărata sarcină a medicului de familie. Să trateze bolile comune, care nu au nevoie de investigații deosebite, și să știe să își îndrume bolnavul. De altfel, cel mai mulți fac lucrul acesta. A doua problemă: diverse boli comune sau stări frecvente sunt puse pe seama acestui medic, care uneori nu poate face față fizic solicitării, pentru că el trebuie să facă și acțiuni de profilaxie, și urmărirea gravidei și a nou-născutului, și urmărirea diverselor programe ale unor boli frecvente care i se adresează. Așa încât, în ceea ce privește medicul de familie, poate ar trebui regândit locul lui și sarcinile care i se pun în spate. Este o problemă de politică sanitară mai mult, decât de competență medicală.
Cum aţi regândi rolul medicului de familie în sistem ?
Cred că ar trebui regândit numărul de atribuții care îi revin în mod direct. Trebuie să se definească foarte clar ce trebuie el să facă și unde se termină compe-ten-ța sau responsabilitatea lui, pentru că orice medic bun poate să capete competențe foarte multe, dar răspunderea unor lucruri trebuie să fie clar definită. Nu poți să îi pui în spate medicului de familie – cum se întâmplă de atâtea ori – răspunderi pentru acte medicale sau pentru situații medicale în care nu are cum să facă față.
Medicina internă, a doua pe lista favoritelor la internat
La ce nivel se află interesul tinerilor pentru medicina internă ?
Îmi pun mari speranțe în faptul că la nivel european există o Federație de medicină internă care grupează 40 de țări europene și în care suntem și noi membri de cinci ani. Aceasta are o organizație specială pentru tinerii interniști. Federația europeană organizează școli de medicină internă pentru tinerii interniști sub 35 de ani, școli de vară care s-au organizat în Spania, Portugalia, Anglia și o școală de iarnă în Elveția. Am trimis cu regularitate tineri la aceste manifestări și actualmente dorim să organizăm un grup de tineri interniști în România tocmai pentru a dezvolta specialitatea și interesul pentru această specialitate în rândul tinerilor. A existat un moment de derută când ei au crezut că specialitățile sunt poate mai atractive, dar actualmente este evident o creștere a interesului pentru medicina internă. Pot să vă spun că la repartiția pentru internat prima specialitate care s-a luat a fost cardiologia, dar a doua a fost medicina internă. Deci tinerii au interes pentru că este medicina reală, de îngrijire a bolnavilor, și este foarte bine așa. Deși mai târziu oamenii își aleg – și este firesc acest lucru – o subspecialitate în care să exceleze.
Interesul tinerilor pentru medicina internă ar putea fi pus și pe seama faptului că în țările europene medicii interniști români sunt apreciați și sunt foarte căutați ?
Sigur că unii dintre studenții noștri pleacă de la început cu ideea de a practica în altă parte, dar cei mai mulți nu cred că fac asta. Pe drum, văzând condițiile de practică și mai ales modul în care societatea privește medicina astăzi, aleg să practice medicina în altă parte. Este un subiect foarte delicat, dar când în mass-media se prezintă în general doar lucrurile negative… În ceea ce privește medicina, nimeni nu arată condițiile în care se lucrează. Dacă sistemul medical funcționează, este datorită devotamentului unor oameni care practică medicina. Nu spun că nu există lucruri rele, există sigur limite ale meseriei, care nu țin de doctor. În alte meserii, dacă faci o piesă greșită o arunci la rebut, în medicină nu poți să faci o piesă greșită, trebuie să îți iasă întotdeauna. Dar există niște limite, niște limite umane.
În ceea ce privește cercetarea în medicina internă, cum stau lucrurile în prezent ?
Cercetarea în medicina internă presupune urmărirea de bolnavi, a unui număr mare de bolnavi, ca să poți să observi diferențe, particularizări și, fără îndoială, cercetarea se referă la inter-relații între boli, la conexiuni, exact la domeniul de preocupare a medicinii vârstnicului. Trebuie recunoscut că și în domeniul cardiologiei, și al pneumologiei, există lucrări românești de foarte bună calitate. Poate că – și acest lucru se va corecta în timp – există o prea mare fragmentare a preocupărilor și ar fi mai bine să ne fixăm pe domenii prioritare… Dar acest lucru se va regla de la sine.
Având în vedere imaginea negativă a medicinii românești, cum vedeți efectul directivei transfrontaliere – credeți că românii vor fi interesați să plece în străinătate, unde vor fi tratați tot de medici români ?
Este posibil. Există o categorie de boli pentru care această Directivă are fără îndoială o aplicare și un beneficiu: bolile rare. Tratamentele cu medicamente orfane sunt eficace, dar nu se pot aplica fiindcă firmele producătoare de medicamente nu au motivația materială de a le produce, pentru că sunt puțini consumatori. Dacă aceștia ar fi grupați, ar deveni o piață și ar crește interesul material de a fi ajutați. Pentru bolile comune, beneficiul e limitat pentru că e mult mai simplu să le tratezi acasă.
Tendința de a se trata în străinătate boli care se pot trata foarte bine la noi cred că este greșită. O pancreatită se tratează la fel de bine și în România. Numai că dacă se întâmplă ceva rău în România înseamnă că au fost doctorii de vină, dacă se întâmplă ceva rău în altă parte înseamnă că soarta a fost de vină! <<<
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Mai 2011
