Chirurgul Mircea Beuran a consolidat o echipă de profesioniști la spitalul Floreasca, făcând pentru chirurgia de urgență o pasiune de-o viață. Modernizarea medicinei a permis ca acum, în urgență să fie salvate cu 30% mai multe vieți decât în urmă cu 25 de ani. Cum e medicul urgentist? Are cap, inimă și mână. Și e mereu în prima linie. Ca un soldat din trupele de elită.
Aţi scris recent o carte despre istoria medicinei de urgenţă, cum se vede evoluţia trăită de dvs ?
Ca toată medicina, a suportat şi suportă transformările impuse de tehnologie, în special. Faţă de perioada de dinainte de ‘89, astăzi avem un platou tehnic mult mai performant, alături de o terapie intesivă care s-a modernizat, atât prin aportul tehnologic, cât şi farmacologic. În plus, în ultimii cinci ani a luat o deosebită amploare dezvoltarea pre-spitalului: ambulanţa medicalizată, medicii specializați în medicina de urgenţă, au apărut ghidurile.
Dacă înainte de ‘89 vorbeam de o ambulanţă – taxi al morţii, deoarece nu erau servicii medicale pe perioada transportului, astăzi avem echipaje care pot să susţină funcţiile vitale și sisteme tehnice performante, astfel încât echipele din unitatea de primire urgenţă care preiau bolnavul de pe ambulanţă să-şi poată continua gesturile de resuscitare, de explorare a bolnavului, pentru ca după aceea toate specialitățile să contribuie la finalizarea actului medical, cu aportul tehnologiei de vârf.
Puteți evalua acest progres în număr de vieți salvate ?
Sigur că da, sunt statistici, iar procentul celor salvați în prezent este aproximativ cu 30% mai mare faţă de acum 20 – 25 de ani. Am mai câştigat la morbidităţi şi la sechele, şi exemplific. Există urgenţe traumatice şi nontraumatice. Cele nontraumatice provin din lipsa screening-ului – medicul de familie ar trebui să-ţi aducă bolnavul în faţă, pentru că, de exemplu, un ulcer gastric netratat se complică cu hemoragie, perforaţie, stenoză, peritonită, neoplasm. Rezolvăm deci complicaţia cazului, care este şi mai scumpă, și cu morbidităţi și sechele mai multe.
Am câștigat și la traumă, pentru că puterea de a investiga prin computer tomograf îţi arată gradul de leziune – exemplific cu trei organe pe care lucrăm foarte mult – ficat, splină, rinichi – care vin rupte. Înainte splina se scotea în 99% din cazuri, rinichul se scotea, iar din ficat se scoteau zonele lezate sau se făceau diverse tipuri de hemostaze. Astăzi, la Spitalul Floreasca splina nu se mai scoate în 60% din cazuri și se tratează conservator datorită ajutorului pe care ni-l dă examenul computer tomograf pentru a stadializa leziunea și angiograful pentru embolizarea arterei adiacente. Există și un al doilea procentaj câștigat – dacă 60% nu se mai operează, nu mai sunt nici laparotomii ne-necesare. În leziunile cu grad mai mare, 4 și 5, putem scoate splina, dar reimplantăm mai mult de 40% din ea; rămâne un procent mic de splenectomii în care nu mai există materialul biologic pentru implant. Este important pentru că splina are un mare rol imunitar, și oamenii salvaţi, dar fără splină, devin viitori pacienți care se îmbolnăvesc de boli infecţioase – pneumonie, meningită, etc – deci nu mai au capacitate imunitară şi mor mai devreme cu 20 de ani.
Cu ce vă confruntaţi acum la Floreasca, care sunt problemele profesionale şi administrative ?
Ele sunt comune. În primul rând există un aflux mare de bolnavi şi de la spitalele bucureştene şi de la cele din perimetrul cvasi-naţional, de la Iaşi, Brăila, Constanţa, Galați, Ploieşti, deoarece există un teritoriu mare care transferă bolnavi grav.
Sunteţi depăşiţi ?
Nu putem spune că suntem depăşiţi pentru că meseria de urgentist este să nu fii depăşit. Suntem în permanenţă într-o luptă contra cronometru, pentru că, în primul rând, în chirurgia de urgență nu poţi amâna decizia. În al doilea rând este o luptă permanentă cu administraţia spitalului deoarece consumurile sunt foarte mari, pentru că bolnavii sunt multidisciplinari.
Noi avem, să spunem, o dotare cu două calităţi – una că există, a doua că este insuficientă pentru aportul care ni se cere. Un astfel de spital – este absurd poate ce spun, este un spital cu consumuri care nu se pot calcula. Avem weekend-uri în care depăşim o sută de bolnavi internaţi pe zi. Este o încărcătură foarte mare pentru că actul chirurgical e individual, nu poţi opera mai mulţi pacienți odată, și apoi ai nevoie de spaţiile necesare pentru îngrijire și de medicamente. Le avem, dar nu întotdeauna pentru performanța pe care vrem să o obţinem. Materialele sanitare – la noi se consumă mult; poate unele spitale au 100 de bolnavi într-o săptămână sau într-o lună… Tu dacă îți mănânci toate rezervele într-un timp scurt, totdeauna rămâi descoperit. Și nu poţi să faci fantezii, nici ceva provizoriu, că mâine poate redeschizi cazul. Uneori avem situaţii în care un asemenea bolnav, salvat din punctul nostru de vedere, dar care poate nu a fost suficient resuscitat, sau poate resuscitarea a fost începută târziu și omul a stat fără cord, fără plămân, are funcţiile vitale, dar el ca performanţă nu se mai cheamă om. Este într-o stare vegetativă în care potențialul lui este întreținut de tot ceea ce înseamnă proteză – ori protezele costă, trebuie întreţinute, schimbate ciclic şi nu se mai potrivesc bine calculele pentru un spital cu un astfel de profil.
Chiar în cadrul spitalului, cred că ar trebui împărțite serviciile pentru urgenţele nontraumatice, dar complicate, severe şi cu o diferenţiere financiară, de urgențele politraumatice, pentru că sistemul DRG înseamnă plata pe caz rezolvat. Plata pe caz rezolvat nu este compensatorie pentru noi; poate fi pentru cei care au un volum mai mic de urgenţe, unde banii pe care îi primesc pe cazurile cronice pe 3-7 zile pot acoperi cheltuielile pentru un pacient în urgență pentru 10-14 zile. Eu nu pot compensa cu cazurile care intră din DRG, și rămân cu o insuficienţă financiară care păgubeşte viitorii bolnavi. Mai mult, ar trebui gândit ca anumite spitale similare Spitalului de Urgenţă Floreasca și care transferă la noi pacienții, să plătească. Odată cu bolnavul să vină şi banii, să îl urmeze.
Care sunt principalele trei calităţi pe care trebuie să le aibă un chirurg urgentist, sau cele care v-au ajutat pe dvs ?
Sunt cele pe care toată lumea le cunoaşte: trebuie să ai cap, inimă şi mână. Dacă le spui în engleză sunt cei trei H – head, heart, hand. În ordinea asta. Nu poate să fie un chirurg fără una din cele trei. Și trebuie să fie de performanţă toate trei.
Spuneați de problemele din sistem, aţi fost şi ministru …
Este ministerul cu cei mai mulţi miniştri – au trecut 20 – 21. Decât vreo doi miniştri au prins un mandat întreg, restul – de la câteva luni, la un an, un an și jumătate. Nu poţi să faci o integrare la nivel de sistem naţional în ore, zile, luni! Ai nevoie cel puţin de un mandat de patru ani. În acelaşi timp s-a făcut descentralizare, și deci nu mai ai factorii de analiză și sinteză.
Vi se pare o greșeală descentralizarea ?
Da, descentralizarea a fost rapidă, haotică, fără a stabili criterii clare către cine se duc unele atribuții. Nu s-au articulat legislativ. Dintr‑un minister totalitar au apărut structuri noi – s-a spus ce fac, dar fac şi alţii aceleași lucruri; au existat şi alte structuri de control – vechile Sanepiduri, dar astăzi a scăzut performanţa lor. Înainte acestă poliţie sanitară era temută.
În plus, costurile sunt foarte crescute datorită faptului că Guvernul nu este stăpânul licitaţiilor. El este pe hârtie, dar dacă de exemplu eu, MS, sunt dator faţă de toţi furnizorii, față de toate firmele de medicamente și echipamente şi eu cer ca data viitoare totul să fie la jumătate de preţ, cum o să ţină cont de mine când eu ştiu că mai au să ia bani de la mine!? Eu, ca Minister al Sănătății, nu am o autoritate financiară. De aici e avalanșa asta de prețuri!
Și în plus eu iau o viitoare aparatură de fier vechi deoarece prețurile niciodată nu au fost încurajatoare. De aceea, dacă privești din anii ‘90 încoace vezi că au crescut fondurile, dar dacă te uiți la eficiență, constați că avem mortalitate infantilă mare, morbidități de toate felurile, migrația doctorilor, sărăcie în spitale, valoarea medicamentului scumpă, costul materialului sanitar diferit de la un spital la altul, astfel încât valoarea unei apendicite operate poate fi de la 100 de lei la 300 de lei, în funcție de spital.
Opinia mea este că nu e bine să luăm articolele generice pe fiecare spital și ar trebui o licitație comună măcar pe centre universitare, astfel încât să poți negocia un preț mai mic. Lucru care nu interesează pe nimeni… Spitalul a devenit cea mai rentabilă unitate economică. Pentru că are un buget! Minele le desființăm, pe câmp nu mai e nimeni, turismul e cum e, unde să se mai ducă omul să facă un ban? La spital! Bugetul e ca un salam, vezi bucata: atâta tu, tu atât!
Care mai e relația dvs cu politica ?
Politica pe care am încercat să o fac a fost o politică sanitară. Nu am fost membru de partid, am fost simpatizant PSD, dat fiind că a fost singurul care mi-a oferit o activitate concretă. Dar nici unul din partide n-a înțeles sănătatea, nu înțelege mai nimeni că fără sănătate, învățământ și cultură, nația se duce de râpă. Iar suportul pe care l-a oferit politica este vizibil: un batalion de miniștri ai sănătății care s-au fluturat și nimic n-au făcut; populația este suferindă, forța de lucru medicală a migrat, iar salariile sunt neatractive.
Sunteți dezamăgit ?
Oricum, n-am gândit că ajungem aici! Nu înseamnă că suntem învinși, cred că vom reveni la o poziție onorabilă, cred că se va mai trezi și generația asta mai nouă care observă că între ce li s-a fluturat, multe lucruri nu au temei. Școala medicală, cât e de criticată, dacă ne uităm peste granițe, vedem că medicul român e apreciat. Noi am pompat în sistemele medicale europene și internaționale inteligență, putere de muncă profesională, capacități, oameni de vârf. Nu știm să-i apreciem, nu știm să-i chemăm acasă, nu știm să le facem această ofertă – eu când am fost ministru pe puțin 50 de români voiau să vină înapoi. Binențeles că trebuie să le putem oferi nivelul lor de performanță pentru că sunt toți lucrători pe tehnologii foarte avansate. Nici n-am avut intenția să îi chemăm! Ocazional vin și ne minunăm… În același timp performanța tehnologică la care suntem nu a ajuns să îi cheme acasă pe cei care au progresat afară și care eu sunt convinns că își doresc, totuși, să se întoarcă acasă.
După ‘90 a mai apărut o nișă a specialităților medicale, dar interesul medicului nu a fost suferința bolnavului – acesta a vrut să facă prezentare de medicamente și echipamente, să intre în firmele de promovare; a fost o auto-selecție, poate și între ei au fost unii buni, dar s-au dus la niște bani în plus pe care sistemul național nu-i putea oferi.
Care a fost cel mai dificil moment din activitatea dvs ?
Poate cel de vârf a fost cel în care mi s-a pus în spate acest enorm plagiat. Este o chestiune falsă. Pe vremea când eram director general în minister, în ‘94 – 96, am semnat cu Assistance Publique – Hopitaux de Paris un protocol pentru apariția în România a unor ghiduri cu profil de urgență. S-a dat voie românilor să le modifice după experiența proprie. Este plauzibil, pentru că un ghid nu mai aparține ca proprietate intelectuală cuiva, este un bun al unor mari colective. Am vorbit cu pediatri, endocrinologi, etc, și am spus că dacă școala românească are ceva original să scrie într-o casetă. Unele lucruri nu s-au putut face după școala franceză, de exemplu în psihiatrie și în medicină legală. Apoi manuscrisele au fost date editurii și consider că aici a fost eroarea, pentru că noi nu am dat, într-un facsimil, în temeiul cui elaboram ghidurile. Editura avea o listă de 50 – 60 de autori. Noi am pus autorii români la capitolele respective. Beuran n-a avut nici un capitol, dar editura a considerat să scrie ediția Beuran, ca promotor al proiectului. De la apariția ghidurilor au trecut, până în 2003, la unele ghiduri 10 ani, la unele 9 ani, la unele 6 ani.
Și m-am trezit în 2003 că un doctor care era o problemă în spitalul lui a migrat în Franța, a găsit un ghid și l-a adus în țară. Românii au zis că e și la noi, făcut de Beuran! Beuran era ministru, și gata, plagiat!
A fost o întâmplare, a fost ceva regizat ?
A fost ceva regizat! În perioada aceea erau vizați directorii de spitale, datoria spitalelor creștea, se analiza capacitatea lor managerială, era teama de un supercontrol.
Nu ați fost ascultat ?
Nu, nu era nici un motiv, pentru că Beuran era conferențiar, și altcineva putea fi adus în buricul Bucureștiului… Cu toată modestia pot spune că a fost o perioadă apreciată pentru niște măsuri pe care le-am luat… am mai dat peste mâna multora care nu apucau bine să bage banii în buzunare că îi și puneau la loc… Rectorul de la vremea aceea căuta posibilitatea unui al treilea mandat, și a crezut că recunoștința celor care făceau parte din guvern îi dădea această posibilitate.
Dreptul de a fi cadru didactic mi s-a luat în octombrie și pe 6 decembrie în același an mi l-am recăpătat; am ajuns și în justiție și am trecut și prin Comisiile de etică ale Ministerului Educației și Învățământului. Nu s-au găsit argumentele! De fapt argumentul era unul: editura era singura care putea să mă dea în judecată. Ori lucrul acesta nu se învață în România, pentru că noi ne-am născut rechini! Și trebuia să devorăm și să arătăm probabil nu ce avem în cap, ci ce mușchi putem să prezentăm societății. Vreau să mulțumesc Asistance Publique l’Hospitaux de Paris, care nu a negat nicicând documentul semnat. Lumea juridică care a fost consultată a arătat că un ghid nu mai are proprietate intelectuală individuală și, mai mult, aceste ghiduri circulă libere pe internet.
Puterea zvonului a fost atât de mare încât cred că și astăzi mai sunt oameni care n-au înțeles adevăratul adevăr. Timpul a mai șters din impact, dar nu mă gândesc decât la un singur lucru: că în viață nimic nu rămâne nepedepsit și, de cele mai multe ori, divinitatea face dreptatea.
Aveți credința asta ?
Am credința, și fără să am răutăți, chiar există dovezi, pentru cei care cunosc, că sunt oameni care plătesc într-un alt chip maniera defectuoasă în care au crezut că vor arăta lumii altceva. Eu nu sunt resemnat, sunt mulțumit! Pentru că dacă în timpul acesta totuși se face dreptate naturală, este suficientă, nici nu-mi doresc mai mult.
V-ați ocupat de multe persoane publice, deja aveți o experiență în acest sens. E diferit ?
Începutul activității l-aș împărți în două. Un segment a fost faptul că aproape 20 de ani am fost medic chirurg la Urgență și de gardă permanent, aproape ca n-am scăpat nici o gardă. Și starea de urgență, indiferent de starea ta socială ca pacient, te aduce la gardă. Totdeauna am respectat discreția pe care o dorește orice pacient, pentru că de foarte multe ori împovărarea aceasta cu boli poate nu-ți aparține întru totul…
O altă etapă au fost cei trei ani în care am fost medicul personal al președintelui Iliescu. Binențeles că acest lucru fiind public, oamenii au apelat, având încredere că dacă un președinte de stat și-a lăsat starea proprie de sănătate în mâinile unui doctor… Am știut întotdeauna să fiu lângă bolnav, din cauza asta nu am ore de muncă, ci zile continue, nu îmi permit weekenduri, sâmbete, duminici…
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Iulie – August 2011.