Prof. Ioan Romoșan, medicină internă, Timișoara: Ce a dus, practic, la dispariția pandemiei?!

0

Prof. Ioan Romoșan, medicină internă, din Timișoara, a punctat atât o carieră medicală cu specializări multiple, dar a marcat și istoria recentă, postrevoluționară, fiind implicat atât în elaborarea unor legi fundamentale pentru sistemul medical românesc, dar experimentând și aplicarea lor în practică. Cum a răspuns în pandemie acest frumos reformat sistem?! Care sunt lecțiile postcovid și cum se văd ele de la Timișoara de un profesionist al medicinei, dar și al sistemului pe care îl cunoaște în profunzimea rotițelor legislative?! Mai multe în interviul următor.

 

Aveți foarte multe specializări – interne, nefrologie, gastro, ecografie, imunologie clinică – tot la doi ani ați mai adăugat ceva.

Dorința mea de a fi cât mai înalt specializat provine din faptul că am fost intern, ulterior asistent universitar la Sp. Jud. Timișoara, unde am avut maeștri din diverse specialități – cardiologie, Prof. Ștefan Gavrilescu și Prof. Ștefan Drăgulescu, apoi pe Prof. Gheorghe Băcanu, șeful Clinicii de nutriție și boli metabolice, Prof. Nicolae Barbu, colaborator al Prof. Al. Oproiu, Prof. Constantin Zosin, elev al Acad. Enescu, de la Iași, nefrologi. Cu atâția maeștri m-am specia­lizat în medicina internă și apoi m-am supraspecializat în componentele care s-au dezvoltat în spital. În ’93, șef de clinică și de disciplină, am adoptat conceptul medicinei interdisciplinare. Datorită descinderii mele la București, ca director general coordonator al Institutului Ana Aslan, mi-am dezvoltat și abilități în geriatrie, pe care am considerat-o ca pe studiul particularităților diverselor boli interne la vârstnic. De fapt nu mi-am schimbat specialitățile, ci le-am completat pe rând.

 

Ați fost director de casă de asigurări de sănătate, director medical, director de spital, ministru secretar de stat… Ați fost mai mult manager sau mai mult profesionist la capul bolnavului?!

Mai mult director medical. Vă spun cum s-a întâmplat. Întotdeauna am încercat să contribui la reforma medicinei. În 1990, în februarie, la nici 40 de ani, am fost ales director medical al Sp. Jud. Timișoara, unde lucram din 1975, ca intern. Eram foarte cunoscut în spital și, în valul de entuziasm postdecembrist s-au gândit să mă aleagă director pentru că făceam ecografie, eram un internist meritoriu, vorbeam frumos cu pacienții, studenții îmi apreciau stagiile… Politicienii din Convenția democratică au remarcat nevoia de a avea un director mai tânăr, mai energic și mai reformist în spitale. Aveau nevoie de oameni pasionați de reformă și deciși să o facă. Am ajuns la București, acolo au avut nevoie de un director general la Ana Aslan; după ce mi s-a terminat misiunea, cam în vremea apropierii lui Mugur Isărescu de postul de prim-ministru, nouă ni s-a mulțumit că am reformat fiecare domeniu în care am lucrat – de exemplu, Alexandru Athanasiu la Ministerul Muncii, Valeriu Stoica la Justiție, Mircea Ciumara la Finanțe – marii reformatori. Guvernul Convenției democratice nu numai că dorea reformă, dar a și făcut.

De numele meu este legată apariția legii 145 din 1997, legea asigurărilor sociale de sănătate, schimbarea sistemului de finanțare semasco, de tip sovietic, cu bismark, de tip german. Prof. Enăchescu, un ministru longeviv, ne-a îndemnat către sistemul beveridge.

După aceea am scos legea sângelui, legea transplantului, legea Colegiului Medicilor, Hotărâri de Guvern – cea a învățământului post-universitar, care a permis dezvoltarea rezidențiatului în România, înaintea Ungariei, Poloniei, Cehiei. Am promovat o HG privind externalizarea serviciilor nemedicale din spitale, și acum în vigoare, de acum 20 de ani. Atunci recomandam externalizarea cateringului, spălătoriei… – mă mândresc că am avut ideea și îndrăzneala să le introduc prin HG. Sigur, nu forțat, pentru că trebuia să ai foarte mare grijă să nu faci reforme radicale că puteau deranja funcționarea sistemului. Iar îl amintesc pe prof. Oproiu – am făcut un Consiliu al vârstnicilor acolo, consilierii mei. Mă mândresc că m-am apropiat de somități ale lumii medicale și a fost un noroc în cariera mea ca plecând de la un directoraș de spital să ajung în Guvern, să dau mâna cu François Mitterand, Romano Prodi, Bill Clinton, Beniamin Netaniahu și alții.

 

Aveți regrete sau neîmpliniri?! mulți s-au ferit de apropierea de politică. N-ați fost în politică, dar v-ați asumat decizii, eventuale eșecuri… Am întrebat mai mulți foști miniștri ai Sănătății și unii mi-au spus clar că regretă această poziție.

Nu regret deloc, pentru mine a fost ca experiența unui copil ajuns într-un magazin de jucării sau dulciuri, și care nu trebuia nici să deranjeze vitrina, nici să plece fără să facă ceva just acolo. Nu să le consume, evident, pentru că exista interdicția respectivă.

 

Poate dvs. ați avut interdicția, v-ați pus-o singur…

Mi-am pus această interdicție datorită educației. Tatăl meu a fost rector și ctitor al Univ. de Științe Agricole a Banatului, iar mama era de origine etnică germană. Am primit o educație foarte riguroasă.

Cred că nu am regrete pentru că nu m-am ales cu procese, anchete, reproșuri, atacuri în presă. M-am mirat când în Jurnalul național spunea “Bravo Dlui Prof Romoșan”, omul lunii iunie. Cațavencii, care erau foarte agresivi în articole, au făcut chiar o referire care mi-a picat bine – “Prof. Romoșan de la MS, între doi miniștri care nu au apucat bine să-și preia bine fotoliile și cabinetele, continuă reformele. Ne bucurăm să vedem cum, cu mâna învelită-n tricolor, a semnat actul care a salvat Fabrica de Antibiotice Iași”. Venirea lui Mugur Isărescu a însemnat de fapt finalul guvernelor Convenției Democratice. Dl. Guvernator a avut mai mult rolul unui guvern de serviciu ca să pregătească alegerile din 2000, pe care Convenția de fapt le-a și pierdut.

Întors la Timișoara, urmare a experienței câștigate între 1990-2000, am trecut la aplicarea legii asigurărilor sociale. Așa am ajuns directorul Casei de asigurări, am început să repar casa, să scot o revistă, Lumea medicală, să-i învăț legislația secundară. După un timp a venit un economist, iar eu, fiind autor al legii 100, legea sănătății publice, am ajuns directorul Institutului de sănătate publică de la Timișoara. În 2005 am fost director al Sp. Univ. Timișoara, pe care l-am condus până prin 2010, după care am spus: acum am 10 doctoranzi, am de scris cărți, tratate, și nu am mai acceptat decât funcții științifice și am activat mult la Academia de Științe Medicale.

Mi s-a făcut o mare onoare lunile trecute, când un grup de distinși academicieni români, în frunte cu Ioan Aurel Pop, președintele Academiei, vicepreședintele Academiei, Victor Voicu, Prof. Teodor Horvat,  Prof. Irinel Popescu, m-a ales în Comisia de istorie a medicinei din cadrul Academiei Române, pentru că am redactat mai multe cărți, eseuri, articole pe subiectul istoriei medicinei în Banat… A fost o pasiune de-a mea și iată că aproape septuagenar m-am retras în istoria medicinei.

Nu regret, ba poate regretul meu e că n-am fost mai mult timp și poate că puteam să fac lucruri bune. Dar pentru asta trebuia să fiu politician, ceea ce n-am ajuns niciodată.

 

N-aș vrea să rămână impresia că reforma sănătății în România e ceva de aur și totul e bine și perfect. Ne uităm acum la sistemul de sănătate, a fost și pandemia, cum a răspuns?! Aș vrea și un comentariu mai precis vizavi de asigurările de sănătate, ați menționat doar principalele tipuri, dar să ne referim la cele private, e acolo și politicul, e vorba de niște bani destul de mulți ai oamenilor… Cum vedeți lucrurile astea, pentru că s-au încercat multe, știți mai bine decât mine. Care e opinia dvs?!

Vă mulțumesc pentru întrebare, constat cu regret că pe mine nu mă mai întreabă cei tineri ce părere am… Uitați, în 1997, eu și colectivul cu care am lucrat – eram președintele Consiliului național de reformă, la un moment dat – ne-am înconjurat de seniorii care știau foarte bine cum era bugetul istoric, cum se plătesc serviciile de sănătate, și de tineri, care au fost, încă începând cu Iulian Mincu, trimiși în diverse țări europene să studieze sistemele respective. Nu știu ce a făcut el cu insulina și cu Nicolae Ceaușescu, dar în privința conceptului de a trimite tinerii pe‑afară să vadă cum sunt sistemele sanitare și a introducerii în 8 județe a asigurărilor sociale, ca studiu pilot, să vedem cum merg ele la firul ierbii, a avut o idee bună.

Istoria ne învață să fim obiectivi și să învățăm atât din succesele, cât și din greșelile ei. Eterna afirmație a lui Talleyrand este oricând valabilă, că altfel repetăm greșelile. Cum suntem acum în iminența să o facem. La noi, problemele au fost legate mai ales de neaplicarea acestor legi și de schimbarea lor. De exemplu eu, cu multă fermitate vă spun, că acum am trecut de amintiri și am trecut la lucruri pragmatice, care ard de multă vreme: la art. 1 al legii 145 din 1997, se vorbea pe larg nu numai de contribuția asiguratului și a angajatorului, de 5 și respectiv 7%, ci și despre necesitatea imperioasă a apariției caselor private de sănătate. Eu nu înțeleg nici acum, după atâtea decenii, de ce nu au apărut aceste case. Au apărut niște caricaturi de case – nu știau cum să se îmbogățească. Acești oameni nu au înțeles că asta nu e asigurare auto, de incendii sau furtună, este sănătatea omului!

Revenind la finanțare, dacă vrei să faci privat, ori faci investiții private, cum s-au făcut, ori dai permisiunea în spital unor medici, foarte căutați, să utilizeze spațiile și aparatura și să contribuie la bunul mers și la administrarea spitalelor. N-au ținut seama de nimic. Le-am spus – uitați, am privatizat toate aceste lucruri, am transformat cabinetele de întreprinderi în cabinete medicale și am dat nenumărate exemple și nenumărate reglementări juridice secundare. Nu a existat adeziunea din partea corpului medical sau chiar a pacienților.

Un al doilea aspect care politic este criticabil – legea inițială avea case autonome de asigurare. Aici Băsescu și alții au stricat legea prin ordonanțe, în sensul că au introdus casa transporturilor, casa armatei șamd.

 

Și cum trebuiau să fie?!

Autonome. Trebuiau să fie autonome. Ei le-au naționalizat. Au naționalizat sistemul de asigurări de sănătate. Și în momentul acela banii strânși, care acum sunt în jur de 5 miliarde de euro anual, au luat alte destinații decât serviciile de sănătate. O să spuneți că e ușor să critic că nu mai sunt implicat. Vreau să vă spun că am fost în Germania înainte de pandemie, și la nemți e ca un fel de legea asigurărilor de sănătate din România, cu excepția faptului că la noi sunt 5 miliarde de euro și la ei sunt 350.

Și cu excepția faptului că la ei se respectă.

Nu mai zic de asta.

Văd că puneți cele mai bune întrebări și mă faceți să vorbesc foarte mult. La noi ne lipsesc nemții. Pentru că se fac tot felul de… utilizări greșite. Sunt manageri care utilizează greșit – să nu zic “banul public”, că sună ca dracu’, așa s-a demonetizat… dar oricum nu-i utilizează bine pentru că nu se pricep la medicină și nu știu cum se cheltuiesc banii pentru medicină.

 

Nu știu dacă nu știu, sau știu și nu vor – mă întreb dacă nu cumva începe deja să fie o scuză chestia asta… E mai simplu să pozeze în incompetenți decât în rău intenționați.

Este foarte corect cum puneți problema pentru că văd oamenii care aleg să fie în aceste funcții și eu nu-i cunosc nici ca profesioniști medicali, și nici ca genii manageriale. Îi cunosc mai degrabă ca oameni care doresc să obțină niște funcții și niște retribuții mari.

 

Vizavi de evenimentele recente, pandemia, cum a reacționat sistemul de sănătate, așa frumos reformat cum ne-ați povestit? Care au fost lecțiile post covid?! Aș comenta puțin vizavi de flexibilitate, poate că structurile sunt prea rigide, nu se adaptează ușor patologiei în evoluție și poate nu e în avantajul pacientului.

Am fost și eu victima covidului, nu a bolii, ci a modificărilor din lumea medicală, în sensul că secții întregi din diverse specialități din cauza acestui virus au avut un număr mic de cazuri sau paturi neocupate. Cred că în situația asta s-a acordat prea mult credit infecționiștilor, care au procedat după felul în care este specialitatea lor. Au încetat să trateze și celelalte boli infecțioase și au tratat numai covid. Trebuia făcut numai un sector covid, celelalte boli infecțioase să fie tratate în continuare. Faptul că toate secțiile și specialitățile au trecut prin asta a fost prea mult. Trebuia să se facă numai paturi și circuite și saloane cu asta. În 40 de ani de medicină ne‑am mai confruntat cu gripe, cu boli infecțioase care îi periclitau pe ceilalți bolnavi, puteau decompensa bolnavii. Eu cred că organizarea n-a fost bună. Eu nu cred că spitalele românești nu puteau primi în continuare boli cronice sau alte patologii. Să facem un exercițiu de imaginație, în care aș fi fost implicat în conducerea MS, a Casei sau a Colegiului medicilor – eu cred că ele trebuiau să intre în acest grup strategic, care era limitat numai la Dr. Arafat, la Col. Gheorghiță, la un secretar de stat de la interne și la ministrul de interne. Nedumerirea mea e că acest grup strategic trebuia să cuprindă toate specialitățile, epidemiologi, virusologi, oameni de sănătate publică, oameni cu experiență. Cred că în momentul în care a apărut pandemia trebuia ca mai multe specialități să contribuie la organizare, pe alte baze decât s-a făcut. Aici a părut că hotărârile se iau periodic cam în același sens. Ori rezultatele, până la momentul în care evoluția naturală a arătat dispariția… nu știu, aici e un mare semn de întrebare. Trecerea pandemiei?! Vaccinarea?! Măsurile luate?! Precauțiile?! Experiența internațională?! Apariția unor articole?! Ce a dus, practic, la dispariția pandemiei?! Pentru că am văzut azi statisticile (n.red. 27.05.2021), practic boala nu mai există; este verde toată țara, sunt mai puțin de 13 cazuri la mie…

E foarte greu de înțeles de ce s-au organizat atât de greu, de ce au fost atât de multe încercări care nu duceau niciunde și de ce s-a sfârșit acum. Și ce să facem în viitor ca să învățăm din această experiență. Eu aș zice, foarte scurt și aproape brutal: să procedăm altfel decât s-a procedat.

Nu vreau să șochez pe nimeni, dar cred că trebuiau chemați toți foștii miniștri ai Sănătății, toți cei care s-au ocupat de epide­miol­ogie. Să se facă un brainstorming cum am făcut eu de două-trei ori și să știți că nu trebuie să ai orgolii în astfel de situații. Vedeți, politicienii nu au cum să se implice, ministrul Sănătății până nu a apărut situația de la Foișor… Asta ce arată?! O lipsă a tactului!

Noi exagerăm când nu trebuie și nu tratăm cu seriozitate atunci când e în interes național și imperios. E o structură genetică cu aplicare în acest sens. Dar tot noi suntem și foarte inventivi și cred că data viitoare n-o să ne mai surprindă precum zăpezile iarna.

 

Apropo de asta, Prof. Molnar de la Cluj și-a spus părerea la început și apoi n-a mai zis nimic.

Aveți dreptate, el a fost colegul meu în minister, e un om foarte documentat și citit, dar la un moment s-a oprit din a mai emite păreri. Și Prof. Astărăstoaie a încercat să explice, și nu putem spune că nu are experiență – medicină legală, rector… Sau despre Geza Molnar că nu are experiență în epidemiologie, vaccinologie, când purtam lungi discuții cu el și eram fascinat de ce cunoștințe temeinice are. Și atunci, nu pare deplasată întrebarea mea: Geza Molnar de ce n-a fost chemat într-una dintre comisiile constituite, în scopul de a scăpa cât mai repede și cu cât mai puține victime și pierderi materiale și umane?!

 

Poate și psihice sau psihologice, avem fiecare dintre noi, ne-au rămas…

Mulțumesc pentru completare și să știți că am foarte multe cazuri care nu suferă cu plămânii, cu inima, cu rinichii după covid, ci au tulburări psihologice, chiar psihice, să fiu realist.

Sunt impresionat de felul în care dvs. cunoașteți fenomenul medical românesc – eu cred că și oameni ca dvs. ar putea să se implice. Eu consider că și Dvs. și mass-media puteți avea o contribuție foarte importantă – pentru că prea multă panică s-a stârnit pe televiziuni, pe radio, în ziare. Apăreau tot ăia care spuneau aceleași lucruri care erau contrazise de realitate.

 

În Medica Academica apare în acest număr articolul Despre istoria asigurărilor de sănătate din Banat, semnat de Dvs, care o să continue în câteva episode. La ce să se aștepte cititorul?!

Materialul ere trei obiective: în primul rând faptul că este o structură care răspunde exigențelor solidarității și subsidiarității, adică a principiilor asigurărilor sociale de sănătate, cu o vechime și tradiție foarte mari în Banat.

În al doilea rând, Prof. Horvat este autorul listei complete a miniștrilor Sănătății, pentru că nu a apărut niciunde lista completă, e prima oară. Dânsul, având o mare pasiune pentru istorie, a dorit să o completeze ca să se sugereze organizarea sanitară în România în corelație cu finanțarea ministerului. Acesta e un al doilea obiectiv.

Al treilea, am vrut să remarce medicii români care au trăit și înainte de 1989 și au cunoscut ceea ce se cheamă bugetul istoric, avantajele comparative ale bugetului istoric și pe cele ale unui sistem de asigurări. Am încercat să explic în ultima parte a articolului avantajele și dezavantajele bugetului istoric.

Referitor la legea asigurărilor, la noi este incompletă, este infirmizată de faptul că aceste clinici și cabinete private primesc bani din Fondul social de asigurări de sănătate și nu din Case private de sănătate. Văduvesc spitalele publice de fonduri care sunt trimise pentru servicii medicale la cabinete și policlinici private. Aici trebuie intervenit legislativ și trebuie făcute norme pentru că se produce de fapt o controversă, de aceea partea a treia a materialului e un fel de diagnostic diferențial.

Eu cred că încă trebuie modificări. Legea lui Bismark a suferit peste 900 de amendamente… Nici noi nu suntem departe, însă – spun ca realizator, dar acum și ca victimă – eu întotdeauna am spus: Nu-i frumos să-l iei pe pacient din spitalul de stat și să-l duci la privat. Și casele de toleranță sunt la distanță de biserică și de centrul orașului.

În ce privește modul cum sunt cheltuiți banii, sigur că nu sunt bine cheltuiți în condițiile în care nu se-ajung! E secretul lui Polichinelle, dar nimeni nu face nimic ca să taie nodul gordian.

 

 

 

Ioan Romoșan

profesor universitar dr. med., șef de disciplină și clinică universitară medicală, UMF “Victor Babeș” Timișoara, medic primar interne, nefrologie, gastroenterologie și imunologie clinică, membru a 75 de organizații medicale, expert evaluator în reformă sanitară, membru al Academiei de Științe Medicale, Academiei Oamenilor de Știință, Academiei Europene de Geriatrie și al Academiei Europene de Imunologie clinică, fost ministru-secretar de stat în Ministerul Sănătății, director general al Institutului național de geriatrie “Ana Aslan”, al Institutului de sănătate publică “Leonida Georgescu”, director al Spitalului Jud. “Pius Brânzeu” Timișoara, al Spitalului Universitar Timișoara, președinte al Asociației academice de studii interdisciplinare, președinte de congrese și simpozioane, autor sau coautor a peste 400 de articole în reviste naționale și internaționale, autor a 60 de volume medicale publicate în diverse edituri naționale și internaționale și a unor tratate naționale (medicină internă și nefrologie, urologie, geriatrie), precum și a unor monografii de autor (nefropatiile secundate, psihonefrologia/ psychonephrology, rinichiul în bolile hepatice/ kidney in liver disease, gerontologia/ gerontology, gerontonefrologia/ gerontonephrology), redactor sau membru în colegiul de redacție al unor reviste medicale din țară și străinătate, laureat al premiilor Academiei Române “Gheorghe Marinescu” (1990) și “Iuliu Hațieganu” (2003), autor al unor cărți de eseuri, filozofie și istorie a medicinii, cetățean de onoare al orașului

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply