În noiembrie 2014 se împlinesc 95 de ani de când prof. Iuliu Haţieganu susţinea primul curs în amfiteatrul Clinicii Medicală I a Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca. “Avem o istorie, nu venim de nicăieri”, spune prof. Petru – Adrian Mircea, care a contribuit la modernizarea şi dezvoltarea Facultăţii de la Cluj având în minte modelul facultăţilor din vest, dar şi tradiţia şi valorile şcolii româneşti. Deşi de 20 de ani tot recuperează, până la un nivel european în facultăţile de medicină din România mai sunt încă multe de făcut. Un interviu pasionant despre şcoala românească de medicină, despre reaşezarea valorilor şi despre construcţia unui viitor. Mai bun.
De unde această pasiune pentru şcoală, în general, şi pentru şcoala de medicină, în special?
Vin dintr-o familie în care școala a stat mereu la loc de cinste. Chiar dacă s-a validat ca prozator – multă vreme redactor-șef al revistei Tribuna din Cluj – tatăl meu, Dumitru Mircea, a fost absolvent al Școlii Normale din Blaj și s-a purtat față de mine și cei din jur ca un învățător. I-am urmat pilda, în multe privințe. A contat mult şi șansa de a avea câteva modele care mi-au influențat felul de a fi și înțelegerea rosturilor celui care îi “crește” pe alții… Sunt dator să îl amintesc pe maestrul meu, Profesorul Roman Vlaicu, un dascăl hărăzit, un magician, care captiva un amfiteatru din primele minute și nu îl mai lăsa din mână. Așa că am învățat să fiu generos față de alții care doresc să învețe, în Clinica Medicală I în care lucrez de când mă știu… Îmi place printre studenți, mă simt bine în “starea de spirit” care înseamnă studenția. Între studenții de la medicină m-am simțit întotdeauna ca unul care știe ceva mai mult, dar a cărui datorie este de a împărtăși cunoaștere, experiență și, mai ales, de a încuraja judecățile, rezolvările proprii, inițiativa, entuziasmul.
Iubesc cu pasiune școala în care am crescut, pentru că înseamnă enorm în viața mea, înseamnă maeștrii, colegii, studenții, prietenii, bucuriile și necazurile, realizările și neîmplinirile, oamenii. Împreună cu familia mea, înseamnă tot.
Ați contribuit la reorganizarea şi modernizarea Facultăţii de Medicină din Cluj, inclusiv ca decan. Care au fost principalele repere ale acestui demers?
Aș putea să povestesc multe despre acea perioadă, de început, “post-revoluționară”… În ‘90 eram asistent universitar, cu state vechi, dar numai asistent. În atmosfera entuziastă, emoționantă și irepetabilă din ianuarie ‘90, de drag, studenții mei m-au împins efectiv în față și astfel am ajuns prodecan. Niciodată până atunci nu fuseseră investiți asistenții cu asemenea responsabilități, dar eram la numai o lună după revoluție… Decan era prof. Oliviu Pascu, care, peste doi ani, avea să devină Rector. Am muncit mult ca prodecan sub mâna prof. Pascu și, foarte repede, am învățat o grămadă de lucruri despre administrația universitară și despre școala de medicină. Ni se părea atunci – și într-o anumită măsură era adevărat – că totul trebuie luat de la capăt, de la structura curriculei până la funcționarea facultății, de la cultivarea performanței profesionale și didactice reale până la selecția riguroasă a celor care intrau în școală ca tineri educatori…
În ‘92 am fost ales decan, în echipa Rectorului Oliviu Pascu. Eram foarte tânăr, aveam 40 de ani. Partenerii francezi din primele proiecte Tempus spuneau că sunt cel mai tânăr decan la medicină din Europa… Se vede că îmi făcusem treaba dacă ajunsesem decan, dar tot studenții au fost cei care au contat mult în această alegere. Aveam încrederea lor, lucrasem mult împreună, zile și nopți, se schimbase atmosfera în școală, începuseră să se schimbe relațiile cadru didactic – student prin scăderea naturală a distanței dintre educator și elev. Mi-am luat rolul extrem de în serios. Era cea mai de preț responsabilitate pe care mi-ar fi putut-o oferi facultatea, școala pe care o iubeam și pe care o iubesc și mai mult acum. Am rămas decan până în 2000, în – cred – cea mai dificilă perioadă a facultății, cu excepția celor de după cele două războaie mondiale.
Am încercat să rămân cu picioarele pe pământ, să mă luminez în legătură cu felul în care sunt alcătuite, cum își proiectează dezvoltarea facultăți de referință din Europa și să încerc să aplic la noi ceea ce trăisem “afară”. Toate, cu grijă și respect pentru tradiția și valorile școlii noastre. Probabil că, în bună măsură, echipa noastră a reușit asta – școala de medicină clujeană și-a păstrat echilibrul, valorile, noul a fost introdus unde și cât trebuia, fără “revoluții” inutile, totul proiectat într-un crescendo care a ținut cont de resurse și de ceea ce se întâmpla în jur. Destul pentru ca să fim considerați o școală serioasă, consecventă sieși și valorilor medicinei românești, dar totodată novatoare, dinamică, harnică, un model pentru alte facultăți de la noi.
A fost un model pe care l-ați urmat în această modernizare, un exemplu pe care l-aţi urmărit?
După decembrie ’89, prin programele Tempus ale Uniunii Europene, facultățile de medicină din România au fost legate îndeosebi de facultățile franceze. Am preluat de acolo elemente de structură curiculară, de organizare a învățământului, dar fără modificări majore, de fond. În același timp, am avut șansa de a vedea la lucru facultăți britanice, ca Dundee și Edinburgh. Impresionantă era îndeosebi Dundee, care comutase deja pe un model complet diferit de structura curriculară liniară a facultăților tradiționale, pe un sistem modular integrativ. Am fost impresionat de ceea ce am văzut acolo, de Centrul lor de Educație Medicală și, în entuziasmul un pic imatur de atunci, am crezut că putem face așa ceva și la noi. Mi-am convins prodecanii, am avut sprijinul Rectorului și al unor membri din Consiliul Facultății, am pledat, dar n-am izbutit. Era mult prea devreme, nu eram pregătiți pentru o schimbare de o asemenea dimensiune. Cu toate acestea, am reușit să așezăm curicula anilor clinici într-o structură modulară care s-a perfecționat mereu, am dezvoltat linii de cursuri opționale astfel încât studenții să poată alege un “serial” premergător specializărilor ulterioare (“electives” sau “special study modules” – la scoțieni), am înființat primul centru de aptitudini practice în 1999 grație unui grant al Băncii Mondiale, am elaborat primele regulamente și am început primii în țară aplicarea sistemului de credite transferabile. Am publicat primul ghid de studii tot în 1999, am prefigurat înființarea Departamentelor didactice ca structură suport de învățământ și cercetare…
Cum ar trebui să arate o facultate de medicină de nivel european, şi ce ar mai trebui ca Facultatea din Cluj să fie aici? Cât de departe suntem de acest model?
Îmi puneți o întrebare delicată… întrucât nu vreau să fiu nedrept şi nici nu le știu pe toate. Consider că școala medicală românească, în ansamblu, are o tradiție extrem de solidă, că a fost și este o școală foarte serioasă, cu personalități și modele excepționale, în toate perioadele, mai bune sau mai rele, pe care le-a traversat. Peste o lună, în noiembrie, se împlinesc 95 de ani de la primul curs în limba română susținut în amfiteatrul nostru de Iuliu Hațieganu… Avem o istorie, nu venim de nicăieri. Aceste adevăruri, pe lângă deschiderea internațională, explică de ce facultățile de medicină din marile centre medicale din România au putut progresa extrem de rapid în ultimii 20 de ani, recuperând distanțe aparent insurmontabile față de facultățile europene. Cu toate acestea, mai avem pași de făcut, îndeosebi în ceea ce privește structura curiculei medicale, desfășurarea stagiilor clinice… Îmbunătățiri curiculare și în funcționarea școlii s-au realizat în fiecare facultate românească, iar la Cluj multe modificări sunt cu adevărat “europene”. Însă învățământul medical din România este așezat pe un model liniar tradițional, în timp ce multe dintre facultățile din Europa și America de Nord au deja o altă abordare, pe sisteme, integrând efectiv domeniul fundamental cu cel clinic. Din acest punct de vedere, Facultatea de Medicină din Cluj este pe un drum bun, are la conducere o echipă excepțională, au fost deja create moduluri pilot pentru o abordare modernă a învățământului, sunt cultivate dezvoltări pedagogice novatoare, au fost instituite structuri suport indispensabile – de exemplu, Centrul de Simulare și de Dezvoltare a Aptitudinilor Clinice. Așa cum îmi place să spun, facultatea noastră este o locomotivă pentru învățământul medical românesc, căruia îi mai trebuie niște ani până la a egala performanța facultăților europene de vârf.
Cum vedeţi rolul resurselor umane în construirea şcolii de medicină a viitorului? Cum stăm?!
Răspunsul e simplu: omul sfințește locul! Oamenii! Cred că la Cluj am avut foarte mare grijă în selectarea celor care vor duce școala mai departe. Când mă uit în jur și socotesc calitatea profesională și morală a oamenilor, nu pot să nu fiu mândru și optimist. Iertare pentru lipsa de modestie, dar cu oamenii stăm bine și ne străduim să stăm și mai bine. Definitoriu la Cluj este sentimentul de apartenență, conștientizarea faptului că aparținem unei școli puternice, care înmănunchiază tradiția cu înnoirea și în care ne simțim bine, de care suntem mândri. Asta simt eu și știu că nu puțini colegi simt la fel. Și așa se construiește școala de medicină, de fapt orice școală – întâi de toate, cu oameni.
Dar pe cel al infrastructurii?
S-au făcut progrese remarcabile. Multe dintre localurile în care funcționăm sunt noi sau refăcute din temelii, condițiile în care locuiesc studenții sunt excelente, campusul oferă o ambianță europeană. Privitor la elementele-suport pentru educație și cercetare, suntem în plină dezvoltare. Politica aceasta ne-a apropiat de statutul unei facultăți europene și ea continuă. Dacă reușim să ne păstrăm sănătatea financiară, cred că în zece ani infrastructura va fi comparabilă cu a oricărei facultăți de dimensiuni medii din Europa. Pe alocuri, chiar mai bună.
Cum apreciaţi acum nivelul studenţilor, pentru că au fost ani când s-a intrat cu note foarte mici la medicină?
E adevărat că de vreo 15 ani încoace concurența la medicină a scăzut treptat – nu mă refer la ultimii 3-4, ci mai înainte. Fenomenul este explicabil pentru că medicina necesită o formare de durată – încă 10-11 ani de școală, după bacalaureat – încărcată de responsabilitate și prost plătită. Nu vreau să intru în polemici, nu mă interesează comentariile de la colțul străzii sau “de la televizor”. Ştiu ceea ce am trăit eu în 40 de ani de spital. Aceasta explică de ce, pentru multă vreme, tinerii n-au ales medicina. Era mai simplu, mai rapid, mai pragmatic să faci alte studii, să termini în 4-5 ani și să îți găsești imediat un loc de muncă. Intrarea în Uniunea Europeană a contribuit însă la schimbarea aspirațiilor tinerilor. Astăzi, cu diploma de licență sau de medic specialist obținută în România poți găsi de lucru în mai toate țările europene. Pe bani adevărați și, mai ales, în societăți care onorează responsabilitatea și prețul actului medical de calitate, care au nevoie de medicii noștri tineri. Pe scurt, studenții de azi sunt efectiv motivați și, din punct de vedere al calității umane, se situează în stratul cel mai de sus…
Ce ne puteţi spune despre înfiinţarea Departamentului de Cercetare-Dezvoltare-Inovare?
Este o structură care a apărut ca o necesitate după 2000 – când eram prorector cu cercetarea științifică – dar ideea și realizarea nu îmi aparțin neapărat mie. Era indispensabil pentru inițierea, realizarea, susținerea și derularea proiectelor de cercetare și de dezvoltare academică de care universitatea avea nevoie ca de apă. Și a funcționat, nu fără hopuri. Astăzi este o structură care își are locul firesc în centrul problemelor de gestionare a granturilor de cercetare. Oamenii au câștigat experiență, au ajuns experți în domeniu și un suport de neprețuit pentru echipele de cercetare. Proiecte sunt multe… dar nu sunt cel mai în măsură să le enumăr și să le ierarhizez. Poate, totuși, proiectul universității de a-și construi și de a-și asigura resursa umană și pe cea materială pentru un Centru propriu ultraperformant de cercetare inter- și multidisciplinară este definitoriu pentru ceea ce se întâmplă azi la Cluj.
Acum câţiva ani lua fiinţă Şcoala doctorală a Universităţii. Ce ne puteţi spune despre acel moment, ce proiecte urmează?
Sunt aproape zece ani de-atunci. Citisem, văzusem câte ceva în alte universități, aveam o oarecare idee despre o altfel de școală, cu altă misiune și alte obiective decît cele ale studiilor de licență și începusem “să coc” o astfel de structură și la noi. În contextul acesta, a venit oportunitatea creată prin lege în mandatul de Ministru al Educației al Prof. Mircea Miclea. Ne-am pus pe treabă, plecând de la principiul că doctoratul reprezintă o formă avansată de pregătire pentru cercetare și/sau cariera didactică, iar școala doctorală poate forma și alte calități: spiritul de echipă, cel critic, comportamentul etic în cercetare și în publicarea științifică, deschiderea către cultură, chiar dacă vorbim despre cercetători în medicină și biologie. Așa văd lucrurile și astăzi, iar rezultatele se văd: suntem mult mai prezenți în mediul științific național și internațional, mai competitivi în proiectele de cercetare… Școala doctorală pe care am creat-o în 2005 a crescut, s-a maturizat și s-a diversificat, oferă o paletă mai largă de opțiuni – unele în asociere cu alte universități clujene – într-un cuvânt, trăiește. Sunt mândru de ceea ce am făcut, nu singur, fără îndoială. Însăși faptul că am modificat radical structura, conținutul și formatul tezelor de doctorat, păstrând înăuntru numai esența și realizările științifice palpabile, e o dovadă că și aici am fost promotorii unui “produs” cu adevărat european, modelul fiind preluat cu entuziasm și de alte universități. Iar proiecte mai sunt, cei care conduc acum destinele Școlii Doctorale le pregătesc: mai multe școli doctorale, nu una singură, în relație cu vârfurile de performanță din facultățile noastre. O întoarcere periodică “la școală” a conducătorilor de doctorat, o selecție mai bună a candidaților și un sistem mai eficient de monitorizare / coordonare a activității doctoranzilor, o susținere mai concretă a tinerilor cercetători… și multe altele.
Sunteţi membru fondator al Societăţii Române de Ultrasonografie, un domeniu de care v-aţi preocupat încă de la început. Care sunt acum provocările?
Ultrasonografia – ecografia, cum spunem noi – este o pasiune veche, care s-a îngemănat cu începuturile mele ca internist și, apoi, cu formarea ca gastroenterolog. Ecografia m-a reînvățat medicina sau, mai exact, am înțeles multe cu ecograful alături. Este o metodă fascinantă, care în mâinile unui medic care stă de vorbă cu pacientul său, care se străduiește să priceapă ce se întâmplă, care se întoarce la raționamentele dintâi dacă ceva nu se articulează cum trebuie, reprezintă un ajutor de neînlocuit. Am început în 1984, învățând de la prof. Gheorghe Jovin – uriașă personalitate a școlii românești. Împreună cu prietenii mei, profesorii Radu Badea și Sorin Dudea și cu ajutorul multor colegi împătimiți am făcut societatea, centrele de formare, cadrul legal al obținerii dreptului de practică, manifestările științifice, am ieșit în lume, multe… Metoda a devenit din ce în ce mai complexă, nimeni nu le mai știe pe toate… Cel mai pasionant lucru, acum, este reprezentat de efortul pe care îl facem la Cluj pentru a introduce ecografia ca instrument-suport pentru învățare la studenți și rezidenți. Nu pentru stabilirea diagnosticului, ci pentru a înțelege macroanatomia sau anumite funcții – activitatea de pompă a inimii, curgerea în vase… E o preocupare în care avem priorități internaționale, publicații, ceea ce a dus recent la cooptarea Clujului într-un proiect educațional al Federației Europene a Societăților de Ultrasonografie.
Migraţia ne văduveşte de cei mai buni medici, sunt formaţi gratuit şi profesează pe alte meleaguri. Cum comentaţi? Cine ne va mai trata? Şi ce ar fi de făcut?
Este adevărat, o știm cu toții. Discutăm, deplângem dar, totodată, ca societate și ca sistem de sănătate facem foarte puțin ca să se schimbe cu adevărat ceva în legătură cu acest export gratuit de inteligență și profesionalism. E ușor de înțeles de ce mulți dintre medicii noștri performanți, îndeosebi tineri, aleg să plece din țară pentru a-și face meseria. Sunt alte standarde, alte condiții de muncă, alte condiții de viață, alt statut material dar, mai ales, de o altă poziție socială, de respect, de prețuire, de suport.
Până când în societatea românească nu se va produce reașezarea firească a valorilor, până când lumea va fi tot cu fundul în sus, până când învățătorul, profesorul, medicul nu vor așezați acolo unde le este locul de drept, nu se va schimba nimic în acestă migrație! Nu e vorba numai de felul în care este onorată munca medicilor, ci de felul în care societatea îi privește, îi pune în valoare, le prețuiește efortul și nopțile nedormite. Asta nu depinde de un ministru luminat. Depinde, sigur, de medici, de felul în care înțeleg să-și facă meseria și își vor cultiva calitatea de om, dar depinde enorm de societate, de felul în care aceasta va evolua și de felul în care va izbuti să își reașeze în ordine valorile. Dacă vom izbuti aici, atunci nimeni nu va mai pleca din țara aceasta, că n-are de ce. Chiar dacă nu va avea veniturile din Europa de Vest. Pentru asta, merită să ne străduim cu toții, altfel vom rămâne cam singuri și bolnavi pe aceste meleaguri.
Proiecte??
După o viață petrecută în școala de medicină, proiectele mele sunt legate tot de aceasta. Am, întâi de toate, datorii pentru a mai crește tinerii din clinică. Iar la nivelul facultății şi universității sunt prins în echipele care muncesc pentru schimbările educaționale despre care vorbeam, inclusiv în proiectul pasionant al introducerii ecografiei ca instrument de sprijin pentru învățare şi în cel al diversificării activităților și capacității formative pentru cercetare al Școlii doctorale.
Se adaugă un proiect extrem de important legat de familia mea. Am două nepoate și cred că m-am lăudat prea mult că le voi învăța câte ceva… trebuie să o și fac, este esențial și nu poate fi înlocuit cu nimic. Proiectul meu cel mai drag este “școala celor mici” care, de fapt, tot școală se numește…
Până când învățătorul, profesorul, medicul nu vor așezați acolo unde le este locul de drept, nu se va schimba nimic în acestă migrație!
Petru-Adrian MIRCEA
Facultatea de Medicină, Institutul de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca, 1976
1999 – prezent – profesor universitar, Disciplina Medicala I, UMF Cluj-Napoca
1990 – 1992 – prodecan, 1992 – 2000 – decan, Facultatea de Medicină
2004 – 2010 – prorector științific, UMF Cluj-Napoca
2008 – prezent, director, Dep. 5 Medicină internă, Facultatea de Medicină
medic primar medicină internă și gastroenterologie, șef secție gastroenterologie SCJU Cluj
-promotor a numeroase proiecte de dezvoltare academică (Tempus, Phare, Banca Mondială, AUF, POS-DRU), 1992 – prezent;
-ințiator al primelor proiecte de înnoire structurală și de conținut la Facultatea de Medicină, 1990 – 2000;
-ințiator și realizator (în colectiv) al Școlii Doctorale, respectiv al Departamentului de Cercetare al UMF “Iuliu Hatieganu” (2004 – 2010)
-contribuții metodologice naționale privind formarea în ecografia generală și intervențională, introducerea unor tehnici intervenționale ecoghidate;
-inițiator (în colectiv), apoi editor șef (1999-2008) al publicației științifice “Revista Română de Ultrasonografie”, astăzi “Medical Ultrasonography”, ISI Thomson;
Autor a 4 monografii/tratate și contributor la alte 7, autor a 7 cursuri universitare și contributor la alte 5;
Premiul Academiei Române (2002) pentru vol. I, respectiv Premiul AOȘR (2008) pentru vol. III al Tratatului de ultrasonografie clinică
