Găsirea unei soluții legislative pentru promovarea instituției „expertului independent” în medicină legală din România, după modelul statelor vestice, și fluentizarea procesului de soluționare a reclamațiilor de malpraxis se află printre planurile prof. dr. Vladimir Beliș, ocupat în prezent cu coordonarea Departamentului de Jurisdicție a Colegiului Medicilor București.
Într-o carieră care depășește jumătate de secol, prof. dr. Vladimir Beliș a căutat răspunsuri la ghicitorile sinistre ale cazurilor de crimă, a asistat la execuții și a trăit vremuri cumplite, înregistrând 1500 de morți în capitală la cutremurul din 1977 și descriind cele 400 de cadavre ale Revoluției. Medicina legală nu este medicină de oameni morți, este cea mai complexă dintre disciplinele medicale, spune, apărându‑și parcă pasiunea, nedreptățită de prejudecăți. Îl privesc cum vorbește și văd în dumnealui citatul cu care prof. Camille Simonin își încheie prefața la „Medecine legale judiciare” (1955): „Nu, medicina legală nu este o disciplină neplăcută, ingrată, macabră, așa cum anumiți oameni o cred. Ea este, dimpotrivă, vie, realistă, pasionantă pentru că ferestrele sale se deschid larg asupra vieții sociale. Ea continuă să formeze oameni doritori de știință, adevăr și justiție”. Pasiunea unei vieți.
Putem face un profil psihologic al medicului legist? Sunt anumite persoane mai potrivite pentru această specialitate medicală decât altele?
Medicina legală este o specialitate grea, chiar dură în anumite momente și cred că trebuie să ai o înclinație și să îți placă de la început să o practici ca specialitate, altfel nu se poate. Mie mi-a plăcut – la sfârșitul facultății am luat contact cu medicina legală și m-am gândit că asta aș vrea să fac. Din păcate, nu am putut realiza acest gând decât după cinci ani. Am absolvit Facultatea de Pediatrie și am fost repartizat în mediul rural, unde am stat cinci ani, dar cu gândul să mă întorc la medicina legală.
Nu există specialitate medicală în care să ai contact cu toate specialitățile, ca la medicina legală. Majoritatea oamenilor cred că medicul legist e un medic de morți, ceea ce e o mare eroare: activitatea la sala de autopsie este 25% din activitatea sa, 75% o reprezintă medicina legală clinică – traumatologia, psihiatria judiciară… La cazuristica de erori profesionale trebuie să iei contact cu toate specialitățile în care s-a comis acea eroare. Ai un câmp larg de activitate – înveți foarte multe lucruri din diverse specialități.
Medicii legiști se specializează pe un anumit profil?
Acum, da. Dată fiind tendința de astăzi de specializare în fiecare domeniu, și în medicina legală au început să se profileze subspecialități. Spre exemplu, psihiatria judiciară, unde ai obligația să cunoști patologia psihică din două puncte de vedere – în penal, pentru stabilirea răspunderii făptuitorului, mai ales la cei care comit infracțiuni grave. Apoi, în dreptul civil, de asemenea, în stabilirea capacității psihice a celor care, spre exemplu, fac testamente. Trebuie să știe dacă cel care contestă testamentul o face pe baza incapacității presupuse psihice a autorului.
Sentința, bazată pe analiza medicului legist
Se face o evaluare post-mortem a celui care a întocmit testamentul?
Fie post-mortem, fie in-vitam. Acum nici nu mai poți să întocmești un testament la notar fără să ai certificatul de capacitate psihică eliberat de noi. Nu e legal, iar acei notari care nu îl cer fac o greșeală pentru că oricând acel act notarial poate fi contestat. Dacă testamentarul a decedat, cel care contestă testamentul – rude, aparținători – trebuie să invoce boala sau lipsa de discernământ pe baza unor documentații medicale. Este ceva mai dificil. Dacă există documentații bune, sigur că se poate face și retrospectiv.
În ceea ce privește medicina legală clinică, spectrul de activitate este enorm. Dacă mă refer strict la traumatologie – pedeapsa pentru cel care prejudiciază este în funcție de gravitatea leziunilor pricinuite, stabilită de medicul legist. Indirect, medicul dă sentința. Cu cât apreciază că leziunea este mai gravă, cu atât judecătorul va da o pedeapsă mai gravă. Apoi, sunt accidentele rutiere care duc la grave prejudicii și trebuie stabilită vinovăția în funcție de gravitatea leziunilor.
Instituția expertului independent, un acord între legislația europeană și cea românească
Există diferențe între modul în care se face medicină legală în România și în țările vest-europene?
Însăși organizarea medicinii legale în țara noastră este diferită. Eu am alcătuit împreună cu prof. Scripcaru – care nu mai este în viață – legea care guvernează activitatea de medicină legală din România, promovată în 2000. Ordonanța 1/2000 este încă în vigoare, s-au mai făcut unele modificări. Există o dispoziție piramidală a răspunderii în cadrul specialității noastre, asemănătoare cu cea a aparatului de justiție – spre exemplu, dacă acesta pornește de la judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Justiție și Casație, în același mod e și la noi organizat. Sunt serviciile medicale județene, sunt cele șase Institute de Medicină Legală din țară și este Institutul Național de la București.
Dacă se contestă ceva, se merge la forul superior…
Se face prima expertiză, a doua expertiză, se recurge la Comisiile de Avizare care funcționează la institutele din țară și la Comisia Superioară care este la Institutul Național, la București. Această organizare piramidală nu se regăsește în străinătate. Acolo sunt experți independenți și trebuie să introducem și noi acest sistem pentru că dreptul la apărare, care este sacrosant și susținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), impune ca orice parte să aibă și un apărător al cauzei respective. Or, expertul oficial, care este astăzi salariat al rețelei naționale de medicină legală, nu poate avea el singurul cuvânt. Sunt în conflict două părți. Instanța dispune efectuarea unei expertize medico-legale, directorul serviciului medico-legal desemnează expertul care redactează lucrarea. Cealaltă parte trebuie să aibă și ea dreptul la un expert. Aici probabil va interveni o modificare care să pună în concordanță legislația europeană cu a noastră și aici va trebui să lucrăm în perioada următoare – la instituția expertului independent. Desigur, pot apărea probleme destul de sensibile: se pune întrebarea dacă expertul independent mai poate face parte din rețeaua națională sau, cel puțin, nu în speța aflată în rezolvare în aceeași instituție medico-legală.
În noul cod de procedură penală, care încă nu a intrat în vigoare, există un punct care prevede că nu poate fi expert recomandat de o parte acel medic legist care funcționează în instituția în care are loc expertiza oficială. Se încearcă să se inducă ideea conflictului de interese și a unui eventual trafic de influență. Or, acest lucru duce la ideea unei prezumții de vinovăție, ceea ce nu este corect și, apoi, traficul de influență poate fi exercitat și către expertul oficial.
Oricine poate să aibă o cunoștință în domeniul medicinii legale și poate să-l roage pe expertul oficial să aibă grijă de felul cum rezolvă actul.
Aceeași etică profesională trebuie să îl guverneze pe expertul oficial, cât și pe expertul recomandat de parte. Ca medic legist, trebuie să fii ghidat de știință, nu de interese materiale.
Pe de altă parte, se întâmplă un lucru neplăcut pentru medicii legiști din Institutul Național. În conformitate cu această ierarhizare, în final orice expertiză ajunge la noi pentru că orice expertiză poate fi contestată de o parte nemulțumită. De la prima expertiză se ajunge la a doua, apoi la avizare care se face la nivelul institutelor din țară, iar în final, dacă nici acolo nu se produce o lămurire a cazului, se ajunge la Comisia Superioară care este la noi. În final, orice medic legist de la noi este incompatibil pentru că toate expertizele ajung la București.
Lucrați în prezent la un amendament la legea din 2000?
Cei care lucrează acum la Institut, elevii mei, sunt puțin ancorați în legislația pe care am elaborat-o eu. Sunt presiuni mari, mai ales din partea CEDO, pentru că mulți dintre cei care s-au considerat prejudiciați s-au adresat la CEDO și au câștigat, așadar trebuie găsită o soluție.
În străinătate, primează „magistri certant” – fiecare expert are câte o părere și rămâne ca instanța să stabilească veridicitatea.
Mai democratic.
Sigur că da. Dar asta presupune ca judecătorul să aibă cultură medico-legală pentru că dacă nu faci la facultatea de Drept „pe bune” această specialitate și nu o aprofundezi, nu poți face față. Eu am avut la Drept mai mulți auditori decât la medicină. La medicină, în anul șase sunt deja blazați – dintr-o serie de o sută dacă veneau 20 erau destui. Luau notițe cu indigo și le difuzau între ei. Însă amfiteatrul mare de la Institutul de Medicină Legală, de 350 de locuri, era neîncăpător; ei erau mult mai interesați de cursurile de medicină legală.
Mai predați?
Legea veche interzicea să îți continui activitatea didactică după 70 de ani. Astăzi, însă s-a revenit și nu mai există limită de vârstă, dar având în vedere că am o activitate foarte importantă ca vicepreședinte al Colegiului Medicilor București și că astăzi răspund de departamentul juridic – cel mai sensibil departament, care se ocupă cu malpraxisul, nu mai am timp să reiau și activitatea de la cursuri.
Este apreciată în străinătate școala de medicină legală românească?
Toți medicii legiști străini care au venit la noi au apreciat în mod deosebit că există această specialitate în curricula Universității de Medicină. În străinătate este o specializare ulterioară și este o disciplină care se predă opțional, nu este în curricula de examene obligatorii. Noi, din acest punct de vedere suntem avansați și acest lucru se datorează lui Mina Minovici, care a introdus în învățământul medical și juridic această specialitate.
O treime dintre reclamațiile de malpraxis de la Colegiu primesc sancțiuni
Cam câte cazuri de malpraxis vin anual la Colegiu?
În 2012, am avut 122 de reclamații. Cele mai multe sunt pe chirurgie – și pe cea obstetricală, ORL, oftalmologică, pe ortopedie. Din acestea, noi am dat 32 de sancțiuni – deci majoritatea reclamațiilor au fost considerate neîntemeiate. Există o gradație a sancțiunilor – mustrare, avertisment, vot de blam, suspendarea activității medicale, întreruperea activității între o lună și 12 luni, asociată ridicării calității de membru al Colegiului. Ultima sancțiune este retragerea definitivă a calității de membru, care înseamnă întreruperea activității de liberă practică. Dintre acestea, am dat 12 mustrări, 2 avertismente, 4 voturi de blam, o interdicție de exercitare a activității de trei luni, alta de șase luni și alta chiar de un an. Dar am avut și două retrageri definitive pentru erori chirurgicale foarte grave, de nerecuperat pentru prejudiciat.
Ce ar trebui schimbat la nivelul legislației privitoare la malpraxis pentru a fi mai mult în sprijinul dreptății?
Acum există trei căi de adresabilitate pentru pacienții nemulțumiți. Una dintre căi este Colegiul, a doua Comisia de Malpraxis care funcționează pe lângă Direcțiile de Sănătate Publică și o a treia este în justiție. Se caută o îmbunătățire a acestei situații prin elaborarea unei legislații – am fost și eu solicitat să particip la această Comisie în cadrul Ministerului Sănătății de către Colegiul București – care să unifice aceste căi și să meargă pe ideea de a simplifica procedurile. Pe de o parte, este vorba de timpul până la luarea unei decizii. Acum, la Colegiu, durează și un an de zile, dar în justiție durează și mai mult. Pe de altă parte, se încearcă o mediere înainte de a se ajunge la o acțiune în justiție; înainte de a da sancțiunea la nivelul Colegiului, să se încerce o mediere între medicul care a comis eroarea profesională și pacientul nemulțumit de activitatea acestuia.
Pacientul se adresează inițial Colegiului și apoi Comisiei de Malpraxis?
Sau-sau. Cele două sunt pe aceeași treaptă, însă Comisia de Malpraxis nu funcționează coerent și se încearcă medierea pe o perioadă foarte lungă de timp, iar cei mai mulți ni se adresează nouă. Mulți pacienți sunt mulțumiți dacă se aplică o sancțiune, dar alții sunt nemulțumiți și vor să meargă mai departe, în justiție, și nu îi putem împiedica pentru că este dreptul lor.
Un certificat medico-legal
la cerere – 100 lei
Câți medici legiști profesează în România?
Aproximativ 230, fără medicii rezidenți.
Cam care este proporția bărbați/femei în această profesie?
Sunt mai mulți bărbați, evident. Cred că două treimi sunt bărbați.
Considerați că avem un deficit de medici la nivelul acestei specialități?
Nu. A fost o perioadă în care am avut un deficit, acum, însă, s-a rezolvat. S-au îndreptat către medicina legală destul de mulți în ultimii câțiva ani. Poate că și aici este meritul școlii românești de medicină legală, care i-a atras pe tineri. Am avut cazul unui rezident care a ieșit primul la examenul de rezidențiat și a ales medicina legală. În trecut, se cam fereau de această disciplină. Cei mai mulți studenți intră și acum cu mare neplăcere în sala de autopsie. Nu poți să fii medic legist și să nu intri în sala de autopsie. Nu mai vorbesc de exhumări care, într-adevăr, sunt ceva mai dure. Dacă ați merge acum la Institut, sala noastră de autopsie este una dintre cele mai moderne din Europa – nu se mai simte nici miros și este curățenie lună. Eu am vizitat toată lumea, am fost inclusiv la New York și la Tokyo. Ce avem noi acum la Institut se ridică la standardele externe – și acesta este meritul actualului director.
Cred că nici nu se compară cu condițiile dinainte de Revoluție…
Nu, nici nu se compară. Imediat după Revoluție am intrat în funcția de director și am modificat mult aspectul sălii de autopsie, în limita posibilităților financiare de atunci. Între timp, s-au mai îmbunătățit, mai ales că beneficiem, datorită legislației pe care am făcut-o, de prestațiile medicale cu plată în care cetățeanul plătește. De exemplu, certificatele medico-legale la cerere se plătesc. Instituțiile beneficiare ale activității noastre – mă refer la Poliție, Parchet, instanțe, cu orice solicitare vin de examinare și de acte medico-legale, plătesc. Acest aspect a sporit capacitatea financiară a institutului și asta este explicația pentru care s-au îmbunătățit și dotările laboratoarelor.
Cât costă un certificat medico-legal la cerere și cât de frecvente sunt solicitările?
Depinde pentru ce este solicitat. Pentru lovire, de exemplu, costă cam 100 de lei. Se primesc cam 40-50 de astfel de cereri pe zi.
Medicina legală și incriminarea persoanei corecte
Trebuie să ai stofă de investigator ca să fii medic legist?
Trebuie să lucrezi alături de Poliție pentru că datele pe care ți le oferă îți pot folosi la elucidarea unor modificări lezionale pe care le găsești pe corpul cadavrului. La accidentele rutiere, noi știm după tipul de leziune ce mecanism le-a produs – lovirea, proiectarea, călcarea. Dacă noi spunem că o anumită leziune a fost produsă prin călcare, criminalistul știe pe ce să se axeze.
În ceea ce privește cazurile celor 400 de oameni decedați la Revoluție și neautopsiați, nu a fost nimeni curios să autopsieze cadavrele și să studieze gloanțele cu care s-a tras?
Nu s-a putut ca în decurs de câteva zile să faci autopsia la 400 și ceva de oameni. Toate cadavrele au fost descrise ca leziuni și ca îmbrăcăminte, și cele care nu au fost recunoscute se găsesc înscrise în fișe aparte și în cimitir, pe crucea respectivă, scrie necunoscut și numărul fișei pe care o avem noi în arhivă. Lăsând la o parte faptul că am avut o dispoziție din partea procurorului general să nu se facă autopsie. La cutremur, de exemplu, am avut 1500 de decedați.
Dar la Revoluție puteați afla anumite informații, referitoare la proveniența gloanțelor…
Aceasta nu era treaba noastră, era treaba Poliției. Poliția a luat cartușele și gloanțele și a făcut studiu comparativ. Nu știu ce a ieșit acolo, nu am de unde să știu. Noi am găsit plăgile împușcate, asta e altceva. Și de multe ori, în corp, chiar glonțul – pe care l-am predat, evident.
Nu aveți și dvs. experți în arme care să cunoască gloanțele?
Criminalistica este o specialitate aparte. Avem, tratatul de medicină legală pe care l-am scris are un capitol de arme de foc. Trebuie să ai cunoștințe pentru că trebuie să spui câteva lucruri: dacă s-a tras de aproape sau de la distanță, care este orificiul de intrare și care este cel de ieșire. Se poate întâmpla să etichetezi drept sinucidere acolo unde orificiul de intrare este în față și ieșirea în spate, dar dacă este invers? Dar nu putem cunoaște proveniența gloanțelor, noi nu suntem armurieri.
Despre cazul generalului Milea: știu că pe mâna sa nu s-au găsit urme de nitrați și nitriți care apar atunci când se folosește arma…
La generalul Milea lucrurile sunt destul de neclare. Nu s-au găsit nitrații și nitriții, putea să fie și cu mănuși făcută… Acolo am avut multe dubii legate de cum s-a procedat din punct de vedere medico-legal, deși l-am trimis pe unul dintre cei mai buni medici legiști ai noștri care a avut teza de doctorat pe arme de foc, dar el nu a ajuns la concluzii certe, de aceea nu ne-am putut pronunța.
Era în limita de acțiune a factorilor suplimentari, aceștia fiind fumul și pulberea nearsă, deci s-a tras de aproape. Limita de acțiune a factorilor suplimentari depinde și de tipul de armă – este până la maximum 50 cm, la armele moderne. La armele vechi, poate să fie și ceva mai mare.
Ați asistat la execuții în perioada comunistă, cine erau acele persoane?
În perioada în care am avut pedeapsa capitală, medicul legist trebuia să fie obligatoriu prezent la execuții. Am asistat și eu la vreo două. Mergeam cu rândul. Majoritatea erau fapte penale, crime, dar au fost și câteva infracțiuni economice grave. Râmaru n-a fost executat?!
Râmaru a fost prins destul de greu…
Da, destul de greu, dar tot noi am avut meritul și acolo că l-am găsit. La cea de-a treia victimă pe care am autopsiat-o eu a fost uitat de către cei care au făcut ancheta un bilețel, numai că șoferul Institutului de Medicină Legală care a transportat cadavrul l-a luat, a zis: „să-l iau, să văd ce este…”. Era ud, era o noapte ploioasă, l-a pus la calorifer și acolo s-a văzut că este un bilet de trimitere către policlinica studențească. Numele, tot, era șters, dar era un număr de ordine din care se distingeau ultimele trei cifre și s-a căutat până s-au găsit în registru acele trei numere care corespundeau cu Râmaru, care era student la medicină veterinară. Asta a fost șansa de a-l găsi, pentru că altfel nu îl găseau.
Au fost cazuri în care medicina legală a avut cuvântul hotărâtor în găsirea vinovatului și fără expertiza medico-legală nu s‑ar fi putut incrimina persoana corectă?
Bineînțeles, și nu s-ar fi putut dezvinovăți cineva. Mă gândesc la cazul Țundrea, acuzat de crimă și viol, care a stat 13 ani în închisoare degeaba și pe care medicina legală l-a lămurit prin testul ADN. A murit la trei ani după ce a fost eliberat.
Există cazuri când medicina legală greșește?
Se poate ca medicul care face expertiza să se pronunțe pripit, din lipsă din experiență sau, poate, din lipsa unor date medicale suficiente. De aceea există Comisia de Avizare și Comisia Superioară. Actele de omor și cele cu leziuni foarte grave merg oricum la Comisia Superioară.
