Prof. Jean Askenasy, neurolog, cercetător, a trăit în 1940 drama exmatriculării din școală la numai 11 ani pentru că era evreu, apoi cea a vânzării evreilor de către regimul comunist în anii ’70, însă nu a renunțat niciodată la legăturile cu țara în care s-a format, la aminitirile, prietenii și dascălii săi. Format la școala marelui savant Gheorghe Marinescu, prof. Askenasy și-a continuat activitatea de profesor de neurologie și cercetător în medicina somnului la Tel Aviv, ocupându-se și de fenomene considerate îndeobște banale precum sughițul, căscatul, strănutul. Este autorul a 14 cărți, ultimele două în curs de apariție – “A gândi Europa ca pe un creier” și “Quo Vadis – O teorie neurologică a cunoașterii și conștiinței”, și are pe masa de lucru o a 15-a carte, “Creierul Quantic”.
V-ați format în România, ați plecat în anii ‘70 și, după o activitate prodigioasă ca profesor de neurologie la Tel Aviv, ați revenit în România după Revoluție, lansând mai multe cărți și reluând legăturile cu spațiul în care v-ați format.
Stimată Dnă Budurcă, în primul rând doresc să vă mulțumesc pentru invitația la acest interviu, realizat pentru revista Medica Academica.
Afirmați că m-am format în România – este adevărat, m-am format ca medic și neurolog în România la Școala savantului Gheorghe Marinescu și sunt mândru de acest fapt. El reprezintă atât pentru mine, cât și pentru toți elevii acestei școli un pașaport pentru neurologia internațională.
Afirmați că am plecat în anii ’70. Nu, nu am plecat, ci am fost vândut Israelului în anul 1972 pentru o mare sumă de bani.
Spuneți că am reluat legăturile cu România după Revoluție. Nu putem spune că am reluat legăturile după Revoluție, deoarece nu le-am întrerupt niciodată. Mi-am respectat prieteniile și prietenii, indiferent de vitregia conjuncturilor politice. Odată plecat în Israel, devenită patria mea de veci, am avut bucuria de a-mi transforma căminul în casă de oaspeți pentru toți foștii mei colegi și prieteni care au venit în Israel la congrese, conferințe sau în vizită.
Ce a însemnat pentru dvs. școala din România?
Și bine și rău!
Răul: În 1940, în august, când aveam 11 ani și eram elev în clasa I a Colegiului Național Carol I la Craiova, a apărut decretul de lege 1220, semnat de primul ministru, Ion Gigurtu, și de ministrul Justiției, Ion Gruia. Acesta îi definea pe evrei ca rasă inferioară, interzicea căsătoriile cu persoane de sânge evreiesc și impunea “numerus clausus și numerus nullus” în educația și profesiunile evreilor. În ziua de 9 septembrie, a intrat în clasa unde mă aflam “pedagogul Tricolor”, numit astfel deoarece avea întotdeauna în mână un baston învelit în tricolorul românesc și a spus: În această clasă este o liftă păgână! Să se scoale în picioare “Eskinasu”! M-am sculat, m-a luat de guler, m-a dus în ultima bancă de lângă perete, a dat ordin colegilor care ocupau banca din dreapta și dinaintea mea să se mute, pentru a izola lifta și a plecat din clasă. A doua zi am fost exmatriculat și mi s-a interzis să mai vin la Colegiu. Această întâmplare a fost traumatizantă pentru mine.
Binele: Anii 1948 – 1954 reprezintă anii studenției mele la Facultatea de medicină din Cluj, stimații mei dascăli, visurile tinereții, prima iubire și descoperirea comorilor culturale ale geniilor literaturii și artei României. Sunt anii unei tinereți pe care nu o mai pot retrăi niciodată!
Dascălii de la care mi-am însușit meseria de medic și neurolog au fost Vlad Voiculescu, Oscar Sager, Arthur Kreindler, State Drăgănescu, Aurel Mareș, Alexandru Șoflete, Constantin Arsene. Pe toți i-am stimat, admirat și respectat. Dar creierul meu a mitizat pe doi dintre ei, care mi-au devenit model de viață, și îi am în fața mea pe peretele din camera mea de lucru, zi de zi, pe Vlad Voiculescu și Oscar Sager. Personalitatea lui Vlad Voiculescu, pe care în anii tinereții îl vizitam în micul apartament din Calea Plevnei 16, a devenit exemplul meu de neurolog. Respecta credinţa, religia şi naţionalitatea fiecăruia, fără a-şi afirma vreodată unicul său credo, în geniul omenesc. De câte ori se izbea de reacţii ostile, provocate de invidie, nu riposta niciodată, nu comenta niciodată și, doar când ripostele depăşeau măsura, se întorcea acasă pentru a asculta o sonată de Beethoven, pe care-l diviniza. A lăsat cu limbă de moarte dorinţa de a fi incinerat, de a nu fi depus la Academie, de a nu se ţine discursuri şi de a nu i se depune flori sau coroane. Nu mi-am putut învinge dorinţa ca lângă vasul ce-i purta cenuşa să nu fie depusă o coroană de flori stingheră, pe care scria simplu “De la un elev”.
În martie 2003, am fost invitat la Academia Română pentru a mi se decerna diploma Meritul Academic și titlul de Membru de onoare al Academiei de Științe Medicale a României, împreună cu colegii Mihai Ioan Botez, directorul Clinicii de Neurologie a spitalului Hôtel Dieu al Universității din Montreal, Victor Ionășescu, profesor de neurogenetică la Univ. Iowa, SUA, Ion N. Petrovici, profesor de neurologie la Univ. Max Planck din Koln, și Mircea Steriade, director al Laboratorului de Neurofiziologie al Univ. „Laval” din Quebec.
Una din cărțile dvs. poartă titlul “Dosarul 148074”. De ce?
Cartea este scrisă pe scheletul dosarului meu de securitate, scos de la CNSAS, care poartă acest număr. Am fost vândut de România comunistă într-un negoţ umilitor. Astfel de drame se citesc de obicei în volume stufoase, unele scrise cu talent, altele nu. Am căutat să-i păstrez veridicitatea, deci afectivitatea trăită. Am trăit momente de umilință și suferință pe care le redau în carte. Am încetat să fiu Jean Eskenasy și am devenit, la vârsta de 42 de ani, o marfă a “Afacerii Pelegrinii” a anului 1972. Am devenit unul dintre cele 280.000 de produse evreiești de vânzare în dolari. Negoțul cu evrei dintre România şi statul Israel și negoțul cu sași dintre România și statul german au fost printre cele mai profitabile industrii de “export” din perioada comunistă. Am trăit anul 1972 în contact direct cu negociatorii securității române, an de apogeu al himerei comuniste. Contactele avute cu ofițeri care purtau nume de cod Silviu Șerbănoiu și Ivănescu – cel din urmă trăiește, cu numele său adevărat, în casa de care am fost spoliat, casă cu numele conspirativ de “Opera” – sunt descrise în carte.
Sunteți unul dintre cei mai reputați specialiști în medicina somnului, ați consacrat și un volum, “Enigmele somnului”, acestui fenomen. Ce aspecte ați urmărit în cercetările dvs, care au fost rezultatele? Care sunt acum certitudinile și enigmele somnului? Cât de departe suntem încă de descifrarea acestui fenomen?
Nu sunt printre cei mai reputați specialiști în medicina somnului, dar sunt un cercetător în medicina somnului și cercetările mele fac și azi obiectul altor studii în curs. Deși cu tristețe, trebuie să spun că știința nu are încă răspuns la întrebarea de ce toate animalele, inclusiv omul, dorm. Somnul nu este o stare de letargie pasivă a creierului, deoarece creierul, ca și inima și plămânii, își începe activitatea odată cu nașterea și își încetează activitatea odată cu moartea. În somn au loc un număr de activități în condițiile unei liniști armonioase a corpului omenesc, pe care am numit-o în articolul care trebuie să apară zilele acestea în revista Sleep Medicine Clinics “Quietness Homeostasis” (QH). În QH există două stări esențiale ale somnului, și anume somnul paradoxal, adică o activitate cu mare consum de oxigen și mișcări oculare rapide (REM), în care au loc visele, și somnul profund, în care creierul intră într-o stare de sincronie. Cercetarea pe care am întreprins-o cu echipa mea, în somnul paradoxal – REM, publicat în revista Science, a elaborat ipoteza despre rolul somnului cu vise, și anume de consolidare a memoriei de lungă durată. Cele două cărți dedicate somnului, “Treimea cenușie a vieții” (netradusă în limba română) și “Enigmele somnului”, urmăresc a face cunoscută noua patologie a somnului și importanța tratamentului.
Care sunt ultimele noutăți în acest domeniu, ce știm despre acest fenomen, care ocupă aproape 30% din viața noastră?
Revoluția științifică realizată de descoperirea genomului uman și al multor altor animale a permis descoperirea prezenței genelor ciclului circadian și a enzimelor lor în fiecare celulă a corpului omenesc. Să nu uităm că avem câteva trilioane de celule, care toate sunt informate despre poziția planetei în raport cu soarele, respectiv despre ritmul circadian. Aceste gene au permis înțelegerea influenței ciclului circadian asupra funcțiilor diferitelor țesuturi și organe ale corpului omenesc, influență cu rol important în tratamentul cancerului și al bolilor metabolice.
Există vise premonitorii? Care este explicația, în opinia dvs?
ONEIROMANCIA este un termen compus din două cuvinte grecești: oneiros = vis și mantis = prezicător, deci “prezicerea viitorului prin interpretarea viselor”. Este menționat pentru prima oară în literatura greacă de Eschil, în sec. V ien, în drama “Choephores”. Este preluat de Platon și Aristotel, de scrierile religioase din mitologia greacă și romană și imortalizat în cartea “Oneirokritika” a lui Artemidores Ephesius, sec II ien. Din perioada bizantină au rămas două cărți de interpretare a viitorului prin intermediul viselor.
Știința a dovedit – fără niciun dubiu – că visele reprezintă crâmpeie din experiențele trăite în trecut și nicidecum profeții divine ale întămplărilor viitoare. Creierul omenesc are capacitatea, prin analiza inteligentă a prezentului, să întrevadă viitorul, nu sub formă de profeție, ci de deducție.
De ce nu ne amintim visele?
Din studiile efectuate în Institutul Oscar Sager de la Centrul Medical Universitar Sheba – numit după numele medicului român, Haim Sheba, care a condus spitalul unde lucrez – 50% din populație își amintește visele și 50% nu. Este o proprietate constituțională a creierului uman. Trezirea în timpul somnului paradoxal permite amintirea visului.
Ați ales să consacrați studii și cărți unor fenomene aparent banale și mai puțin studiate, precum căscatul, sughițul, oftatul, strănutul. De ce această preocupare? Care sunt concluziile?
Strănutul a fost considerat un reflex de eliminare explozivă a unei cantități de aer din plămăn, determinat de necesitatea de a elimina din nas substanțe dăunătoare. Dr. Watson WC, în 1875, publică cazul unui bărbat care strănuta de căte ori se găndea la sex. Dr. Mackenzie JN, nouă ani mai târziu, publică în jurnalul științific american AJMS articolul “Iritația aparatului sexual, factor etiologic în producerea bolilor nasului”; atenția cercetătorilor la posibilitatea citirii gândului sexual prin strănut a devenit o temă de cercetare. Și iată că descoperirea imaginilor de rezonanță magnetică funcțională (MRI funcțional) prin injectarea de substanță de contrast a permis aflarea relației dintre strănut și sistemul nervos autonom (visceral). Creierul înlesnește eliminarea explozivă a unei cantități de aer ca răspuns la efectul luminii (fotic), la stomacul plin (gastric), la excitația pielii (cutanat), în orgasm (sexual) și la anumite gânduri sexuale (ideativ). În fața acestor fascinante descoperiri am constatat ignoranța medicinei moderne cu privire la “banalitățile vieții cotidiene”, greșită, și m-am dedicat studierii lor.
Pentru a putea căsca în timpul mâncatului, fără a tulbura respirația și înghițitul executate de aceiași 40 de mușchi cu care mâncăm și respirăm, există un mecanism foarte complicat, pe care încep să-l descopăr. Execuția unui căscat în timpul mâncării, fără a periclita cele două funcții esențiale ale vieții, respirația și înghițitul, și în perfectă armonie cu ele, este o minune pe care încerc să o descriu. Sughițul, căscatul, strănutul, râsul, zâmbetul și oftatul pot apărea fără a deranja funcționarea armonioasă a ritmului respirator cu care toate banalitățile expuse sunt în relație intimă.
Prietenul meu, Prof. Dorin Sarafoleanu, a sesizat importanța abordării științifice a “banalităților” și m-a invitat să deschid Congresul internațional de Rinologie cu o conferință despre strănut.
Care sunt funcțiile și disfuncțiile râsului? Cât ar trebui să râdem zilnic?
În anul 1979 publicistul Norman Cousins, care suferea de o boală foarte dureroasă, “boala lui Bechterev” sau “spondilita anchilozantă”, este atât de surprins de faptul că niciunul dintre sedativele și pilulele anti-durere nu au efectul râsului, încât trimite observația sa unui jurnal științific. Studiile ulterioare dovedesc că râsul omului sănătos, ca și plânsul, îndeplinesc funcții ale căror mecanisme implică constelații anumite a hormonilor, neurotransmițătorilor și enzimelor, fie favorabile, fie defavorabile durerii. Râsul poate fi declanșat de gâdilatul pielii în locurile sensibile – “râsul reflex”, de umorul provocat de o glumă, grimasă sau de amintiri – “râsul cognitiv”. Astăzi râsul este o modalitate de tratament a durerii sub forma “curei de râs”, practicată cu succes în spitalele de oncologie și boli degenerative de câtre clowni specializați în cursuri de jumătate de an.
Care ar trebui să fie, în opinia dvs, locul emoțiilor? – între supralicitarea locului acestora și “detașarea” de emoții pe care o propune filosofia extrem orientală
Îmi cereți opinia despre rolul emoțiilor. Ne naștem cu două creiere, unul rațional și unul emoțional, structural de egală importanță. Cunoașterea este dobândită primordial de creierul rațional, îmbogățirea cunoașterii transformă creierul rațional în dominant și capabil să ne domine reacțiile emoționale. Rolul educației este de a îmbogăți cunoașterea în permanență, pentru a-i menține dominanția asupra creierului emoțional. Umorul și ironia sunt apanajul creierului rațional, violența și agresivitatea sunt apanajul creierului emoțional. Creierul emoțional are anatomia și fiziologia sa. Topografic este localizat în cortexul cingulat și hipocamp, cu proiecțiile sale spre nucleul talamic anterior. Acest creier emoțional este conectat cu întregul creier, realizând un multimodel de asociere suprasenzorială.
Care ar fi sfaturile dvs pentru o bună sănătate a creierului și o bună sănătate emoțională? La ce ar trebui să fie atent omul modern? Ce trebuie să însemne regimul lui de viață pentru a contribui la longevitatea creierului?
Creierul este organul care miniaturizează imensitatea galactică și maximizează infinitezimalitatea quantică, făcându-le accesibile gândirii. Este singurul organ capabil să-și imagineze cum activează în spațiu un electron într-un atom și să-l asemuiască cu pata neagră dintr-o supernovă. Creierul este organul care a realizat minunile tehnologiei actuale. Creierul este cel mai perfect organ realizat de natură sau de Dumnezeu, conform credinței fiecăruia. Este un organ pe care încă nu-l cunoaştem, suntem abia la începutul cunoașterii lui. Dacă am considera că procesul cunoaşterii creierului are o sută de ani, noi ne aflăm abia în primul an al cunoașterii lui. Creierul este o federație de câteva trilioane de celule din care cunoaștem azi 100 de miliarde de neuroni, ceea ce înseamnă cam 10% din structura sa. Creierul a devenit un model pe care inteligența artificială vrea să-l imite și să-l concureze. Se vorbeşte de un viitor “robo sapiens”.
Cum interpretează un neurolog această încercare?
Chiar dacă se va crea o maşină care să vorbescă sau care la anumiţi stimuli să se comporte ca un om, având chiar înfăţişarea unui om, niciodată, oricât de performantă ar fi, mașina nu va putea face faţă unor situaţii neprevăzute, într-o manieră care să asigure supravieţuirea sa și a celor din jur, aidoma acestei minuni a naturii, și nu va avea posibilitatea de a continua să se adapteze la noi condiții ca și creierul viu, care îl va depăși în curs de o milisecundă pe “robo sapiens”.
Care sunt principalele preocupări ale neurologiei contemporane?
Neurologia actuală se găseşte în faţa multor necunoscute. Între ele, azi, în epoca transplantelor de organe, posibilitatea de a implanta un creier apare ca foarte îndepărtată. Cum se poate regenera o celulă nervoasă este însă subiectul zilei. Pentru o longevitate a creierului trebuie să-i dăm zilnic doza de a cunoaște și învăța pentru care a fost creat, altfel degenerează și ne transformă în demenți.
Cum vedeți jocurile pe calculator pe care le joacă tinerii adolescenți, care este răul pe care îl fac? Cât ar trebui să joace zilnic ca să nu determine efecte negative asupra minții lor?
Jocurile pe calculator reprezintă traversarea frontierei dintre epoca “luptei pentru CE” și epoca “luptei pentru CUM”. De-a lungul primelor milenii Homo Sapiens s-a luptat să cunoască, să afle, s-a luptat cu ignoranța, întrebarea esențială a vieții lui fiind CE? În noul mileniu, când toate cunoștințele se află la îndemâna vârfurilor degetelor noastre, prin intermediul calculatorului, întrebarea esențailă este “CUM”? Cum să întrebuințăm tot acest univers de informații și date? Metodele de învățământ și de cercetare au devenit esența epocii pe care o trăim. Astăzi tinerii devin milionari elaborând un start up la calculator – ei respectă pe CUM.
Științele monodisciplinare și-au trăit istoria, azi inter-disciplinaritatea este singura cale spre știință. Astăzi wikipedia și internetul ne stau la dispoziție. Bibliotecile, cartea, cinematograful și televiziunea sunt înlocuite de internet. Esențialul întrebării CUM impune un nou model de educație a tineretului, pentru a înlătura abisul dintre generații la care asistăm azi.
Cum vedeți acum medicina din România? Unde este, ce ar trebui făcut?
Nu cunosc atât de bine situația încât să-mi pot exprima o părere întemeiată, singurul lucru care l-am observat și-mi permit să vi-l dezvălui este dihotomia dintre învățământul medical în universitățile de stat, care este de nivel internațional, și infrastructura spitalelor în România, care a rămas la nivel interbelic. Desigur, există excepții, dar cu excepții nu poți asigura sănătatea unui popor întreg. Învățământul medical rămâne în multe domenii teoretic, și poate fi pus în aplicare de tinerii medici absolvenți prin plecarea în străinătate, lucru dăunător evoluției unei națiuni. Este clar că soluția acestei dihotomii este de natură economică, dar deocamdată aceasta este realitatea.
Participați în România la un eveniment academic, despre ce este vorba? Care este subiectul prelegerii dvs?
Particip, împreună cu academicianul francez Thierry de Montbrial, la a XIV-a ediție a Seminarului Internațional Penser l’Europe, ținut la Academia Română sub conducerea academicienilor Eugen Simion și Maya Simionescu, ctitorii Seminarului Internațional “A gândi Europa”. Seminarul continuă să analizeze problemele legate de unificarea celor 28 de națiuni ale Europei într-un tot global, având ca principiu necesitatea dialogului permanent pentru a construi o Europă democrată și prosperă. Atât eu, cât și colegul meu algerian Muhamad Laiciubi participăm ca reprezentanți ai Orientului Mijlociu și Africii de Nord. Nu pot aprecia în ce măsură lucrările seminarului vor contribui la unificarea Europei, dar sunt convins că prezența marelui număr de personalități ale intelectualității europene în domeniile literelor, artelor și științelor matematice, economice, politologiei, biologiei, medicinei și tehnicii din 28+2 națiuni transformă seminarul într-un spațiu al inteligenței libere, al prieteniei, care reușește în mare măsură să reunească România cu Europa, de care a fost separată timp de aproape 50 de ani de o cortină de fier.
Eu susțin conferința “Dragostea și ura, două dimensiuni al identității europeanului”. Relațiile dintre oameni au mecanisme pe care științele exacte încearcă să le descopere pentru a înțelege secretele iubirii care unește oamenii, în loc să-i învrăjbească.
Care sunt acum preocupările dvs? La ce lucrați? Ce urmează?
Anul acesta văd lumina tiparului ultimele două cărți: “A gândi Europa ca pe un creier”, în Editura Militară, și “Quo Vadis – O teorie neurologică a cunoașterii și conștiinței”, în Editura Institutul European Iași. Acum lucrez la a 15-a carte, “Creierul Quantic”, și mă străduiesc să nu fie ultima.
