Prof. Mihai Voiculescu, șeful Clinicii de Medicină Internă din cadrul Institutului Fundeni, organizează cu o energie debordantă manifestări științifice de talie europeană, editează reviste, astfel încât activitatea științifică și experiența românească în domeniu să se coaguleze și să devină cât mai vizibilă. Spune despre sine că dificultățile îl stimulează și îl provoacă, și că viața la Spitalul Fundeni, din ultimii aproape 30 de ani, au însemnat o continuă luptă între idealism și pragmatism, într‑un permanentă strădanie de realizare și de realizări. >>>
Care sunt momentele deosebite, care au marcat un punct de cotitură în cariera dvs, în evoluția dvs. profesională ?
Un mare profesor român, întrebat de momentul crucial al vieții lui, a menționat clipa în care a fost numit extern al Eforiei Spitalelor din București. Asta se întâmpla undeva în anul 4 sau 5 de facultate. Nu doresc să copiez, dar pot să vă spun că poate cel mai emoționant moment, și care mi-a creat mari obligații față de această profesie, a fost în anul patru de facultate, când am fost numit extern cu salariu de 200 lei pe lună și cu responsabilitatea de a avea grijă de bolnavi în fiecare dimineață a stagiilor unde ne găseam la un moment dat. Eram atunci la Colentina.
Un al doilea moment emoționant a fost atunci când am reușit prin concurs să devin intern, și atunci a devenit clar că mă voi îndrepta către o carieră didactică, și nu de practician.
Un al treilea moment profesional care m-a marcat a fost obținerea locului întâi pe țară la examenul de specialitate, și reușita ca asistent universitar la Clinica de medicină internă a celebrilor profesori N.Gh. Lupu și Ioan Bruckner. Era anul 1973.
Este foarte interesant să constați că reușita în viață ți-o datorezi felului în care ai fost educat în primii șapte ani, care îți prefigurează caracterul, și îți garantează menținerea în poziția profesională pe care ai dobândit-o la un moment dat prin examene și concursuri. Reușești prin profesionalism, dar te menții prin caracter, adică prin trăsăturile comportamentale pe care le ai. Aici se produc cele mai frecvente colapsuri, și mulți dintre noi ne închipuim că datele profesionale sunt suficiente. Aș spune că ele mai degrabă sunt capcane care îți testează nivelul de educație pe care îl ai.
Tatăl dvs. a fost o personalitate renumită în medicină. În ce măsură a însemnat asta o presiune pentru dvs, cum v‑a influențat acest lucru ?
Tatăl meu a fost profesor universitar, decanul Facultății de Medicină, președintele Uniunii Societă-ților Științifice Medicale, redacto-rul-șef la Viața Medicală și medicul personal al tuturor marilor personalități din această zonă geografică. Surprinzător, toate acestea n-au reprezentat o povară, pentru că încă din perioada liceului îmi construisem propriul meu mod de a supraviețui social și profesional. Eram extrem de independent și nu eram deloc interesat să-i copiez în vreun fel trăsăturile și nici să mă folosesc de relațiile lui. Trebuie să recunosc că mai degrabă puneam un bemol la tot ceea ce făceam, pentru a-i păstra imaginea.
Pare ciudat, dar nu el avea grijă de mine – nici n-avea când -, ci eu aveam grijă să nu-i știrbesc cumva prestigiul printr-o defecțiune de comportament.
Niciodată nu m-am uitat unde era ștacheta tatălui meu pusă, pentru că ar fi fost o greșeală să încerc să copiez ceea ce nu poate fi copiat. Oricum, el avea o educație filo-germană, metafizică, era un admirator al lui Kant, Shopenhauer, vorbea o germană impecabilă, în timp ce eu eram mai degrabă orientat către filosofiile revoluționare, pragmatice, franceze, de stânga. Aveam momente de idealism, le am și acum, dar nu perseveram atunci când constatam că aceste fanteziuri filosofice nu reprezintă un avantaj pentru familie și colegi, ci o excentricitate frivolă.
Așa că foarte repede puneam punct unor droguri care nu duceau nicăieri în favoarea unor proiecte cu o șansă de reușită. De altfel, viața în Spitalul Fundeni a fost o luptă continuă între aceste două ipostaze, a unui idealist căutător de mai bine și a unui pragmatic care trebuia să se adapteze unor circumstanțe, altele decât la minunatul Institut de medicină internă creat de Lupu în 1937 la Colentina. Era clar că acele vremuri și acei oameni n-ai cum să-i mai găsești. Altă educație, altă cultură…
De când sunteți la Fundeni ?
În 1981 m-am hotărât să merg la Spitalul Fundeni după ce prof. Ioan Bruckner a murit, iar prof. Ștefan Berceanu mă solicita să părăsesc Colentina și să vin la Fundeni.
M-am decis să fac lucrul acesta împotriva dorinței familiei, a prietenilor, colegilor, care nu mi-au dat mai mult de două săptămâni de stat la Fundeni, având în vedere cât de diferite erau viața și modul de lucru în cele două spitale. Până la urmă, cele două săptămâni s-au transformat în 20 de ani și acum se apropie de 30 de ani, și, fără nici un fel de regret, mă simt bine aici. Aș putea spune că am uitat să dansez vals, boston și menuet, și practic zilnic ceva între tango și rock & roll.
Publicăm trei reviste, dintre care cheia de boltă este Lancet Oncology în limba română, dar nu pot uita nici prima revistă dedicată exclusiv hepatologiei, precum și prima revistă de nefrologie și acces vascular, toate publicate în limba engleză. Ce ironie! Publicăm Lancet-ul în limba română, și revistele noastre în limba engleză… Dar numai așa ne putem face mai vizibili în peisajul medical românesc! De asemenea, organizăm cel de-al 21-lea Congres național de hepatologie, pentru prima dată împreună cu Societatea Franceză de boli de ficat și cu sprijinul Ambasadei Franceze și a Centrului Cultural Francez, iar anul viitor vom organiza al 3-lea Congres balcanic de hepatologie, la București, la care vor participa corifeii hepatologiei mondiale. Vreau să adaug că am ajuns la al 7-lea Congres Național de nefrologie, dializă și transplant, la care pentru al treilea an consecutiv va participa președintele Societății Europene de Nefrologie, Gerard London, și președintele Congresului European de boli de rinichi din acest an, Vladimir Teplan.
În ultimă instanță, specialitățile derivate din medicina internă cu aceste lucruri se pot lăuda, să aibă o experiență bazată pe cazuistică reprezentativă, să efectueze studii clinice și cercetări și să le prezinte la congrese și în diverse publicații. Noi, cei 20 de medici din Clinica de Medicină Internă și Nefrologie de la Fundeni, ne-am atins aceste ținte, și, mai mult decât oriunde, edităm reviste și organizăm congrese de talie europeană.
Atâta vreme cât avem o recunoaș-tere și o vizibilitate europeană și participarea frecventă a marilor somități din SUA și Canada, nu suntem foarte triști dacă nu toți confrații ne agreează. În definitiv, suntem într-o competiție! Dar ceea ce ar trebui să știe competitorii noștri este că orice competiție are niște reguli, și că fraudarea sistematică a acestor reguli îi îndepărtează de ținuta universitară sau academică. Viața nu iartă, și orice cosmeticăraie pseudo-științifică nevalidată te aruncă în ridicol și în penibil.
Care sunt preocupările actuale ale dvs. și ale echipei dvs. ?
Preocuparea mea și preocuparea majoră a clinicii este dată de temele care ne-au fost trasate, de a oferi Fundeniului un pachet de servicii cât mai divers și cu un înalt nivel științific: nefrologie, hepatologie și pneumologie. Aș vrea să subliniez că și alte Clinici de medicină internă din București, Iași, Timișoara, dar mai ales din marile centre medicale ca, de exemplu, AKH Viena și Mayo Clinic (SUA), au în cadrul trunchiului de medicină internă aceste specialități și multe încă altele, care din păcate Fundeniului lipsesc și îl declasifică pe nedrept. Am să vă dau un singur exemplu și o comparație care o să ne întristeze. Institutul de medicină internă de la Colentina oferea servicii de excepție în domeniul pneumologiei, cardiologiei, hepatologiei, gastroenterologiei, endocrinologiei, nefrologiei, reumatologiei, bolilor imune… Nu ne ajunge spațiul pentru a spune până la ce nivel al medicinei mondiale au ajuns oameni care au plecat din aceste nuclee ale Institutului de medicină internă.
Gândul și speranța mea este ca, pe cât posibil, să putem ca în cadrul Institutului Clinic Fundeni să ne creștem oferta de servicii și să nu mai fim în situația ridicolă de a transfera bolnavii la alte spitale din țară sau de peste hotare, de exemplu la Viena, pe motiv că nu avem specialiștii în celelalte specialități. Cu alte cuvinte, managerii de până acum ai Fundeniului probabil au făcut necropsii în anul I pe fragmente de corp uman, altfel nu pot să-mi explic cum au ignorat faptul că organismul e un tot și că nu putem să tragem granițe între rinichi, inimă, plămâni, și în interiorul acestor granițe să ne dezvoltăm interese egoiste, mascate sub denumirea de Institut.
Noi, în Clinica de medicină internă, am creditat pentru mai departe modelul nu numai de mare succes, dar și fiziologic, al specialităților integrate, așa cum regăsim la AKH, Mayo Clinic, Cleveland sau Spitalul Rabam (Israel), și mai ales al extraordinarului exemplu pe care ni l-au oferit Lupu și Hațieganu, înaintași care au pus la punct Institute care până în ziua de azi au rămas în memoria noastră. Actualii manageri ar trebui să fie mai prudenți în a construi structuri, ca de exemplu structura de uro-nefrologie, pe care noi nu am regăsit-o nicăieri în lume, nici chiar atunci când s-a implicat Societatea Europeană de boli de rinichi (EDTA). Desigur că un centru mic, privat, poate să-și permită riscul, pe bani proprii, să păcălească clientela cu un astfel de logo. Dar din punct de vedere științific ar trebui să vorbim de un mare Institut de boli de rinichi, unde întreaga patologie a rinichiului să se regăsească sub aceeași umbrelă științifică, dar nu și sub aceeași umbrelă financiar-contabilă, pentru că nu trebuie să amestecăm cercetarea științifică cu profitul meschin pe bugetul statului.
N-aș vrea nimeni să înțeleagă că există o incompatibilitate între medicina privată și cea de stat. Însă în medicina privată factorul economic este pe primul plan, astfel încât deciziile se iau cu o deplină justificare economică, în timp ce la medicina de stat se are în prim-plan creșterea nivelului de sănătate a populației indiferent de statusul social sau de ce resurse materiale are persoana respectivă. Sunt așa-zisele spitale subvenționate de la buget, unde nu avem voie să experimentăm formule care nici măcar avangardiste nu sunt, ci doar expresia unor refulări în urma cărora încercăm să substituim competența cu pretențiile personale. Din păcate, în prea multe locuri și-au făcut loc astfel de experimente… Așa se face că bugetul sănătății, și-așa nu prea generos, a fost făcut praf de, până la urmă, ambiții izolate, pe care le suspectez de nu a fi dezinteresate, și care în final au condus la eșecul managerial. Desigur, sunt foarte importante excepții, sunt nume de prestigiu ale medicinei românești care s-au implicat în managementul sanitar, așa cum acum 30 – 40 de ani profesori ca Burghelea, Arseni sau Hociotă s-au implicat în managementul sanitar, și astăzi noi putem regăsi institutele lor, plecate de la rasul solului. Din păcate pot să dau și numeroase exemple în care profesori care ar fi trebuit să se dedice exclusiv condeiului și hârtiei, în bibliotecă, au improvizat structuri organizatorice care s-au dovedit fără de nici un fel de folos. Pentru că, imediat după constituirea lor, n-au apărut din sertare acele proiecte care până atunci nu-și găseau drum deoarece că erau blocate de încorsetări administrative. Dimpotrivă, odată cu câștigarea unei pseudo-indepen-den-țe financiar-administrative, au devenit victime ale propriilor in-com-petențe manageriale. Asta este, până la urmă, istoria unor drumuri care nu s-au mai finalizat! Dar, repet, avem și câteva excepții, pentru că, în cele din urmă, sunt foarte puțini acei care au și calitate de manageri și calitate de înaltă măiestrie profesională. Am dat înainte câteva exemple, dar pot să dau și exemple inverse, când mari profesori ca prof. Bruckner sau prof. Anton au refuzat să dețină funcții administrative sau manageriale pe care le-au considerat, în cele din urmă, obstacole în practicarea profesiei.
Ați fost un partizan al reunirii Fundeniului. S‑a întâmplat! Cum vedeți acum viitorul? E o șansă în plus pentru Fundeni ?
Înființarea Spitalului Fundeni este legată de marele profesor Voinea Marinescu, care în anii 1955-‘57, ca ministru al sănătății, a convins conducerea țării din acea vreme, împreună cu prof. Marin Voiculescu, tatăl meu, care atunci era decan al Facultății de Medicină, ca această clădire, care era în conservare pentru că nu mai convenea unui minister s-o preia, să devină spital. Spre bucuria lumii medicale, această clădire, cea mai mare din acea vreme, a devenit Spitalul și ulterior Institutul Clinic Fundeni. Aici s-a și înființat și a funcționat Facultatea de învățământ postuniversitar, aici s-au inițiat și s-au desăvârșit mari specialiști care au devenit vârfuri de lance în diverse orașe din România, și, din păcate, foarte mulți dintre ei plecați în străinătate – mă gândesc la prof. V. Beroniade care a devenit profesor de nefrologie în Canada, dar alături de el sunt numeroase alte nume, și nu vreau să creez nedreptăți…
Așa că în momentul când acest Institut a fost fărâmat în bucăți, și sunt unul dintre puținii care știu bucătăria mecanismului prin care s-a petrecut acest lucru, sigur că automat am devenit, alături de alți colegi, partizanul reunificării Fundeniului – pentru că așa a fost conceput. S-au avut ca modele Institutul de medicină internă din București, Institutul de la Cluj, celebrul AKH și multe alte institute care aveau specialități diverse integrate într-un tot, și în baza cărora în mai puțin de 30 – 60 de minute se făceau consulturi integrate cu 4 – 5 specialiști la patul bolnavului.
Să ajungi să faci foi de transfer și acte peste acte administrative pentru a avea o imagine a bolnavului, și nici asta completă, ne-a pus în situația jenantă de a ne considera mai degrabă funcționari într-un compartiment al unei instituții administrative implicată în procese de fiscalitate și care, pe bună dreptate, crea multă dezamăgire în rândul pacienților. Până la urmă, mai mult de jumătate din timp se consuma în acte administrative, ca să nu dezvălui și alte momente, mult mai grave și mai triste, din ceea ce s-a putut întâmpla.
Și, până la urmă, ne-am gândit cu toții că avem de ales între a crea un confort și o satisfacție câtorva manageri în plus și câtorva zeci de funcționari administrativi care ne torturau cu tot felul de șicane administrative. Ajunseserăm ca profesori și cadre medicale de excepție să fim la cheremul unor, haideți să spunem, haite de persoane administrative, care se întreceau în a ne crea tot felul de obstrucții.
Era limpede că această anomalie nu putea să dăinuie. Până la urmă, oamenii noștri politici au sesizat drumul greșit pe care o luaseră Fundenii și pseudo-managerii din acea perioadă, unde risipa și bunul plac înlocuiseră cercetarea științifică – eu și acum aștept rezultatele vreunui studiu efectuat în anul de tristă amintire 2010. S-a ajuns până acolo încât în 2010 nu s‑a putut organiza sesiunea anuală a Institutului Clinic Fundeni sub girul managerului spitalului, motiv pentru care am preluat această inițiativă și am organizat împreună cu un grup de colegi profesori, cărora le mulțumesc, o sesiune științifică într-o altă locație, unde am putut să ne facem bilanțul activităților pe 2010.
Ce vă place să faceți ?
Îmi place să fac tot ce este omenesc: să ascult muzică, să citesc o carte sau o revistă bună, să glumesc cu prietenii mei, să mă întâlnesc cu ei… Organizez cât de des posibil întâlniri științifice care sunt urmate de mici agape colegiale, după modelul pe care am văzut că toate marile spitale îl practică, asezonând activitatea medicală, științifică și de cercetare cu momente culturale, de recreație, de reflecție, de bilanț, absolut necesare.
Sport faceți ?
Sigur! Am practicat în tinerețe handbalul, înotul, iar acum fac foarte multă gimnastică și merg pe jos cât de mult este posibil, pentru că am nevoie de condiție fizică… Gândiți-vă că trebuie să urcăm patru etaje ca să ajungem în amfiteatru, n-avem lifturi… Și vrem să îi ajungem pe AKH!! <<<
Reușești prin profesionalism, dar te menții prin caracter
