Prof. dr. Irinel Popescu, creatorul Programului Naţional de Transplant, la 10 ani de la prima reuşită în transplantul hepatic: Am acordat şansa unor pacienţi la limită

0

Când vorbesc despre renumitul chirurg Irinel Popescu, pacienţii şi colaboratorii de la Fundeni îi spun simplu: “Profesorul“. În cei zece ani de la primul transplant de ficat soldat cu supravieţuirea pacientului din România, prof. Irinel Popescu a reuşit, în pofida tuturor greutăţilor şi adversităţilor, nu numai să dăruiască viaţa zecilor de pacienţi transplantaţi, dar şi să implementeze un sistem naţional de coordonare şi un Program Naţional de Transplant.

10-14a

“A fost locomotiva care ne-a tras pe toţi”, “Profesorul este maestrul meu”, “Am avut norocul să fim lângă un om deosebit”, “Fără entuziasm nu se poate face nimic”, spun colaboratorii săi apropiaţi de la Fundeni. >>>

– Cum a început totul, când v-aţi dorit să faceţi transplant de ficat în România? Ce-a însemnat perioada de pionierat ?

– Începând cu 1983 transplantul de ficat a devenit o realitate palpabilă la nivel mondial. În acel an a avut loc o conferinţă de consens în SUA, la care, după 20 de ani în care fusese considerat metodă experimentală, s-a decis că poate fi considerat procedeu terapeutic. Cei 20 ani de pionierat au reprezentat o perioadă extrem de dificilă şi agitată nu numai în istoria transplantului de ficat ca atare, dar şi a chirurgiei, în general.

Aş rememora pe scurt momentele mai importante: în 1963 a avut loc primul transplant hepatic la om, efectuat de Thomas Starzl la Denver, în Colorado. Receptorul a fost un copil, pacientul a decedat pe masa de operaţie prin sângerare necontrolabilă. Până în 1967, atât la Denver, dar şi în alte câteva centre au mai fost făcute alte transplanturi hepatice fără supravieţuirea bolnavului. În 1967 Starzl efectuează primul transplant cu supravieţuirea pacientului. Până la începutul anilor ‘80 rezultatele obţinute însă, atât de echipa lui Starzl, cât şi de alte câteva echipe angajate în acest tip de chirurgie – Roy Calne la Cambridge, Henri Bismuth la Paris şi Rudolf Pichlmayr la Hanovra – au fost nesatisfăcătoare.

– Urmăreaţi aceste experimente? Care era ecoul eforturilor acestor pionieri în România ?

– Eu am terminat facultatea în ’77, atunci procedeul era considerat experimental şi foarte puţini îl urmăreau. Am început să-l urmăresc mai atent din ’80, şi mai ales din ’83, când a fost declarat procedeu terapeutic. Dar şi în România impresia era foarte puternică şi exista o mare simpatie pentru Starzl şi pentru activitatea lui de pionier. În lumea chirurgilor s‑a înţeles că era cea mai grea operaţie inventată cândva, operaţie despre care unii spuneau că e atât de grea încât nici nu se poate face. Asta explică şi faptul că n-a fost urmată imediat de succes. În acelaşi timp alţii, poate din invidie profesională sau din insuficienta înţelegere a actului chirurgical, în general, au comentat negativ pionieratul acelor ani.

– Care era subiectul controverselor ?

– Mulţi spuneau că operaţia nu se justifică, raportând numărul de supravieţuitori la numărul de decedaţi şi, în plus, luând în considerare eforturile uriaşe făcute de echipele de transplant. Era o operaţie grevată de costuri foarte mari, şi pentru care eforturile echipei erau colosale. Dar odată cu creşterea experienţei echipelor chirurgicale şi cu apariţia ciclosporinei ca imunosupresor, rezultatele s-au schimbat radical şi metoda a început să capete o răspândire din ce în ce mai largă.

În clinica în care lucrez din 1980, condusă la acea vreme de profesorul Dan Setlacec, existau preocupări pentru chirurgia ficatului – clinica avea cea mai mare experienţă din ţară în rezecţiile hepatice – şi o foarte mare dorinţă de a ţine pasul cu tot ceea ce reprezintă medicina avansată. La acea vreme, şi în opinia mea şi acum, Spitalul Fundeni era considerat nava amiral a medicinei româneşti. De aceea, poate am simţit ca pe o datorie introducerea transplantului hepatic în acest spital, în care exista şi infrastructura necesară, nu numai o echipă chirurgicală pregătită, dar şi laboratoare, serviciu de radiologie, de anatomie patologică ş.a.m.d.

Curriculum vitae

10-14d

Irinel Popescu, TEHNICI ÎN PREMIERĂ NAȚIONALĂl Şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni

  • Profesor UMF “Carol Davila”- Bucureşti, din 1999
  • Expert al Consiliului Europei în probleme de transplant
  • Membru al European Society for Organ Transplantation
  • Membru în Boardul Executiv al “International Association of Surgeons and Gastroenterologists” (IASG)
  • Membru al Asociaţiei Europene de Chirurgie Endoscopică (EAES)
  • Membru al TTS (The Transplantation Society)

Titluri onorifice

  • Membru al Academiei Franceze de Chirurgie
  • Membru al Academiei Europene 
de Chirurgie
  • Fellow of the American College of Surgeons (FACS)

Pregătire profesională:

1977: Facultatea de Medicină 
Generală Bucureşti

1977-1980: intern prin 
concurs (clasificat primul la specialităţile chirurgicale)

1980-1983: medic rezident – Spitalul Clinic Fundeni

1983: medic specialist 
chirurg – Spitalul Clinic Fundeni (clasificat primul pe țară la concursul de specialitate)

1990: medic primar chirurg – Spitalul Clinic Fundeni

Monografii, tratate:

Tumorile intestinului subţire (I. Popescu, Maria Şerbănescu), Bucureşti, 1988

Polipii şi polipozele recto-colonice (D. Setlacec, Al. Oproiu, I. Popescu), Bucureşti, 1988

Supuraţiile pancreatice şi peripancreatice (I. Popescu, S. Georgescu, Maher Al-Attas),
Bucureşti, 1990

Actualităţi în chirurgie (C. Dragomirescu,
I. Popescu), Bucureşti, 1998

Patologia chirurgicală pentru rezidenţiat (N. Angelescu,
C. Dragomirescu, I. Popescu), Bucureşti, 1998

Peritonitele acute (I. Popescu, C. Vasilescu), Bucureşti, 1999

Chirurgia miniinvazivă. Tehnici avansate (C. Dragomirescu, I. Popescu) CD-ROM, Bucureşti, 2000

Chirurgia ficatului – I. Popescu (sub redacţia), Editura Universitară 
„Carol Davila” – Bucureşti, 2004, cu participare internaţională

Tratat de chirurgie –
I. Popescu (sub redacţia)
Ed. Academiei, Bucureşti, 2008 – 2009

Articole publicate

în reviste cotate ISI: 92

în reviste indexate în Medline: 121

– Aţi fost primul român care a beneficiat de stagii de pregătire în transplant la cele mai prestigioase clinici din lume. Cum au fost acei ani ?

– Totul a început cu cercetări de chirurgie experimentală, în anii 1986-87. Primul stagiu în transplant l-am efectuat în Berlinul de Est, pe durata a trei săptămâni, în 1989, în primăvară – era încă Germania Democrată. În martie, când am fost eu acolo, nimeni nu bănuia ce o să se-ntâmple peste numai trei luni. Până la punctul în care – scria presa – un inginer german îşi făcuse nişte aripi aşa, ca de Icar, să treacă în Berlinul de Vest, însă s-a prăbuşit şi a murit.

Profesorul Helmuth Wolff era singurul chirurg din Europa de Est care făcea transplant hepatic. În cursul celor trei săptămâni am văzut un singur transplant, cu o tehnică foarte frumoasă, dar din păcate bolnavul nu a supravieţuit operaţiei.

După decembrie 1989 am început adevărata pregătire în transplant: în toamna lui 1989 am efectuat un stagiu de două luni la Paris, la prof. Henri Bismuth, în 1991, două luni la Pittsburgh, în clinica prof. Starzl şi, ulterior, trei ani de pregătire neîntreruptă, între ianuarie 1992 şi decembrie ’94, şase luni la Pittsburgh şi doi ani jumătate la spitalul Mount Sinai din New York. La Pittsburgh se făceau în jur de 400 de transplanturi pe an, anul de vârf a fost 1989 când au făcut 600, iar la Mount Sinai se făceau, când am lucrat eu acolo, 300 de transplanturi pe an. În cadrul acestor programe am fost inclus şi în echipele operatorii, mai întâi la prelevare şi apoi în operaţia propriu-zisă de transplant. În ceea ce priveşte cercetarea, la Mount Sinai am făcut studii pe ficat de şobolan pentru descoperirea de substanţe de prezervare a ficatului în afara organismului.

Începând din 1995, revenit la Fundeni, am început să mă preocup de realizarea unui program de transplant în România, ceea ce a însemnat refacerea blocului operator de la Spitalul Fundeni, pregătirea unei echipe chirurgicale competente şi, mai ales, crearea legislaţiei de transplant şi‑a unei reţele naţionale de transplant.

– V-aţi asumat dificultăţile pionieratului în transplant în România, în ciuda tuturor adversităţilor şi problemelor. Privind acum la acei ani, ce consideraţi că a fost cel mai dificil, la început ?

– Un punct foarte sensibil a fost reprezentat de stabilirea criteriilor de diagnostic şi de declarare ale morţii cerebrale, care, pe de o parte, au trebuit explicate colegilor din serviciile de terapie intensivă şi, pe de alta, au trebuit explicate populaţiei, pentru a nu exista cumva teama că prelevarea de organe se face de la oameni care mai aveau o şansă terapeutică. La acest capitol un rol important l-au avut profesorii Vladimir Beliş şi Dan Tulbure. Prima prelevare de la donator cadavru, conform criteriilor moderne de stabilire a morţii cerebrale, a avut loc în februarie 1997, în Clinica Chirurgicală Fundeni, ocazie cu care s‑a prelevat doar un rinichi. Prima prelevare multiorgane a avut loc pe 21 iunie 1997, la Spitalul Floreasca, în Serviciul de terapie intensivă coordonat de doctoriţa Ioana Grinţescu, de la acel donator prelevându-se cei doi rinichi şi ficatul. În acea zi a fost efectuat şi primul transplant de ficat din România, în Clinica Chirurgicală Fundeni, care nu a fost urmat de succes, pe fondul unei sângerări intraoperatorii importante datorate cirozei foarte avansate. Bolnavul a dezvoltat insuficienţă multiplă de organe şi a decedat în ziua următoare operaţiei.

După aceea, până în 2000, au mai fost efectuate încă trei transplanturi hepatice la care pacienţii au decedat în perioada postoperatorie din cauze diferite, unele nelegate de actul chirugical. Ca exemplu, un bolnav a murit dintr-un accident vascular cerebral hemoragic.

Aş vrea să menţionez, în context, şi primele două transplanturi cardiace din toamna anului 1999, mai întâi cel realizat de dr. Şerban Brădişteanu, la Spitalul Floreasca şi apoi de prof. Radu Deac, la Institutul de Boli Vasculare şi Transplant Cardiac din Tg. Mureş, care au constituit momente importante în istoria transplantului în România. În paralel, am demarat formarea reţelei naţionale de coordonatori de transplant, sub conducerea dr. Victor Zota, care a fost şi primul coordonator naţional de transplant format în sistemul european de training.

– Ce înseamnă coordonator naţional de transplant ?

– Coordonatorul naţional de transplant este anunţat de un serviciu de terapie intensivă că există un posibil donator, este cel care supraveghează criteriile de declarare a morţii cerebrale, şi care, direct sau cu ajutorul coordonatorilor locali, abordează familia şi cere consimţământul pentru prelevare. Între timp au fost pregătiţi şi coordonatori locali de transplant, iar unde nu sunt coordonatori locali, coordonatorul naţional este abordat direct de şeful serviciului de terapie intensivă.

În 1998 a apărut o lege modernă care aducea România la nivel european în domeniul transplantului de organe. Din 1999 am început să particip la şedinţele Comisiei de transplant de pe lângă Consiliul Europei, reuşind, treptat-treptat, să armonizăm legislaţia românească în cea mai mare parte.

10-14c

– 2000 este anul cel mai important în istoria transplantului de ficat în România. În aprilie, l-aţi selectat pentru transplant pe Gheorghe Penea, pacientul despre care unul din colaboratorii dvs. spune: “Este pacientul care ne-a purtat noroc!”. Cum a fost ?

– În 15 aprilie 2000 am efectuat primul transplant de ficat cu supravieţuirea pacientului, Gheorghe Penea. Bolnavul avea o ciroză destul de veche în urma unei infecţii cu virus hepatitic B, cu o hipertensiune portală mare, făcea hemoragii digestive dese şi i s-a stabilit indicaţia de transplant. La acea vreme nu era uşor să pleci în străinătate, i s-a indicat Spitalul Fundeni şi, ca particularitate, el a venit pentru transplant chiar în ziua în care s-a operat. Atunci m-a sunat dr. Zota că are un donator, şi i-am dat pacientului două ore de gândire. În jumătate de oră mi-a dat răspunsul: Da!

Şi‑acum ar fi neobişnuit să propui bolnavului transplantul în aceeaşi zi în care pacientul vine la spital. Se apropia şi Învierea, la două săptămâni a fost Paştele.

Un alt moment important a fost în toamna anului 2000, când am făcut operaţia Timeei Balogh, primul transplant de ficat de la donator viu la copil. Noi nu eram pregătiţi pentru transplant pediatric, părinţii ne-au solicitat, şi am cerut ajutorul echipei prof. Cristoph Broelsch de la Essen, care ne-a sfătuit.

În 2005 s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Transplant, care a însemnat o mare diferenţă şi un real progres în istoria transplantului în România. În aceste condiţii, odată cu creşterea “curbei de învăţare” – o noţiune clasică în chirurgie – sigur că rezultatele au devenit mai bune, dar şi odată cu pregătirea unei echipe care, treptat-treptat, a preluat multe din atribuţiile pe care la început le avea o singură persoană. La primele transplanturi eu făceam şi prelevarea, şi pregătirea ficatului pentru transplant, şi hepatectomia la primitor – care e cel mai greu timp al operaţiei la un transplant hepatic –, eu făceam şi implantarea.

– Cam câte transplanturi aţi dus aşa, făcând toate operaţiile implicate ?

– Multe…cel puţin primele 50.

În echipa de transplant au apărut dr. Vlad Braşoveanu, dr. Doina Hrehoreţ, dr. Radu Zamfir, dr. Emil Matei, dr. Bogdan Dorobanţu, dr. Sorin Alexandrescu, şi mai sunt şi alţii.

Faptul că apariţia Agenţiei Naţionale de Transplant a fost un moment important în planul transplantului hepatic se poate sintetiza în următoarele cifre: 2006 – 20 de transplanturi, 2007 – 31, 2008 – 43. În 2009 au fost 32 de transplanturi hepatice, în condiţiile în care până în iulie făcusem 25. Ulterior, Agenţia a fost implicată într-un scandal – în opinia mea total pe nedrept – şi au mai fost numai şapte transplanturi în a doua parte a anului.

În ianuarie-februarie 2010 s-au făcut 13 transplanturi, toţi cei 13 bolnavi supravieţuiesc, ceea ce arată diferenţa dintre perioada pionieratului şi momentul de acum. Între transplanturile realizate în acest an se numără unele foarte grele, cu dificultăți legate nu numai de partea tehnică, dar şi de terenul bolnavilor, care au probleme cardiace, pulmonare, şi care totuşi au depăşit cu bine momentul transplantului.

E o operaţie grea, în continuare e considerată probabil cea mai grea operaţie din lume, şi chirurgul, pe de-o parte, își asumă o foarte mare răspundere, pe de alta, trebuie să probeze cu pregătirea lui că este abilitat pentru o asemenea operaţie. Şi chiar şi în aceste condiţii lucrurile nu merg foarte lin, fără asperităţi.

La o altă scară, evoluţia programului de transplant hepatic din România a reprodus evoluţia în transplant la nivel mondial, pentru că şi acolo primii bolnavi nu au supravieţuit operaţiei. Dar a se remarca faptul că medicina actuală are nişte rezultate incredibile, de la cei zece ani ai d-lui Gheorge Penea – pe care i-a petrecut vizitând toată lumea –, până la alte şi alte poveşti de succes.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Delia Budurca, Redactor Sef

About Author

Medica Academica

Leave A Reply