Plecat în Statele Unite în anii ’70, după ce s-a convins că trebuia să devină membru de partid pentru a avansa profesional, prof. Peter Manu şi-a construit o carieră de notorietate de cercetător, clinician şi profesor. A îndrăznit să abordeze cazuri dificile, complexe, în cadrul primului studiu privind oboseala cronică, pe baza căruia a scris primul tratat modern despre bolile somatice funcţionale, publicat de Cambridge University Press în 1998. A abordat problemele situate la graniţa dintre medicina internă şi psihiatrie, una dintre cărţile sale, „Handbook of Medicine in Psychiatry”, bucurându‑se de o popularitate deosebită în statele de limbă spaniolă şi în China. Cercetările recente vizează identificarea relaţiei dintre riscul cardiometabolic şi tratamentul cu antipsihotice, rezultatele fiind publicate în JAMA şi American Journal of Psychiatry.
La nivel de sistem, prof. Peter Manu consideră că lecţia americană este definitorie pentru o intervenţie extrem de limitată a statului în sănătate – exclusiv organizarea asistenţei medicale pentru săraci.
Când aţi plecat din România şi de ce ?
Am plecat în decembrie 1976, la numai şase luni de când depusesem cerere pentru paşaport de «cetăţean român stabilit în străinătate». În acei ani asemenea paşapoarte se dădeau celor cu rude apropiate în străinătate (sora mea trăia în Canada) o dată pe an, când Congresul Statelor Unite vota prelungirea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru schimburi comerciale în funcţie, printre altele, de rezolvarea cazurilor de întregire a familiilor.
Absolvisem Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1970 şi fusesem intern (1970-1972) şi secundar de medicină internă (1972-1975) prin concurs. În 1973 m-am înscris la doctorat. În 1975 am luat examenul de medic principal (specialist) în medicină internă şi am început să lucrez la Policlinica din Zimnicea. Nu intenţionam să plec, dar în primăvara anului 1976, rectoratul IMF Bucureşti mi-a refuzat programarea susţinerii tezei de doctorat, apoi înscrierea la un concurs pentru un post de asistent universitar. În ambele situaţii, mi s-a spus că motivul este faptul că nu eram membru de partid.
Cum aţi găsit America? Ce v‑a frapat, ce vă doreaţi ?
În decembrie 1976, împreună cu soţia şi fiul meu am ajuns la Paris şi am aflat imediat că autorităţile canadiene deciseseră, cu foarte puţin timp înainte, să suspende imigrarea medicilor.
M-am interesat la Ambasada Statelor Unite şi mi s-a spus că nu există restricţii, deoarece motivul plecării mele justifică statutul de refugiat. Pe 22 iunie 1977 am ajuns la New York, iar pe 1 august am început să lucrez ca rezident în medicină internă în programul de medicină internă de la Booth Memorial Medical Center, un spital afiliat academic cu New York University. Spitalul mirosea la fel ca toate celelalte (din România şi Franţa): a bătrâni, mâncare, iodoform şi urină. Am primit un salariu de 15.400 de dolari pe an. Am închiriat un apartament cu 300 de dolari pe lună, am cumpărat un Plymouth Duster cu 90.000 de mile la bord pentru suma de 100 de dolari şi am început un an în care am muncit 96 de ore pe săptămână. Aşa că nu-mi aduc aminte dacă m-a frapat ceva, sau dacă îmi doream orice altceva în afară de faptul ca acest an să se termine odată.
Cum a evoluat cariera dvs. profesională? Care au fost principalele jaloane, principalele puncte de inflexiune în cariera dvs .
Am început internatul în Clinica Medicală de la Spitalul Floreasca în noiembrie 1970, în echipa doctorului Arthur Karassi. Dr. Karassi fusese elevul şi colaboratorul profesorului Haţieganu la Cluj şi era un clinician desăvârşit. În acei ani era preocupat de efectele stressului asociat cu infarctul miocardic acut. Două zile după ce am sosit în clinică, dr. Karassi m-a invitat să colaborăm la un studiu al excreţiei catecolaminelor la bolnavii cu infract miocardic acut. Rezultatele au fost publicate în revista Medicina Internă în 1971 (primul meu articol). Până în 1976 am publicat împreună cu el şi cu ceilalţi membri ai echipei (prof. C. Gh. Dimitriu, Mircea Drăganovici, Corneliu Zeană, Florin Gavrilă, Cezar Macarie, Nicolae Sitcai, Nicolae Chirculescu), 25 de articole. În aceeaşi perioadă am colaborat cu dr. Karassi la înfiinţarea primei unităţi de supraveghere şi terapie a coronarienilor din ţară şi la elaborarea unei vaste monografii intitulate „Infarctul miocardic acut”, care a fost publicată de Editura Medicală în 1974.
Colaborarea cu Arthur Karassi a pus bazele existenţei mele profesionale de «clinician-scientist», însă continuarea ei nu ar fi fost posibilă fără prezenţa în viaţa mea a dr. Mihail Constantineanu, mentorul meu din perioda 1973-1974, când am fost secundar în Clinica Medicală de la Colentina. De la Mihail Constantineanu am învăţat să practic medicina modernă, anglo-saxonă în inspiraţie şi manifestare, bazată pe studii clinice şi nu numai pe spusele experţilor. La fel de important este faptul că Mihail Constantineanu (împreună cu profesorii Ioan Bruckner, Ştefan Berceanu şi dr. Marc Steinbach) m-a învăţat să citesc critic literatura medicală. De la Mihail Constantineanu am învăţat să scriu ştiinţă numai atunci când pot să exprim ceea ce vreau să spun cu «accuracy, brevity and clarity» (n.r – acurateţe, concizie şi claritate).
În 1980, după rezidenţiat, am trecut examenul organizat de American Board of Internal Medicine şi am lucrat, până în 1983, ca Assistant Professor la State University of New York in Syracuse. Apoi m-am mutat, pentru un salariu mai bun, la University of Connecticut in Farmington, unde am fost promovat la rangul de Associate Professor şi unde am rămas până în 1993. În 1985 am avut o discuţie care a devenit un punct principal de inflexiune, în formularea dvs, pentru cariera mea. Interlocutorul meu era Lee Goldman, pe atunci profesor la Harvard Medical School, acum decanul Facultăţii de medicină de la Columbia University, New York. Lee m-a încurajat să studiez eşantioane mari de bolnavi dificili, adică cei care aveau manifestări clinice greu de diagnosticat şi tratat.
În acelaşi an am început, împreună cu foştii mei rezidenţi Thomas Lane şi Dale Matthews, ceea ce mai târziu s-a numit Connecticut Chronic Fatigue Study. Când l-am încheiat, în 1995, evaluasem peste 1000 de bolnavi cu oboseală cronică, fibromialgie, intestin iritabil şi sindrom premenstrual şi am publicat rezultatele noastre în multe reviste de prestigiu. Articolele noastre din Annals of Internal Medicine, American Journal of Medicine şi Archives of Internal Medicine au fost citate, fiecare, de mai mult de 100 de ori în articolele altor cercetători. Experienţa căpătată cu aceşti bolnavi mi-a permis apoi să îndrăznesc să alcătuiesc primul tratat modern despre bolile somatice funcţionale, publicat de Cambridge University Press în 1998. Cu Lee Goldman am lucrat direct numai în ultimii ani, când mi-a cerut să colaborez la ediţiile din 2007 şi 2011 ale tratatului Cecil’s Textbook of Medicine.
A urmat o periodă în care am scris câteva cărţi în care am încercat să descriu problemele de la graniţa dintre medicina internă şi psihiatrie. Ultima dintre ele, «Handbook of Medicine in Psychiatry» a fost publicată în 2006 de American Psychiatric Press şi tradusă în spaniolă şi distribuită în Spania şi în America Centrală şi de Sud de Elsevier/Masson în 2007. O ediţie tipărită în China a cunoscut de asemenea o oarecare popularitate.
În ultimii cinci ani am revenit la cercetarea clinică pe eşantioane mari, de data aceasta sub conducerea unui fost elev al meu, dr. Christoph Correll. Cu 20 de ani mai tânăr decât mine, Christoph este cel mai talentat cercetător pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc. Lucrăm împreună la identificarea relaţiei dintre riscul cardiometabolic şi tratamentul cu antipsihotice, iar rezultatele noastre au fost deja publicate în reviste ca JAMA (Journal of the American Medical Association), American Journal of Psychiatry şi Journal of Clinical Psychiatry.
Ce faceţi acum, care sunt preocupările dvs profesionale si/sau proiectele de cercetare în derulare ?
În acest moment, în cadrul echipei conduse de Christoph Correll, coordonez un studiu al unui eşantion mare de pacienţi (din Belgia şi din Statele Unite) cu prediabet. În acelaşi timp, conduc Serviciul de consultaţii de medicină internă al unei clinici de psihiatrie cu 230 de paturi şi predau medicina internă la Albert Einstein College of Medicine şi la Hofstra University School of Medicine.
Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica, noiembrie 2011.
