D-na prof. Margit Şerban se află de decenii în prima linie a luptei cu moartea, şi cu ambiţie, tenacitate şi o imensă iubire dăruieşte efort, timp şi energie pentru cauza copiilor bolnavi. A reuşit acolo unde nimeni nu mai avea nici o speranţă, a scos România de pe harta albă a transplantului medular, a construit împreună cu soţul său, prof. Viorel Şerban, un centru pentru tratamentul copiilor cu diabet şi hemofilie, şi a făcut din Clinica de oncohematologie de la Timişoara o instituţie de nivel european. Despre acest permanent efort de autodepăşire, despre provocările medicinei moderne în România, despre frustrări şi realizări, în acest interviu.
Motto: Experienţa nu este ceea ce se întâmplă cu tine, ci este ceea ce faci tu cu ceea ce ţi se întâmplă
Aldous Huxley
Ați reuşit foarte multe premiere. Ați dorit întotdeauna să fiți prima ?
Acum, când mă gândesc la anii care au trecut şi încerc să fac un bilanț, îmi dau seama că întotdeauna am fost o persoană ambițioasă, și mai ales deosebit de muncitoare și disciplinată. Din punctul meu de vedere acolo unde există muncă, strădanie, angajare, la care se asociază ordine şi disciplină, ceea ce am învățat din fragedă pruncie, există și realizări. Oricum, am făcut lucruri pe care trebuia neapărat să le fac, spre binele bolnavilor pe care i-am avut în grijă…
V-ați ales o specialitate foarte grea. V-ați dat seama de la început de provocările care urmau ?
Nu mi-am ales eu specialitatea asta atât de grea, a făcut-o prof. Louis Ţurcanu pentru mine, și chiar i-am făcut la un moment dat reproșuri, fiind încărcată cu o sarcină greu de dus, mai ales pentru o femeie. Eram mamă – am avut copilul la o vârstă mai înaintată – și toată tragedia cu care mă confruntam, toată jalea și toată lupta pentru viață le resimţeam în mod dureros, şi oricât doream să mă detaşez, nu reușeam.
În momentul în care am simțit că mi-e prea greu, că nu mai pot să văd atâta durere și să mă uit în ochii mamelor cărora le transmiteam un verdict devastator, i-am reproșat de ce m-a ales pe mine… A zis că m-a socotit o persoană puternică, și a considerat că din tot colectivul acela suficient de mare numai eu puteam să duc o asemenea povară. A fost o perioadă în care m-am gândit că a fost nedrept cu mine, până am aflat că de fapt și pe propria și unica sa fiică a îndreptat-o în aceeași direcție. Și mi-am dat seama că dumnealui în mod cinstit și sincer a socotit că sunt un om riguros, un om în stare să duc poveri de această natură… Nu i-am mai purtat niciun resentiment, dimpotrivă, am trăit cu un profund sentiment de recunoștință față de un profesor maestru, care a clădit o școală și care merită toată gratitudinea noastră. Asta ne-a motivat să dăm spitalului numele dumnealui. A meritat pe deplin!
Așa am rămas să duc povara profesiei mai departe și să lucrez într-un domeniu foarte greu. Când îmi iau noi colaboratori, și eventual se plâng că le e foarte greu, le spun: Aici este un teritoriu de luptă! Acolo unde dușmanul este puternic, acolo este nevoie de noi… Acolo unde te lupți cu inamici “mărunți”, nici satisfacția reușitei nu poate fi atât de mare! Nu știu dacă am reușit să-i înarmez, să-i motivez cu asemenea argumente, dar oricum, pot să spun că am un colectiv absolut admirabil… prin felul în care se angajează, prin felul în care se luptă și prin felul în care perseverează.
Câți copii au trecut prin mâinile dvs ?
Nu am făcut niciodată asemenea bilanțuri. În aceste decenii, fără îndoială că numărul lor este pe măsura anilor; mă bucură să știu că mulți dintre ei ne sunt alături grație luptei noastre comune. Așa că nu neapărat îmi măsor munca prin numărul de bolnavi, deși și acesta este semnificativ, ci prin numărul celor care au fost sortiți pieirii și au supraviețuit. Şi atunci când persoane apropiate, în dorința lor de a mă proteja de o muncă istovitoare, îmi spun că efortul meu este supradimensionat, pentru că oricum nu-i pot salva pe toți…nu pot salva decât un număr… le răspund că și dacă pe unul reușești cu adevărat să îl readuci de pe drumul morții, este un lucru cu totul deosebit! Nu uităm vorbele înțelepte: “cine salvează o singură viață, salvează o întreagă omenire!”
Dar câți ați salvat de pe drumul morții ?
Nici asta nu pot să spun, dar este un număr suficient de mare. Scrisorile lor, urările de sărbători, mulțumirile ce mi le adresează după zeci de ani sunt lucruri care te bucură și te ajută să mergi mai departe.
Cum arată o zi obișnuită de lucru pentru Margit Șerban ?
Ziua începe pentru mine foarte devreme, întotdeauna a început devreme. Se poate întâmpla să fie ora 4, poate 5; până la 6,30 am toată liniștea și sunt odihnită pentru a putea citi, pentru a aprofunda anumite probleme; pentru că adevărul este cel pe care noi îl spunem, dar poate unii nici nu-l cred, că medicina nu-i profesie nici de 7 ore pe zi, nici de 12 ore, ci este o profesie care te consumă practic 24 de ore din 24… Este o profesie foarte grea și nu este pentru cei care îşi doresc o viață privată, o viață familială împlinită. Este foarte greu să muncești într-un domeniu în care miza este viața însăși.
În continuare, serviciul durează – după programul din occident – nu până la 12,30, ci până se termină treaba… Noi până la 12,30 nu suntem gata nici cu jumătate din cele ce sunt de făcut. Și atunci rămânem până la 15-16, şi în continuare, toate sâmbetele și duminicile.
După-masă vin alte lucruri – de scris, de gândit, de plănuit, de făcut proiecte de cercetare, de rezolvat ceea ce putem ca instituţia să supraviețuiască, să meargă cât se poate de bine în situația în care se confruntă din toate direcțiile cu greutăţi, cu resurse puține… Sunt multe probleme pe care trebuie să le rezolvăm în așa fel încât să ne îmbunătățim sursele de finanțare; clinica noastră este una din clinicile mari de pediatrie din ţară, care include şi un compartiment mare de oncohematologie cu peste 50 de paturi şi Centrul de transplant pentru copii și pentru adulți… Volumul de muncă este mare, solicitant, așa cum pe măsură ar trebui să fie cunoștințele noastre… Ne străduim să fim la nivelul achizițiilor medicinei moderne, care pe zi ce trece cresc, se extind, se aprofundează, și care trebuiesc însușite și, dacă se poate, și traduse în practică.
Ce-ați plănuit pentru 2011 ?
În primul rând începem în ianuarie, împreună cu susţinătorii noștri de suflet pe linie de onco-hematologie, Institutul de Cercetări pentru Cancerului Copilului și Spitalul Sf. Anna din Viena, conduse de prof. Hemut Gadner, şi propuși de către ei, care au considerat că suntem demni să le fim parteneri, un program de training postuniversitar al onco-hematologilor pediatri din Republica Moldova.
În al doilea rând îl aşteptăm pe președintele Societăţii Europene de Transplant Medular, prof. Alejandro Madrigal, care vine într-o vizită de lucru de 4 zile la Timișoara. Ne simțim onorați că ne-a ales spre a vedea la fața locului activitatea noastră… Sperăm să fie o oportunitate de îmbunătățire a perfor-man-țelor noastre.
În luna mai organizăm o manifestare ştiinţifică internațională – Conferința Societății Danubiene de Tromboză şi Hemostază – cu participanţi din țările riverane Dunării, dar și din alte țări ale Europei. Sperăm să fie o reuşită, ținând cont de faptul că va fi o carte de vizită nu numai pentru noi, pentru Timișoara, ci pentru toată țara.
În materie de cercetare, am fost anun-ţaţi la mijlocul lunii ianuarie şi ne-am bucurat foarte mult că am câş-tigat un proiect de cercetare trans-frontalieră România – Ungaria pe probleme de hemofilie și screening neonatal, proiect finanțat de UE. Este o mare satisfacție, cu atât mai mult cu cât se bucură de o finanțare generoasă.
În continuare, perseverăm în strădania şi lupta noastră pentru creşterea prestaţiei calitative a Centrului Clinic „Cristian Șerban” din Buziaș şi pentru recunoaşterea pe plan naţional a valorii sale pentru asistența medicală, fapt deja recunoscut pe plan internaţional. Este o instituţie foarte apropiată sufletului meu nu numai pentru că poartă numele copilului meu, ci și pentru că este deosebit de importantă prin problemele majore de sănătate pe care le abordează, hemofilia și diabetul insulino-dependent, și prin modalitatea în care o face – asistență complexă medicală, recuperare, educație, asistență psihosocială – fiind singura instituție de acest tip din țară.
Acolo strădania noastră a fost absolut de neimaginat, cine n-a văzut-o nici nu poate crede că s-a putut realiza această operă… Meritul major revine soțului meu, prof. Viorel Șerban. Mulţumesc celor de peste hotare care ne-au ajutat, îndeosebi Ministerului Sănătăţii din Bavaria, d-nei Barbara Stamm, d-lui prof. Wolfgang Schramm, şi încă multor prieteni din spaţiul european de limbă germană. Suntem totodată recunoscători Ministerului Sănătăţii, care a preluat încă de la lansare, din 1997, tot ce exista ca și construcții, mobilier, dotare şi i-a conferit statut de instituţie publică. L-au preluat cu generozitate, dar mai degrabă aş sublinia cu profesionalism şi cu o privire înţeleaptă spre ceea ce este necesar să fie făcut pentru viitor, în condiţii de cost-eficienţă, pentru o medicină modernă. Au susţinut continuu instituţia, care este recunoscută pe plan internaţional. A primit Premiul internaţional al Societăţii Internaţionale de Diabetologie Pediatrică pentru rezultatele și impactul pe care îl are asupra tratamentului bolnavilor cu diabet. Pentru asistenţa bolnavilor cu hemofilie am primit un alt premiu internațional ”Eroi în asistența hemofiliei„.
Sigur, sunt lucruri care sună măgulitor… Nu ne lăudăm cu ele, dar din când în când când le amintim pentru că te motivează să perseverezi în situaţia în care te confrunţi cu greutăţi numeroase, cu obstacole, cu piedici. Atunci te bucuri şi te legi de aceste dovezi de recunoaştere care îţi oferă satisfacţii şi care îţi spun să nu stai pe loc, să nu abandonezi, ci dimpotrivă, să mergi înainte pentru că eşti pe un drum bun şi necesar.
Vocaţia dvs. de constructor s‑a văzut la Bucureşti, sunteţi la Minister şi la CNAS în comisii. Ce se-ntâmplă pe‑acolo, ce reuşiţi să construiţi ?
Mă bucură faptul că sunt recunoscută ca persoană de opinie, fiind nominalizată de exemplu ca reprezentantă a României la Directoratul Consiliului Europei pentru utilizarea optimă a produselor de sânge; mă onorează să fiu vicepreședinte al Comisiei de hematologie a Ministerului Sănătăţii, şi preşedintă a Comisiei de boli rare a CNAS (hemofilie, talasemie, imunodeficiențe congenitale). În afară de faptul că mă onorează, mi se oferă astfel prilejul de a fi purtătoarea de cuvânt a celor care suferă de aceste boli. Cunosc necesităţile lor, condițiile asistenţei din Europa şi din ţările vecine nouă, care au avut acelaşi start cu noi. Făcând această comparaţie, îmi dau seama pentru ce trebuie să pledăm… În hemofilie, de exemplu, trebuie să recunoaştem că în comparaţie cu celelalte ţări situaţia este mult, mult mai dezavantajată… Cantitatea de tratament asigurată este o treime sau chiar mai puţin decât în Bulgaria, de 14 – 15 ori mai mică decât în Ungaria, şi nu fac comparaţia decât cu ţările vecine. E un domeniu în care trebuie să perseverăm şi să pledăm în favoarea bolnavilor, şi inclusiv în rândurile noastre, ale medicilor, pentru o utilizare judicioasă a bugetului, în modul cel mai cost-eficient posibil, astfel încât să beneficieze în mod nediscriminativ, egal, toţi bolnavii de pe teritoriul ţării de terapia substitutivă, cea care le oferă şi speranţă de viaţă asemănătoare cu a celor indemni, dar şi o calitate de viaţă care să nu-i deosebească în mod radical de cei sănătoşi. Sunt domenii de luptă care sunt justificate prin rezultatele tratamentului.
Şi aţi reuşit, avem o creştere a bugetului ?
De-a lungul anilor, fiindcă am pornit de la zero, am reuşit să îmbunătăţim situaţia, să creştem de la 0 la 0,8Ui/capita și an. Din păcate, în ultimii ani am stagnat. Am avut promisiunea creşterii cu 69% a bugetului pe anul 2010, dar din păcate nu s-a realizat în mod practic pentru că au fost sincope prelungite. A fost o inerţie, o latenţă mare până la adjudecarea bugetului, fila de buget a venit foarte târziu, prin vară, până s-au făcut licitaţiile s-a făcut toamnă… În luna noiembrie sigur că au existat stocuri în spitale, şi atunci mi-e teamă că banii au fost retraşi, şi cred că nu a fost foarte judicioasă această atitudine.
Spuneaţi de plecarea tinerilor medici, că o parte din cei formaţi de dvs. au ales să plece şi aţi fost foarte dezamăgită…Care ar fi soluţiile ?
Frustrarea în acest domeniu este absolut fantastică… Eu personal m‑am confruntat şi mă confrunt în continuare cu această problemă. Mi-am pregătit personalul să facă faţă necesităţilor unei medicini performante, cu oameni de calitate, instruiți îndelung în străinătate. Nu este de mirare că mi-au fost acceptaţi cu mare uşurinţă colaboratorii din Departamentul de Transplant în centre din străinătate – doi dintre ei transplantează în Lyon, altul transplantează în Bruxelles, alta pleacă la Londra. La începutul lui decembrie mi-a plecat un biolog, care îmi făcea citogenetica moleculară, şi-a dat demisia şi s-a dus… Urmează în martie să plece o altă colaboratoare deja foarte bine pregătită în imagistică. Subliniez, este o pierdere enormă, greu cuantificabilă, mai ales în situaţia în care este vorba de persoane deja specializate, sau cum mi-au plecat mie, deja supra-specializate, în care s-a investit atât de mult. Pierderea noastră este atât de mare încât este greu să crezi că medicina noastră va putea progresa, mai ales dacă ritmul abandonului de către specialiști se va menține sau se va intensifica. Una este dacă pleacă tineri înainte de facultate sau imediat după absolvire, și cu totul alta când pleacă specialiști gata formați, în care s-au investit ani de pregătire și, implicit, bani. Ar fi necesare reglementări ferme privind cine, când, cum și în ce condiţii poate să plece…
Este evident că reținerea lor reclamă îmbunătățirea salarizării… Şi trebuie să se recunoască că o ţară merge înainte, totuşi, prin intelectualitatea sa.
Dacă se adoptă directiva transfrontalieră privind pacienţii, cum îi vedeţi impactul ? Vor putea veni pacienţi din afară către transplantul de la Timişoara, sau se vor duce românii afară ?
Îmi este foarte clar că asistenţa medicală a celor din România trebuie să se facă în România. Îmi este însă la fel de clar că există domenii în care medicina noastră nu face faţă, şi atunci este o atitudine corectă să-i şi trimiţi pe cei din aceste domenii să fie tratați în străinătate. Dar, în al treilea rând, îmi este ultra-clar că în situaţia în care aceste probleme pe care nu le rezolvăm pe plan naţional devin din ce în ce mai multe și mai complexe, şi trimiterile vor fi din ce în ce mai numeroase, iar ţara nu va putea să facă faţă cheltuielilor de asistență medicală. Și aceasta pentru că în străinătate costurile sunt mai mari, ce nu pot fi acoperite de asigurările noastre de sănătate, care sunt proporționale cu salariile noastre. De exemplu, pentru un transplant autolog în țară se decontează aprox. 35-40.000 de euro, în străinătate 60-80.000 de euro, iar pentru un transplant alogenic 60.000 de euro, versus 160-180.000 de euro. Diferenţa derivă din numărul de persoane angajate și din salariile care se dau, pentru că protocoalele de tratament sunt identice.Şi atunci este extrem de clar că pentru ţară este o pierdere fantastică să îşi trimită bolnavii afară la tratament. Obiectivul nostru trebuie să fie să dezvoltăm o medicină autohtonă competitivă, în aşa fel încât să nu trebuiască să trimitem bolnavii în străinătate. Pentru noi, venirea unor bolnavi din afară pentru tratament ar fi foarte onorantă și îmbucurătoare. Aşa cum pentru alte țări este fantastic de avantajos să vină românii să se trateze acolo. Sunt extra bani, şi banii aceia pot fi folosiți pentru salarii, pentru investiţii, ș.a. Sigur că am fi bucuroşi să vină la noi, dar nu cred că se va întâmpla în curând.
Spuneaţi de bunica dvs. că v-a imprimat din copilărie Arbeit, Ordnung und Disziplin… Dacă ar fi să vă definiţi în trei cuvinte, care ar fi ?
Aminteaţi la început că întotdeauna am fost prima, dar cred că totuşi nu inteligenţa, ci tot Arbeit, Ordnung und Disziplin au fost cele care m-au caracterizat și m-au ajutat să răzbesc… Abia când ajungem la o anumită vârstă ne dăm seama că este importantă educaţia, dar că hotărâtoare ne rămân genele… Pentru că, până la urmă, ce se sădește se va culege.. Şi cred că tot ce m-a învățat bunica mea s-a potrivit cu personalitatea mea. S-a potrivit cu firea mea, de muncitoare, de ambiţioasă, care şi-a găsit satisfacţie în rodul muncii proprii. Seriozitatea, loialitatea, respectarea cuvântului dat, trăsături care nu neapărat sunt foarte apreciate azi, cred că m-au caracterizat.
Mai mult nemţoaică decât româncă ?
Dacă ar fi după naţionalitate nu sunt româncă… doar după simțire…
Înseamnă că am avut noi un mare noroc.
Nu neapărat îmi măsor munca prin numărul de bolnavi, deși este semnificativ, ci prin numărul celor care au fost sortiți pieirii și au supraviețuit
