Prof. dr Ostin Mungiu este preocupat de domeniul algeziologiei de decenii, punând la punct şi o Strategie naţională în domeniu. Totuşi, deşi s-au făcut paşi importanţi înainte, durerea rămâne o problemă foarte actuală atât pentru pacientul român, cât şi pentru medic, cu atât mai mult cu cât algeziologia încă nu există ca specialitate distinctă la noi. “Doctore, eşti sigur că nu stai în cap când ne priveşti?!”, i-a replicat un prieten american în 1971, atunci când, ca bursier Fulbright proaspăt venit din estul Europei, i se părea că totul în America este pe dos.
Ce anume v-a făcut să vă îndreptați către studiul durerii?
Dincolo de experienţa personală, m-am întâlnit cu durerea încă din timpul studiilor medicale. După ce am devenit farmacolog, terapia durerii cu medicamente a făcut parte din “fişa postului”. Primele cercetări în domeniu au început însă din anii ’70 şi s-au extins după ce am început o colaborare cu un fost coleg de facultate, dr. Lucian Sandu, anestezist la Bucureşti. Ulterior, după ce am ajuns şeful disciplinei, aproape întreg colectivul meu a desfăşurat cercetări în acest domeniu.
Ați lucrat la primul institut de studiu al cancerului din lume, în 1971. Ce amintiri păstrați legat de acea experiență, ce v‑a frapat atunci?! Cum vedeți evoluția României în domeniul algeziologiei comparativ cu acel moment?
Stagiul de un an academic ca bursier Fulbright, la Roswell Park Memorial Institute, primul institut destinat exclusiv studiului bolii canceroase, mi-a schimbat complet viaţa. A fost ca un salt peste timp, de la înapoierea tehnologică din laboratoarele noastre la o unitate de cercetare superdotată, în care, de-a lungul timpului, lucraseră şase premianţi Nobel. Să nu uităm că era anul 1971, şi că ieşirea la studii în vest constituia o excepţie şi nu aproape o regulă, ca în zilele noastre. Neobişnuit cu modul de viaţă american, venit din lentoarea balcanică, am fost frapat de foarte multe aspecte ale vieţii din “lumea nouă”, astfel că mi se părea că totul este pe dos. M-a trezit din această stare un prieten american care m-a întrebat râzând: “Doctore, eşti sigur că nu stai în cap când ne priveşti?!”. De altfel, cine vrea detalii poate afla mai multe despre impresiile mele pe pământ american din volumul recent apărut, “Călător între milenii” (Ed. U.M.F. “Gr.T.Popa” Iaşi).
Care sunt cele mai mari dureri prin care poate trece un om?
Cele mai mari dureri se înregistrează la amputarea degetului mare, în cazul lezării unor nervi sau trunchiuri nervoase, dar şi la prima naştere fără pregătire. Urmează la o oarecare distanţă durerile canceroase, durerile de dinţi, durerile reumatice etc. Această evaluare este relativă, deoarece fiecare bolnav simte durerea în felul său şi reacţionează ca atare. Astfel, se pot întâlni pacienţi foarte vocali, deşi au leziuni uşoare, în timp ce alţii îndură în tăcere dureri crunte.
Mituri despre durere?
Există părerea că durerea şi suferinţa pot face omul mai bun. Acest fapt nu este, din păcate, adevărat, deoarece, imediat ce a trecut durerea omul uită şi revine la vechile năravuri. O altă prejudecată prezentă în mediul nostru este că în situaţia în care ţi se prescrie morfină ai ajuns în faza în care te aşteaptă “sapa şi lopata”. Nimic mai fals! De mulţi ani de zile în ţările dezvoltate morfina este folosită nu numai în boala canceroasă, ci şi în alte afecţiuni non-oncologice. Aş dori să fac o precizare foarte clară pentru a mai spulbera un mit: bolnavii cu durere care primesc morfină nu fac dependenţă psihică (adicţie) pentru că ei nu caută euforia, ci doar alinarea durerii. Numai dacă, după ce durerea dispare, se continuă administrarea medicamentului, atunci se poate ajunge la dependenţă.
Există o diferență de natură culturală în ceea ce priveşte modul în care este tratată durerea în diferite regiuni ale lumii?
Există diferenţe mai ales de natură religioasă, vizavi de fenomenul durere. Unele religii consideră că durerea este o plată pentru păcatul originar şi că omul trebuie să sufere pentru a se mântui. În religia protestantă, de exemplu, se consideră că durerea face parte din existenţa umană şi nu trebuie combătută decât dacă este exagerată. Îmi revine în memorie un studiu făcut într-un sat belgian de graniţă, în care o jumătate dintre locuitori erau catolici şi celaltă jumătate protestanţi. Ei bine, deşi exista o patologie comună, consumul de medicamente împotriva durerii în jumătatea catolică a satului era mult mai ridicat decât în cea protestantă.
Care sunt problemele în ceea ce privește terapia durerii în România? Practica din spitale, probleme de ordin social…
În România, aşa cum am subliniat în repetate rânduri, durerea este insuficient sau prost tratată. În timp ce în ţările dezvoltate există clinici şi chiar spitale destinate terapiei durerii cronice, precum şi specialişti algeziologi, la noi în ţară oficial nu există ceva asemănător. De altfel, în facultate, cu câteva excepţii – Iaşi, Bacău – nu se predă algeziologia. Astfel că tinerii medici nu pot diagnostica corect tipurile de durere în vederea acordării unei terapii prompte şi specifice. Noi am introdus, în premieră, la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa” Iaşi, încă din 1997, algeziologia ca obiect de studiu, la nivel universitar şi postunivesitar. Am coordonat de asemenea timp de câţiva ani şi un masterat de terapie a durerii. Sub coordonarea Bucureştiului, Ministerul Sănătăţii acordă şi o competenţă în terapia durerii unor medici de alte specialităţi, fără însă a decide înfiinţarea unei atât de necesare specialităţi de algeziologie. Într-o ţară plină de durere fizică şi socială – gândiţi-vă numai la suferinţa celor concediaţi sau siliţi de sărăcie să lucreze în străinătate, departe de cei dragi sau la suferinţele copiilor rămaşi în ţară fără părinţi – se impune existenţa unor profesionişti în diagnosticarea şi terapia adecvată a durerilor cronice, fizice sau psihogene, care depăşesc graniţele unei singure specialităţi medicale. Pentru că, să nu uităm, a nu suferi este un drept fundamental al omului!
Care sunt principalele probleme legate de tratamentul durerii la copii? Dacă ne puteți oferi exemple din spitalele românești, eventual comparații cu practicile vestice.
Există o butadă care spune: “cel mai uşor se suportă durerea… altuia!”. Nimic mai fals în această privinţă, când este vorba de durerea la copil. Cred că nu există părinte care să nu dorească să transfere asupra sa durerile copilului său. Este impresionant să auzi ţipetele de durere ale copiilor în saloanele spitalelor de pediatrie şi sunt de condamnat medicii care nu fac tot ce le stă în putinţă pentru a alina durerea acestora. Pentru a-i determina pe medici să acorde o atenţie sporită terapiei durerii la copil, în ultimii ani Asociaţia de Algeziologie din România, în colaborare cu Societatea de Pediatrie din România, a organizat în cadrul tradiţionalei manifestări “Zilele Medicamentului”, sesiuni speciale dedicate acestei teme. Un aspect particular la copil este durerea procedurală, adică acea durere provocată de către personalul medical în timpul unor manevre (injecţii, puncţii, cateterizări, etc.). Dacă în ţara noastră aceste manevre dureroase se efectuează “pe viu”, în clinicile din vest se procedează mai întâi la o anesteziere a locului ce urmează a fi înţepat. Deci există mult loc de mai bine pentru monitorizarea analgeziei la copil.
Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica, decembrie 2013.
