Dincolo de rezultatele academice, testele psihologice și de dexteritate ar trebui să completeze selecția tinerilor care își doresc o carieră în chirurgie încă din facultate, afirmă prof. dr. Mihai Golu, care a elaborat un set de teste dedicate chirurgilor, menite să depisteze premisele native care ar favoriza alegerea acestui drum. Evaluările vizează capacitatea de rezistență la stres, disponibilitățile de manualitate și echilibru psihomotor, capacitatea de reprezentare spațială și echilibrul emoțional. Dacă în Statele Unite, de exemplu, astfel de testări sunt la ordinea zilei în facultățile de medicină, în România viața și practica fac selecția – uneori, în contul pacienților.
Cum ați caracteriza portretul psihologic al medicului?
Profesia e cea care modelează poate cel mai profund personalitatea umană, creează din acest punct de vedere diferențe mai importante între categoriile de persoane decât diferențele de ordin primar, natural. Așa încât se poate vorbi și de un portret psihologic al medicului.
Pe primul plan ar trebui să punem dragostea și deferența față de oameni și empatia pe care trebuie să o aibă în raport cu stările de suferință ale pacienților. Totuși, ca medic, deși trebuie să iubești omul și să te dedici binelui acestuia, nu trebuie să te implici în suferința lui pentru că asta duce la un consum emoțional prea puternic și împiedică îndeplinirea rolului de a interveni asupra suferinței. Non-implicarea emoțională e o altă trăsătură importantă a personalității medicale.
O a treia caracteristică este controlul de sine și capacitatea de înțelegere nu numai a suferințelor, dar și a contextelor în care se găsește pacientul, a sferei relaționale, a mediului în care trăiește. Vrând – nevrând medicul devine un psiholog, pentru că pe lângă latura somatică a unei boli există și latura sa psihologică. Înțelegerea ei facilitează efectul intervenției medicale propriu-zise, de ordin medicamentos sau chirurgical. Pentru chirurgi, aparent acest aspect nu este important, însă studiile arată că acei medici care știu să fie și psihologi în relația cu pacientul au mai multe succese decât cei care nu acordă o importanță prea mare psihologiei. Există psihologi în cadrul clinicilor care preiau misiunea de monitorizare psihologică a pacienților, dar aceasta nu îl scutește pe medic de îndeplinirea unui astfel de rol, de pregătirea psihologică pentru o operație.
Psihologia este, așadar, complementară actului terapeutic…
Desigur. În universitățile de medicină din țările avansate, pregătirea psihologică a viitorilor medici este esențială. Și în România există cursuri universitare, dar mai sărăcuțe din aceste puncte de vedere. Unii medici au simțit nevoia de a completa pregătirea inițială în domeniul medical fie cu o facultate de psihologie, fie prin cursuri post-universitare.
În România, pe de altă parte, medicul nu are prea mult timp la dispoziție pentru fiecare pacient…
Este adevărat că după o operație de 5-6 ore ești epuizat și e greu să mai rămâi la patul bolnavului pentru că te așteaptă alți pacienți. Aici intervine rolul psihologului clinician.
Care e specificul medicilor din urgență sau al chirurgilor?
În chirurgie și intervențiile de urgență se cer și calități deosebite de stăpânire de sine, control, perspicacitate, anticipare a unor efecte pornind de la constatarea imediată a cazului. Răbdarea, capacitatea de a lua rapid decizii în situații critice, de urgență sunt caracteristici ale unui medic de intervenție rapidă.
Chirurgul are un portret psihologic diferit în profesia medicală – el este cel care acționează direct asupra corpului uman în scopul de a-l vindeca, ameliora, perfecționa. I se cere o capacitate de reprezentare spațială deosebită, bazată pe reprezentări anticipative, capacitatea de control manual. Această dexteritate poate să fie evaluată și testată încă de la începutul pregătirii medicale. Rezistența psihică nervoasă în fața acțiunii directe asupra integrității corporale a individului este o altă cerință. Orice operație reclamă un consum psihic deosebit, o concentrare nervoasă mare. Unele operații durează 12 ore, iar medicul chirurg trebuie să fie permanent prezent, să nu se epuizeze nervos și să își mențină controlul psihomotor cât durează operația, chiar dacă după aceea se poate produce o descărcare nervoasă.
Un bun chirurg se naște sau se și formează?
Sunt anumite premise native și acestea pot fi depistate mai de timpuriu. Există procedee psihologice de punere în evidență a acestor disponibilități care pot să servească drept criteriu de selecție în alegerea acestei profesii.
Ați lucrat la un astfel de test, alături de acad. Leon Dănăilă…
Am încercat să punem la punct un sistem de probe, modalități de investigare și de evaluare a aptitudinilor pentru profesia de chirurg. Ne-am axat pe latura tipologiei nervoase – capacitate de rezistență la factori stresanți, la solicitări intense, pe de altă parte pe disponibilitățile de manualitate și de echilibru psihomotor și pe aspectele mentale, de exemplu capacitatea de reprezentare spațială în sistemul complex al structurii anatomice a corpului uman și capacitatea de conexiune, de a elabora judecăți în legătură cu diversele implicații posibile ale unei intervenții chirurgicale asupra organismului, având în vedere că nu există organe sau structuri care să funcționeze izolat. Viziunea integralistă asupra corpului e o cerință importantă pentru un chirurg.
În al patrulea rând, am mai pus accent în cadrul acestei baterii de testare pe echilibrul emoțional – o componentă esențială a profesiei de chirurg.
Testul era gândit pentru a fi aplicat studenților sau și chirurgilor?
În primul rând studenților. Testul a rămas pe hârtie pentru că cei care puteau prelua această baterie de probe și teste nu s-au arătat interesați, lăsându-se conduși tot de tradiție și de rutinele create. În general, la noi se dă puțină atenție evaluărilor inițiale ale disponibilităților pentru diferite profesii, ceea ce duce la apariția ulterioară a numeroase decepții și eșecuri profesionale. Așa-zisa orientare școlară și profesională este absolut formală – nu se resimte nicicum în traiectoria concretă de evoluție a individului.
Sigur, chirurgia este aleasă de cei care sunt performeri în domeniul academic, dar ținând cont și de anumite disponibilități pe care trebuie să le ai, unii nu ajung la nivelul de top – sunt chirurgi și chirurgi, după cum și solicitările chirurgicale sunt diferite ca grad de complexitate.
În SUA, pentru evaluarea medicilor există un sistem complex de teste, incluzând și componente profesionale propriu-zise, dar și de ordin psihologic – trăsături de personalitate, antecedente biografice care contribuie la nivelul de îndeplinire a sarcinii profesionale.
Acolo, testarea este foarte frecventă – se fac evaluări periodice și în colegii și în cursul facultăților. Pe măsură ce avansează către nivelurile mai înalte, trierea este din ce în ce mai severă; astfel, se asigură o mai mare competență.
La noi, aceste evaluări din păcate nu se fac, și evaluarea și selecția o face viața, practica.
Eu consider că este necesar și posibil ca pentru o mai bună performanță în domeniul medical, și mai ales în disciplinele chirurgicale, să se adopte o astfel de baterie de teste.
Conștiința umană – expresia cea mai înaltă a ciberneticii
Aveți o specializare în SUA în psihologie cibernetică. Care este relația dintre principiile ciberneticii și psihologie?
Psihologia omului este un fel de cibernetică. Aceasta este știința care se ocupă cu studiul fenomenelor de comandă, control și reglare în sistem. Or, nivelul cel mai înalt la care se manifestă aceste fenomene de autoreglare, de prelucrare informațională și de control este psihicul uman. Psihicul uman e doar un ansamblu informațional structurat pe principiile comenzii și autoreglării. Fiecare proces psihic are o componentă informațională și una reglatorie. Conștiința umană presupune planificare, anticipare, previziune a consecințelor și corecție, adică utilizarea informațiilor despre efecte și rezultate pentru optimizarea acțiunilor ulterioare. Omul este expresia cea mai înaltă a principiilor ciberneticii.
Suntem programați să ne fixăm anumite obiective și să luptăm pentru reușita lor…
Da, dar ne și autoprogramăm. Auto-programarea prin intermediul mecanismelor verbale, de pildă, este una dintre cele mai complexe forme de realizare a autoreglării, autocontrolului – ceea ce spui despre tine şi cum te prezinți îţi influențează stările și traiectoria ulterioară pe care urmează să o atingi. Psihoterapia este un fel de intervenție reglatoare externă, dar autosugestia, auto-programarea, lucrul cu tine însuți reprezintă forma cea mai eficientă de terapie – autopsihoterapia.
Care este rolul acestei teorii într-o posibilă vindecare a bolii?
Se cunosc cazuri în care au apărut malformații somatice, chiar tumori, ca urmare a autosugestiei. Medicii chirurgi recunosc faptul că autosugestia pozitivă este unul dintre factorii esențiali ai unei bune și rapide vindecări și a rezistenței în cazul unei intervenții chirurgicale. Dacă te duci descurajat la operație, această stare negativă devine un factor care agravează și efectul imediat al intervenției, dar și vindecarea. Prin autosugestie, putem face din noi foarte multe lucruri – și bune, și rele.
Una dintre caracteristicile esențiale ale omului, una dintre motivațiile lui fundamentale este realizarea de sine. Ai un potențial interior pe care dorești să îl pui în valoare cât mai bine și pentru asta un rol important îl joacă și contextul. Un anumit context poate să te susțină, altul poate să te constrângă, să te oprime, și atunci ori din interior trebuie să găsești o resursă pe care s-o activezi și să te ridici deasupra contextului, ori un sprijin din afară – printr-o intervenție psihoterapeutică.
Jumătate din populația României suferă de nevroze
Omul contemporan este mai instabil psihic decât în trecut?
Da, din cauza contextului social actual, caracterizat printr-o mare dinamicitate, printr-un ritm accelerat al transformărilor – nu mai există timpul fizic necesar pentru a se stabiliza și a se consolida anumite structuri, anumite conexiuni. Ne găsim într-o permanentă agitație interioară pentru că trebuie să faci față de fiecare dată unei alte solicitări, unei alte schimbări și, neavând nimic stabil anterior, devii o persoană agitată, tensionată, fapt care se concretizează în creșterea alarmantă a procentului de disfuncții psihosomatice, de nevroze. Procentul acestor disfuncții este apreciat la ora actuală la 25-30% la nivel global, ceea ce este mult. Eu zic că este și mai mare, dar nu este suficient de bine evaluat. În situația noastră, a României, este de 50%. Criza socială, economică se asociază cu creșterea corespunzătoare a stărilor interioare de tensiune, de depresie, de dezorientare, care sunt semne ale unor disfuncții de ordin nevrotic. Familia însăși este un mediu foarte tensionat și negativ structurat pentru creșterea optimă a copiilor, este plină de griji care se transmit și copiilor. Contrastele mari care au apărut în societate au un impact psihologic profund, cu repercusiuni comportamentale nedorite; creșterea criminalității, a infracționalității sunt rezultatul impactului psihologic al realității sociale în care ne aflăm.
Pentru textul integral vezi ediția print Medica Academica, octombrie 2012.
