Prof. George Litarczek, părintele anesteziei moderne în România: Eu toată perioada comunistă am fost “schizofrenic” – am trăit cu două seturi de repere

0

Născut la Boston, în 1925, fiu al prof. Gheorghe Litarczek (Sp. Colentina), absolvent de medicină în 1950, an în care începe să se ocupe de anestezie, prof. George Litarczek a participat ca anestezist reanimator la toate premierele înscrise până în 1993 în istoria chirurgiei românești, inclusiv în chirurgia cardiacă congenitală la adulți și copii. Viața sa profesională a fost strâns legată de cea a profesorului Dan Setlacec, de la trecerea în neființă a căruia comemorăm în luna iulie cinci ani. Cu “Inimă rece”, cum l-au supranumit colegii, prof. Litarczek rememorează greutățile începuturilor și face o analiză crudă a realităților medicale – nu numai medicale – de astăzi.

Sunteți considerat părintele anesteziei românești. Cum priviți acest lucru?

Nu știu de ce “părintele anesteziei românești”… Sunt primul care m-am ocupat major de asta și apoi am fost pus în poziția să fac învățământ. Iar meritul îi revine profesorului Hortolomei, care mi-a dat ca sarcină să desțelenesc problema.

 

Ce an era?

Era anul 1950. El a adus un aparat modern de anestezie care nu se potrivea cu nimic din ce era cunoscut de medicii români. A rugat niște colaboratori, printre care și pe prof. Dan Setlacec, să se ocupe de treaba asta. Am venit eu – prof. Hortolomei mă cunoștea, îl cunoștea pe taică-meu, știa că am niște înclinații tehnice – și mi-a zis: “Măi Șurubel, ia vezi ce-i cu aparatul ăsta!” Și așa a-nceput toată distracția, în noiembrie 1950!

 

Prof. Hortolomei cumpărase aparatul?

A fost în America la un congres, și din banii lui a cumpărat un aparat, din banii lui proprii, nu din cine știe ce fonduri ascunse. În anii 1950 era o sărăcie în țara românească…!! Însă prof. Hortolomei avea o poziție foarte bună, fusese unul dintre cei care îi scriseseră mareșalului Antonescu scrisoarea de protest în 1944, avea relații bune cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și a putut să plece în America.

Era o problemă de tehnică. Nimeni nu știa nimic, eu eram recent absolvent de facultate, terminasem în ‘50 în primăvară, eram intern.

V-ați dat seama atunci că va fi o nouă specialitate?

Nuu, anestezia făcea parte din practica curentă chirurgicală. Era inclusă în chirurgie. Am un tratat de chirurgie din Germania, care are o bună parte dedicată anesteziei. Anestezia făcea parte din specialitatea chirurgicală. De obicei nu era interesantă pentru chirurgi, că nu era operație. Și atunci cine făcea anestezie???! Cel mai tânăr din clinică! Cum venea unul tânăr… asta am pățit și eu, ultimul venit: am luat anestezia.

Numai că anestezia – indiferent de ce se-ntâmpla la noi – făcuse în lume niște progrese uriașe și arăta cu totul altfel decât știa toată lumea medicală de la noi, inclusiv eu. Atunci am început să caut cărți să citesc. Caută matale carte de sorginte englezească, americană sau suedeză în 1950, când, dacă te prindea cu o carte vestică în mână, puteai să o pățești rău! Erai denumit “cosmopolit”. Era un păcat mare pe vremea aia! M-am dus și eu la bibliotecă și am găsit niște cărți rusești. Ei, mai practici ca noi, erau foarte informați. Cărțile lor, în ‘50, erau cărți aduse la zi. Le-am comparat apoi, când am avut acces la literatura vestică. De altfel rușii traduceau, fără copyright, toate revistele americane. Apăruseră și la noi. Nu știam rusă, însă știam literele chirilice. Am luat-o pe Nina Potapova, o am și acuma, pot să v-o arăt, carte de învățat limba rusă. Și m-am apucat să învăț singur, cu un dicționar. Eram la Colțea. Există în Colțea o placă în care este menționat faptul că prima anestezie cu eter în Muntenia a fost făcută de Dimitrie Vartiadi în 1847 exact în Spitalul Colțea. A fost o coincidență. Și o altă concidență este faptul că eu sunt născut în orașul în care s-a născut anestezia modernă, în Boston.

 

Ați venit din Boston!

Eu sunt venit din Boston și am făcut prima anestezie în Colțea, în ‘50. Iar intubații traheale am făcut din 3 martie 1951. Nota bene că eu la vremea aia făceam și chirurgie. Aveam salon cu bolnavi și dădeam și anestezie.

 

Vă pare rău că n-ați făcut chirurgie?

Chirurgia m-a ajutat foarte mult, pentru că atunci când apărea o problemă chirurgicală știam să o rezolv eu. De exemplu, chemat la o problemă chirurgicală în provincie, la un accident de automobil, găsesc bolnavul pus pe masa de operație – era prin ‘66, după ce venisem din Olanda – îl examinez și ce văd?! Pneumotorax cu supapă! Chirurg toracic n-avem, ce ne facem?? Am luat o sondă, i-am băgat-o pe sub coaste, s-a desumflat omul!

 

“Inimă rece”, cum vă spuneau colegii…

Inimă rece nu, dar eu nu mă pierdeam cu firea… întotdeauna găseam câte o soluție la situația dată, și în niciun caz nu intram în alarmă.

 

Nu v-ați pierdut niciodată cu firea? Că bănuiesc că au fost și situații dramatice…

Bineînțeles că au fost! Tocmai de-aia mi-au spus colegii “inimă rece”… “Acesta nu se enervează niciodată!”, spuneau. În special nu țipam.

 

Putere de caracter sau v-ați străduit să deveniți așa?

Nu m-am străduit deloc, așa am fost.

 

Ca să fii anestezist trebuie să ai această stăpânire de sine?

Și ca să fii conducător auto trebuie să o ai. Toată chestia este să ai școlarizarea de specialitate. Problema a fost că eu nu aveam la cine să mă școlarizez. Am început după cărțile alea rusești care au fost destul de bune, le mai am și acum.

Un alt prieten de-al lui tata, prof. Burghele – avea un frate plecat în Franța care îi trimitea cărți – avea o bibliotecă formidabilă. În ‘52 am avut acces la biblioteca lui, mi-a mai și trimis cărți de anesteziologie… A trebuit să fac toți pașii. Anestezia a avut o evoluție foarte intensă din ‘50 încoace, și ca aparatură, și ca și concept. Tot drumul meu în anestezie este presărat cu noutăți. Și la ora actuală cei din anestezie trebuie să fie permanent la curent cu noutățile, dar trebuie să nu uite ce s-a făcut bun și-nainte!

 

Au venit apoi studenții la Dvs să-i învățați…

Problema n-a fost așa – tot prof. Burghele, în 1951, a înființat în cadrul facultății primul curs de inițiere în anestezie, în ideea de a lua tineri chirurgi pe care să-i învețe metodele moderne de anestezie. Și apoi l-a preluat prof. Hortolomei. Eu eram singurul care mai făcuse ceva și mai erau și cei care se apucaseră la Timișoara și la Cluj, dar după mine.

Apoi la Colțea eu mă ocupam de anestezie, și chirurgii începuseră să abordeze chirurgia toracică și cardiacă. Venise Voinea Marinescu în ‘53, și el a venit specializat în chirurgie toraco-pulmonară și ceva chirurge cardiacă. Și prof. Hortolomei și prof. Voinea au intrat în domenii cu totul noi în chirurgie. Eu învățam anestezie și ei învățau chirurgie. Eram o echipă de pionieri. Era prof. Hortolomei, era conf. Voinea Marinescu, era Dan Setlacec, erau o serie de alți chirurgi care apoi s-au lăsat de chirurgia cardiacă, dar atunci au fost în primele echipe. Și-așa am făcut prima chirurgie pulmonară prin ’52, iar în ‘53 am făcut prima operație pe cord închis – prof. Hortolomei – și, după câțiva ani, în ‘56, Setlacec a făcut prima operație pe cord deschis sub hipotermie… Răceam bolnavii până la 27 de grade și la temperatura aceea se putea opri circulația pe durate până la 10 minute. Au făcut defecte septale interatriale și stenoze pulmonare pe cord deschis sub hipotermie. Aveam aparatură specială, ca să-l răcim repede îl acopeream cu gheață, erau saltele frigorifice… până la 30 de grade îl răceam activ, apoi temperatura centrală mai scădea puțin, ajungea la 26 – 27 de grade. Deschidea bolnavul, clampa cavele, iar oprirea circulației nu trebuia să fie mai mare de 10 minute. Am avut și 12 minute, dar nu era recomandat. Apăreau continuu droguri noi, medicamente noi, continuu era în evoluție totul… Continuu a mers și învățământul. A fost cursul de specializare până în ’59. În ‘57 a fost reforma sanitară făcută de Voinea Marinescu, ca ministru, care a făcut din anestezie o specialitate independentă.

 

Repede a fost făcută specialitate…

Repede pentru că lucra cu mine, acolo… Voinea Marinescu a fost unul dintre cei mai buni, sau poate cel mai bun ministru al sănătății. Este singurul care a făcut ordine în sistem. A făcut spitale cu un concept care depășea mentalul medical al vremii. A făcut spitalul din Constanța care avea UPU. Era gândit cu paturi de spitalizare la camera de urgență, cu sală de operații… Exact UPU-ul actual! Conceptul de UPU a apărut întâi în mințile anesteziștilor, pentru că a fost tendința de a face serviciile de urgență dependente de cele de anestezie și terapie intensivă. Întâi s-a perfecționat anestezia, în primă fază s-au născut camerele de resuscitare respiratorie, din ele s-au născut camerele de terapie intensivă. Apoi a apărut hemodializa, în anii 50 s-au făcut în SUA și Anglia primele sisteme de circulație extracorpereală și s-a pus totul la un loc și s-a văzut că pentru toate organele vitale ai nevoie de cam aceleași lucruri – așa s-a născut ideea terapiei intensive. Care acum în unele țări nu se mai cheamă terapie intensivă, se cheamă medicină intensivă. De fapt terapeutul intensiv este un generalist, pentru că trebuie să știe toate specialitățile.

 

Vi se pare mai potrivit acest concept?

Da, deci nu numai terapie, că nu ești un terapeut – asta înseamnă un executant al unui ordin dat de altul – dimpotrivă, ești un diagnostician, urmat de un terapeut. Dar un diagnostician și un terapeut în situații limită.

 

Care au fost principalele elemente ale reformei lui Voinea Marinescu?

În primul rând ierarhizarea. A făcut gradele – medicul era întâi stagiar, mergeau la țară, unii rămâneau medici de circumscripție, alții făceau secundariatul, deveneau specialiști. În primul rând i-a verificat dacă aveau diploma de bacalaureat și apoi diploma de medic. A descoperit n situații în care nu aveau diplome – i-a dat pe toți afară! A fost vreo 10 ani ministru.

 

A avut timp

A avut și minte – a luat din modelul francez foarte mult. A făcut această ierarhizare, a stabilit specialitățile medicale – ce e chirurgia, neurochirurgia, gastroenerologia, nefrologia – a făcut ordine în toate domeniile. A înființat cursuri, de două categorii: cursuri de specializare – de care am scăpat cu ocazia Revoluției, nu se mai fac –  și educația medicală permanentă.

 

Ar fi nevoie de un ministru ca el!

Da, ar fi nevoie de un ministru de talia lui! Ei n-au concept! Mai e ceva, mai rău de-atâta: toți guvernanții noștri de azi gândesc în parametrii comuniști. Și-au dobândit punctele de reper în școală, mai puțin în facultate: gândesc comunist! De exemplu, de ce nu se găsește la farmacie orice fel de medicament autorizat? De ce nu se găsesc citostatice, care sunt numai în instituții. Concluzia e că pe fiul meu a trebuit să îl trimit la Viena ca să-i fac un tratament modern. E bine??! Nu e bine! În primul rând că lista de autorizații nu cuprindea toată gama, și apoi că nu sunt disponibile decât prin intermediul unor instituții. Departe de a te feri de fraudă, interdicțiile te bagă în ea. Este ca prohibiția în America. Trebuie să fii conștient că dacă interzici un lucru, va genera fraudă. E doar un exemplu, dar sunt nenumărate. Văd zilnic la televizor cum vorbesc și care e argumentația. Eu toată educația mi-am făcut-o înainte de 1940. Eu toată perioada comunistă am fost “schizofrenic”. Cu două seturi de repere: reperele mele vechi și cele noi, create în condițiile socialismului. Și mereu mă-ntrebam ce aș fi făcut dacă eram acolo (n.red. în Statele Unite) și ce trebuie să fac dacă sunt aici.

 

V-a fost foarte greu!

Nu, deloc! Gândeam într-un reper sau într-altul.

 

Ce vă deranja cel mai mult la comunism?

Lipsa libertății de gândire! Și, și mai mult, lipsa de răspundere și lipsa de inițiativă! Eu am avut un noroc chior cu Hortolomei, care m-a acoperit. Ca să faci un lucru nou, trebuie să ai ideea și inițiativa. Și apoi să ți se permită să faci. În capitalism asta e secretul, inițiativă și răspundere personală. Noroc cu Prof. Hortolomei și apoi cu Voinea Marinescu, până a căzut Voinea. Dar până a căzut, m-a băgat pe mine la Elias, unde aveam două secții de condus. Apoi am fost la Fundeni, din ‘60.

 

Ați lucrat cu prof. Setlacec. Comemorăm în 26 iulie cinci ani de la moartea sa.

Toată viața mea profesională am lucrat cu prof. Setlacec. A fost un tip extraordinar! Am fost foarte buni prieteni. Ne-am cunoscut de când el nu terminase facultatea și era preparator la prof. Popa, la anatomie. Eu am început cursurile în ‘45, el era preparator la anatomie. Ne vedeam duminică, la prof. Popa, care avea primire – ne întâlneam acolo cu toții.

Eu întotdeauna am susținut și susțin că a fost cel mai bun prieten al meu în domeniul profesional. Prof. Dan Setlacec a fost unul dintre foarte marii chirurgi ai țării românești, care a făcut și școală, care a dezvoltat chirurgia… El trebuia să facă chirurgie cardiacă, dar n-a fost să fie pentru că Voinea a avut un alt preferat la asta; în ‘65 a luat chirurgia generală. Era un chirurg bun, dar nu era numai un executor, era un medic–chirurg. Era un bun diagnostician, știa să se adreseze terapiilor care erau cele mai indicate până să ajungă la cea chirurgicală.

 

Ce părere aveți de supraspecializarea care se impune acum?!

Este inevitabil pentru că dacă posezi o tehnică foarte bine, ești invadat de bolnavi. Și chiar dacă vrei să faci altceva aproape că nu mai poți. Succesul este cel care te limitează. Eu am fost întotdeauna avocatul diversității. Mi-a plăcut să văd medicina din toate unghiurile. Am trăit-o și pe pielea mea – am realizat că am înțeles ce fac medicii cu pacienții lor.

 

Ce fel de pacient erați?

Cuminte. În afară de momentele în care am intervenit în schimbarea unor terapii. Au fost momente cruciale când mi-am luat soarta în mâinile proprii.

Un bolnav chirurgical e un bonav căruia, prin anestezie, îi iei anumite capacități de reacție. Ca să i le suplinești trebuie să ai aparate și să fii acolo. Bolnavul chirurgical în primul rând necesită supraveghere. Eu am făcut o statistică, mai demult, letalitatea în primele 24 de ore la Colțea și la Fundeni. Rezultatul a fost că letalitatea era majoră la bolnavii nesupravegheați, trimiși la salon, lăsați acolo, uitați acolo, găsiți morți. Anestezistul care iese din sală să răspundă la un telefon – sau să fumeze o țigare – nu se face așa ceva!

 

Anesteziștii sunt printre cei care pleacă cel mai mult, e o situație dramatică!

Anesteziștii sunt foarte căutați și în străinătate. Și se pare că ceea ce am lăsat eu produce oameni foarte compatibili în vest. Dintre elevii mei – cei care au făcut secundariatul cu mine – au fost aproape 200 care au plecat. Dintr-un total de 1000.

 

Ce este cel mai greșit, mai eronat în sistemul nostru de sănătate?

E buba generală a statului român, la coadă în toate statisticile. Aștia care au repere foarte vechi, care, chiar dacă vor să facă capitalismul, structural, nu pot.

Treaba pe care am făcut-o eu se pare că nu e foarte ușoară: să-ți creezi un nou set de repere! În comunism, cei care nu și-au putut crea noi seturi de repere au intrat sub incidența măsurilor opresive. În comunism se știe că poți să faci ce vrei, numai să vorbești ce trebuie. Iar în capitalism poți să vorbești ce vrei, dar să faci ce trebuie! Asta-i treaba! E exact pe dos!

Practic, criza noastră e o criză de personalități. Cine sunt corupții?! Omul nou al societății multilateral dezvoltate. De ce nu-i spune pe nume?! Cei care după Revoluție s-au adunat în găști pe care le-au “denumit” partide pentru că nu au doctrină!

 

Cum ați trăit Revoluția?

În spital! Nu mi-am făcut iluzii, când l-am auzit pe Iliescu că face capitalismul românesc și că nu se leapădă de comunism!

 

Ați fost un disident moral…

Eu am făcut foarte bine diferența, în mintea mea… Când am auzit că facem justiție partinică – așa se spunea în comunism, că justiția e partinică… Eu aș face ce a făcut Moise, cu evreii, după ce i-a eliberat din Egipt. Ce-a făcut Moise? I-a plimbat 40 de ani. La noi au trecut 25. Limita e după 40 de ani! Când s-or schimba generațiile, când vor veni oamenii din străinătate…

 

Credeți că o se întâmple asta??

Se-ntâmplă sigur, ăsta e trendul, oamenii tineri nu pot să mai suporte o mentalitate închistată.

 

Ce mesaj aveți pentru cititorii noștri, medici?

Să nu facă politică decât teoretic și să se ocupe de profesie. În viață trebuie să fii un bun meseriaș. Atunci ești și util, și poți să te numești și patriot. Patriotismul de gargară nu e patriotism.

“Inimă rece” nu, dar nu mă pierdeam cu firea… întotdeauna găseam câte o soluție la situația dată, și în niciun caz nu intram în alarmă.

Eu toată perioada comunistă am fost “schizofrenic”. Cu două seturi de repere: reperele mele vechi și cele noi, create în condițiile socialismului.

 

About Author

Delia Budurca

Comments are closed.