Răspunderea juridică a chirurgului

0

Autor dr. Gheorghe Borcean, Tratat de Chirurgie
Generală, volumul 8, sub redacţia prof. dr. Irinel Popescu,
Editura Academiei Române

Relaţia între artă şi morală, ştiinţă şi tehnologie, în medicină, implică un cod moral intrinsec (adevărul obiectiv) şi un cod moral extrinsec (adaptarea ştiinţei la nevoile omului şi la viaţa socială).
Ca şi în exerciţiul ştiinţei, în medicină algoritmul este următorul:p_42_lex
• acumularea de fapte,
• evaluarea lor,
• stabilirea de ipoteze,
• transformarea lor în teze de lucru.

Vom vedea mai departe că există posibilitatea de a găsi diferenţe în calitatea percepţiei faptelor şi a situaţiilor, în calitatea intelectuală şi în capacitatea de sinteză între unul sau mai mulţi medici, lucru ce se poate exprima printr‑un deficit de diagnostic şi de terapie şi poate fi acuzat de pacientul pretins prejudiciat. În toate acestea algoritmul de mai sus este comun ştiinţei şi artei.

Nici juridic şi nici comportamental, medicul nu este, nu poate şi nu trebuie să fie exonerat de obligaţiile sale de cetăţean şi de răspunderea faptelor sale. Nici chiar normele de deontologie nu fac excepţie de la acest principiu. „Deontologia medicală, ca ştiinţă a indatoririlor profesionale, nu trebuie privită şi înţeleasă ca o morală a profesiunii medicale, ci ca o particularitate a moralei unei societăţi referitoare la această profesiune. Prin urmare, medicul nu trebuie înţeles ca un cetăţean al societăţii cu privilegii deosebite, ci ca un profesionist cu sarcini şi atitudini etice specifice, rezultate din caracterul social şi uman al profesiunii sale şi din condiţiile în care şi-o exercită” (Scripcaru G., Terbancea M. – Medicină legală – Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, pag. 41).

Într-o societate dată are loc particularizarea pe diverse domenii ale vieţii sociale, de exemplu exercitarea unei profesiuni. Se degajă astfel norme etice referitoare la exerciţiul profesiei medicale, care, prin individualitate, pretind o anumită singularizare. Similar, pe plan juridic, sistemul de drept în vigoare îşi diversifică prevederile pentru o cât mai bună reglementare a tuturor activităţilor menţionate. Se conturează, astfel, în cadrul dreptului unei societăţi, normele eticii medicale şi cele ale dreptului medical, sub numele generic al deontologiei medicale.

Pe lângă mesajul continuu al respectabilităţii profesiei medicale şi de apărare a intereselor profesioniştilor, trebuie să transmitem clar societăţii şi certitudinea existenței unui corp eficient şi perfect încadrabil în normele generale ale obligaţiilor medicului, în toate domeniile de activitate. Aceasta nu va face decât să sporească credibilitatea acţiunilor noastre individuale şi colective.
În drept, corelarea faptului medical cercetat, cu principiile ab-stracte (ale dreptului), nu se poate face decât prin criteriologii bioetice specifice.

Morala naturală nu ne pune totdeauna la adăpost de rău şi de aceea este nevoie de intervenţia dreptului pentru a ne dovedi superiori condiţiei noastre, adesea precare.
Medicul – chirurgul, ca orice liber profesionist, poate greşi. Despre cazurile în care greşeala are consecinţe juridice, se ocupă capitolul de faţă.

Este dificil pentru orice judecător să discearnă într-un domeniu în care, de cele mai multe ori, nu are cunoştinţe teoretice şi nici experienţă. Indiferent de instanţa de judecată, obiectivele cerute sunt:
• definirea mecanismului de trecere de la riscul potenţial la fapta prejudiciabilă şi în a cui sarcină cade ea;
• estimarea importanţei pre-ju-diciului în relaţia de cauzalitate, după criteriile obişnuite de reparare a vătămărilor corporale.

“O nedreptate făcută unuia este o ameninţare adusă tuturor”
Montesquieu.

În clarificarea (luminarea) instanţei, rolul expertului este determinant. Raportul expertului trebuie să fie logic, loial, bazat pe înlănţuirea faptelor până la concluzii.

Trei întrebări se pun cu precădere expertului: competenţa, experienţa şi precauţia intimatului.
Competenţa este rezultatul unei formări adaptate la indicaţia, realizarea şi supravegherea unui act medical. Ea se apreciază după diplome și calificarea la colegiul medicilor, în procesul de educaţie medicală continuă.

Experienţa este rezultatul practicării regulate a unei tehnici bine stabilite, conform unui protocol validat. În acest domeniu, mai mult ca orice, expertul apreciază cunoştinţele practicianului în ceea ce priveşte riscurile şi prevenirea lor.

Precauţia este o formă a conştiinţei sociale vizând reducerea riscurilor şi restabilirea unui raport de încredere în jurul practicilor, a tehnologiilor şi a celor care le manipulează.
Instanţa, oricare ar fi ea, este ţinută să sancţioneze greşeala calificată, fără însă a obstrucţiona, prin excese, dezvoltarea practicii medicale. Juridicizarea în exces a faptelor chirurgicale a dus, în timp, la o tot mai mare protecţie juridică a pacientului şi la o tot mai slabă protecţie medicală.

(continuarea în numărul viitor)

About Author

Medica Academica

Leave A Reply