Prof. Walter Klepetko, şeful Departamentului de Chirurgie Toracică de la Universitatea din Viena, specialist recunoscut la nivel mondial în domeniul transplantului de plămâni şi cord-plămâni, cel care a realizat primul transplant de plămâni din Austria în ziua căderii Zidului Berlinului şi iniţiatorul programului de transplant de plămân din această ţară, îşi doreşte să facă din regiunea danubiană un model al cooperării în domeniu, astfel încât pacienţii să aibă acces la cel mai înalt nivel de calitate în această sofisticată operaţie. Prezent la Danubian Transplant Symposium, eveniment organizat de Tarus Media la începutul lunii decembrie la Viena, unde a prezentat transplantologilor din regiune o modalitate de recuperare a organelor marginale, prof. Klepetko a acordat un interviu revistei Medica Academica.
Cum a început istoria transplantului de plămân în Austria? Când și cum? Și cum ați fost dvs. implicat ?
Istoria transplantului de plămân în Austria a început în 1989. Era precis noaptea în care a căzut Zidul Berlinului, 9 spre 10 noiembrie, și în acea seară am făcut primul transplant de plămân. Am fost foarte fericiți pentru că pacientul a supraviețuit apoi patru ani şi jumătate. Rolul meu a fost că am construit acest program şi l-am realizat. Am fost implicat încă de la început.
Câte transplanturi de plămân ați făcut până acum ?
Am făcut mai mult de 1100 de transplanturi de plămân, cred că în jur de 1150. În fiecare an facem circa 100 de transplanturi de plămân.
Cum apreciați acest număr? Doriți mai multe, puteți face mai multe ?
Nu, scopul ar fi să menținem acest nivel, să menținem calitatea, sau să creștem calitatea, binențeles, dacă este posibil.
Care este rata supraviețuirii în transplantul de plămân ?
Avem o rată de supraviețuire la un an de aproximativ 85% dintre transplanturile de plămân, și avem o rată de supravieţuire la cinci ani de 65 – 70%.
Există loc pentru a îmbunătăți această rată ?
Binențeles, există totdeauna loc pentru îmbunătățire, ne-o dorim, dar am putea ușor îmbunătăți rata de supraviețuire imediată printr-o selecție a cazurilor care nu se află într-un stadiu atât de avansat de boală. Dar acceptăm un număr mare de pacienți în stare foarte critică, unii dintre ei deja intubaţi, alții deja pe oxi-genare extracorporeală (ECMO). Sunt mulţi pacienţi în stare foarte, foarte critică… Multe alte clinici, din Statele Unite de exemplu, nu acceptă pentru transplant pa-cienți în stare atât de critică, sunt mult mai selectivi în alegerea pacienţilor.
Deci rata de supraviețuire nu e principalul obiectiv, ci calitatea îngrijirilor ?
Da, calitatea… Este cred mai bine să iei un risc ridicat al unui pacient tânăr în stare foarte, foarte critică, decât a transplanta un pacient mai vârstnic cu un risc mai scăzut, dar pentru care mai sunt şi alte soluţii…
Care sunt principalele probleme pe care trebuie să le surmontaţi, cu care vă confruntaţi ?
Principala problemă este organizarea. Trebuie ca organizarea unui asemenea proces să se facă foarte strict, în primul rând în evaluare, apoi în transplantul propriu-zis și în al treilea rând în urmărirea a 100 de pacienţi anual. E o muncă foarte grea, foarte amplă, este nevoie de o echipă foarte bună, foarte motivată și de o foarte, foarte bună organizare.
Vorbiți de organizare, dar numărul de donatori şi numărul de organe nu reprezintă o problemă ?
Numărul de organe nu mai este o problemă atât de mare acum, deoarece suntem din ce în ce mai mult conectaţi cu țările vecine și acum suntem mai mult limitaţi de infrastructură şi de capacitatea noastră de organizare, decât de numărul de organe. Cea mai mare parte a celorlalte departamente de transplant sunt limitate mai mult de numărul de organe disponibile… Noi nu chiar atât de mult.
Există vreo problemă legată de acoperirea costului transplantului de către asiguratori ?
Nu, asigurarea acoperă total costurile legate de transplant, deci asta nu este o problemă.
Cum vedeți viitorul acestei activități, deoarece sunt din ce în ce mai multe centre care fac transplant. Pot ele asigura calitatea necesară, vedeţi aici o provocare pentru viitor ?
Situaţia e diferită de la țară la țară. De exemplu, în Germania sunt circa 16 centre care fac transplant de plămâni, unele având la activ un număr foarte mic de transplanturi. Nu e bine, deloc! Noi, în Austria, avem noroc că pentru transplantul de plămâni e concentrat în numai două centre, cel mai mare la noi, în Viena, și un altul mai mic la Innsbruck. E un lucru foarte bun pentru asigurarea calităţii, pentru că astfel experiența crește, și calitatea crește și ea.
Cum se vede din Austria activitatea în domeniul transplantului care se desfășoară în România ?
România are o bună, foarte bine stabilită experiență în domeniul transplantului de organe, de rinichi, ficat, cord… Sigur, organizarea este, cred, factorul crucial, pentru că nu este ușor să organizezi aspectele logistice, foarte complicate, într-un asemenea domeniu, într-o țară atât de mare. În ceea ce privește transplantul de plămâni, acesta nu se face încă în România, şi transplantăm anual câțiva pacienţi români. Suntem bucuroși să dăm o mână de ajutor, dar desigur că efectuarea transplantului de plămâni în România poate să mai dureze o serie de ani, pentru că logistica în acest domeniu este enormă.
Aveți deja ceva colaborări cu specialiști români pentru a-i ajuta în această problemă ?
Da, avem, un coleg pneumolog din Bucureşti se află la noi pentru o perioadă de câteva luni. Primul pas este să asiguri un bun follow-up. În primul rând trebuie asigurată pregătirea pacientului, şi apoi urmărirea lui după transplant. Este ceea ce facem şi cu alte ţări, de exemplu cu Ungaria. Facem toate transplanturile aici, în Viena, dar în Budapesta se face follow-up-ul, centralizat, într-o singură instituţie. Asta este foarte important! Şi un lucru similar dorim să facem cu România. Nu are sens să faci transplant și să nu ai un bun follow-up, pentru că pierzi pacienții. Şi apoi, dacă vrei, poţi să realizezi şi activitatea de transplant în sine, dacă vrei. Dar nu are rost să începi activitatea de transplant şi să nu ai un bun follow-up, pentru că atunci pierzi pacienţi. România nu este singura ţară unde nu se face transplant de plămâni, nici în Ungaria nu se face.
Ce credeţi despre consimţământul
prezumat ? Cum e în Austria ?
Consimţământul prezumat e foarte important şi ar fi important şi pentru alte state să înţeleagă că este justificat din punct de vedere etic. Pentru că dacă te afli în situaţia tragică în care una din rudele tale moare pe neaşteptate şi eşti întrebat imediat “ce zici, eşti de acord cu donarea de organe?”, din punct de vedere emoţional e mult prea mult pentru o persoană. Astfel, cred că e mult mai bine ca acest lucru să fie reglementat prin lege, şi numai dacă te exprimi în mod expres în timpul vieţii că nu vrei să fii donator, nu devii în mod automat donator.
În Austria există consimţământul pre-zumat, şi există şi un Registru în care te înscrii şi semnezi dacă nu vrei să fii donator. Sunt cam 5.000 de persoane în Austria înregistrate, ceea ce e o cifră mică, fără semnificație.
Cum este organizat transplantul în Austria ?
Există coordonatori regionali, şi mai sunt o serie de coordonatori mai mici în principalele spitale. Avem un sistem de raportare înfiinţat de mult timp, calitatea lui a crescut, dar sistemul ca atare e înfiinţat de mulţi ani.
Ce credeţi despre Directiva transfrontalieră privind pacienţii ? Care vor fi efectele în domeniul transplantului ? Vor veni pacienţii europeni în România ca să fie trataţi mai ieftin, sau pacienţii români vor merge în statele dezvoltate pentru îngrijirea superioară…
Cred că turismul medical poate fi un lucru bun dacă este concentrat în câteva centre cu o experienţă deosebită, cu un înalt nivel al procedurilor. Transplantul de plămâni cred că este, cu adevărat, o procedură foarte sofisticată, pe care nu o poţi oferi peste tot, pentru că atunci nu poţi oferi calitatea necesară. Pe de altă parte, cred că în cazul transplantului n-ar trebui să se întâmple niciodată ca un pacient să meargă într-o ţară numai pentru a fi tratat mai ieftin. Nu cred că e un lucru bun.
Ce credeți despre traficul de organe ?
Cred că asta trebuie să fie evitat în cel mai înalt grad şi cred că, de fapt, acest lucru se află sub un control foarte, foarte bun. Şi va fi şi mai controlat în viitor, ceea ce cred că e foarte important şi foarte bine. Şi cred că, cel puţin în Europa şi în Europa centrală, asta nu e o problemă, există probleme mult mai mari decât asta. Nu ştiu exact cum este în România, Republica Moldova, n-am nici o idee, dar vorbind de zona noastră, sunt 200% sigur că nu se poate întâmpla. În Austria totul este complet controlat, este cu desăvârşire imposibil. Vorbesc de Europa centrală, Austria, Germania. Nu pot vorbi de România şi de Republica Moldova, dar în centrul Europei aşa ceva este cu desăvârşire imposibil.
Ce vă doriţi pentru activitatea de transplant ?
Dorinţele mele, la fel cu ale oricărui medic, sunt legate de o mai bună calitate, dar asta este condiţionată de o mai bun organizare, şi, dacă vorbim de transplant, este condiţionată de un anumit nivel al activităţii. Am ajuns să facem 100 de transplanturi de plămân anual, v-am spus că scopul nostru este de a menţine acest nivel, nu de a-l creşte. Dar ar fi fantastic pentru regiunea Europei Centrale sau pentru Regiunea Danubiană de a stabili un centru de cea mai înaltă excelenţă, care să servească mai multe ţări şi care să facă nu 100 – 200 de transplanturi pe an, ci 300 – 400 de transplanturi pe an, de cea mai înaltă calitate, şi să oferim tuturor celor din regiune acces la asta. Transplantul nu e mai e o problemă, putem rezolva acest lucru, ceea ce e fantastic, dar să o facem astfel încât să asigurăm cea mai bună utilizare a organelor, cea mai bună calitate, cea mai bună experienţă.
Dar ideea asta este încă la un nivel foarte teoretic.
Delia Budurcă
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Februarie 2011
