“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” Nicolae Iorga
II. Regele Ferdinand și Regina Maria
În ceea ce îi privește pe Regii Ferdinand I, Carol II și Mihai I, linia lor genetică românească are un segment comun cu al Reginei Ana, născută principesă de Bourbon Parma. Linie comună pornită de la Bogdan I și ieșită din Țara Moldovei prin Maria Movilă (Mohylanka), fata lui Ieremia Movilă, preluată de către Maria Leszczynska și dusă în Ducatul de Parma prin prima născută, ajunsă în cele din urmă la Carlota Joaquina de Spania ce intră în Casa Regală Braganza; Carlota este veriga finală comună pentru cei doi viitori soți, Mihai și Ana (vezi Anexa II). Cuplul regal portughez va avea nouă copii, trei băieți și șase fete: Pedro I/ IV viitor Prim Împărat al Braziliei, “o Libertador” (1822-1831) și Rege al Portugaliei (martie-mai 1826); Miguel (1802-1866), Rege al Portugaliei (1828-1834); Maria Isabela (1797-1818), care prin căsătorie cu Ferdinand al VII-lea ajunge Regina Spaniei (1816-1818); al treilea frate și celelalte cinci surori nu vor ocupa tronuri regale sau imperiale.
Fără a intra în amănuntele evenimentelor istorice în care au fost implicați: Ioan al VI-lea (1767-1826; 1816-1826), Joaquina Carlota (1775-1830; 1816-1826), Pedro I/ IV, Miguel I și Maria a II-a (1819-1853; 1826-1828, 1834-1853), trebuie să spunem că ei au fost un punct de răspântie a liniei genetice românești-filiera franceză, dar și de întâlnire cu omonimele din filiera germană.
Astfel, Pedro I/IV (Figura 12), purtător de gene mușatine din filiera franceză, s-a recăsătorit după decesul primei soții, Maria Leopoldina de Austria (1796-1826), fiica lui Francisc II/ I (1768-1835), Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806) și Primul Împărat al Imperiului Austriac (1804-1835). A doua soție, Amalia Augusta Eugenia Napoleone de Leuchtenberg (1812-1873), era fiica Augustei Amalia Ludovica Georgia de Bavaria (1788-1851) și a lui Eugene de Beuharnais (1781-1824), Vicerege al Italiei (1805-1814), fiu adoptiv al lui Napoleon Bonaparte (1769-1821)-Împărat al Franței (1804-1814; 20 martie 1815-22 iunie 1815) și fiu biologic al Josefinei (1763-1814; 1804-1810). Amalia s-a căsătorit cu Pedro I al Braziliei în anul 1829 și a fost împărăteasă până în anul 1831, an în care soțul ei a demisionat în favoarea fiului său Pedro al II-lea (1825-1891; 1831-1889; sub regența mamei vitrege până la majorat). Pedro I a devenit regent pentru Regina minoră a Portugaliei, Maria a II-a, care a fost detronată în anul 1828 de către unchiul ei Miguel I, străbunicul Reginei Ana a României.
Primul soț al Reginei Maria a II-a (Figura 13), în a doua domnie, a fost Prințul August, Duce de Leuchtenberg (1810-1835), fratele Împărătesei consorte a lui Pedro I. Astfel, Pedro I era socru și cumnat pentru August, în același timp August era ginere și cumnat pentru Pedro I. Amalia Augusta era mamă vitregă și cumnată pentru Maria a II-a, pe când Maria era fiică vitregă și cumnată pentru Amalia. Din păcate, Prințul consort August a murit după trei luni de la căsătorie, în martie 1835, la Lisabona.
Atât Amalia Augusta, cât și fratele ei August aveau gene românești în GENOM, venite prin mama lor Augusta Amalia Ludovika (1788-1851), ce le-a preluat de la tatăl ei Maximilian I Joseph (1756-1825), Rege al Bavariei (1806-1825), gene mușatine ce au intrat în Casa germană Wittelsbach prin Ludovika Karolina Radzwill (1667-1695), (Figura 14), strănepoată a Mariei Amalia Movilă – Mohylanka (1591-1638), una dintre cele patru fete ale lui Ieremia Movilă (1555-1606), Domn al Moldovei (1595 – mai 1600; septembrie 1600-1606) și a Elisabetei-Elisafta Movilă (?-1617). Filiera genetică moldo-polono-lituaniano-germană a pornit prin Katarzyna Potocka (1619-1642), iar filiera moldo-polono-franceză a plecat tot de la Maria Ana Movilă prin cea de-a doua fiică, Ana Potocka (1608-1695), intrând în casa de Bourbon prin Maria Leszczynska. Katarzyna Potocka a fost prima soție (1638-1642) a lui Janusz Radzwill (1612-1655), magnat lituanian; a doua soție (1645-1655) a fost Maria Lupu (1625-1660), (Figura 15: cele două soții ale lui Janusz, Maria și Katarzyna, pictură de Johann Schretter, 1646), fiica cea mare a lui Vasile Lupu (1595-1661), Domn al Moldovei (1634-1653). Ruxandra Lupu (1630-1687), a doua fată a Domnitorului moldovean, s-a căsătorit, în anul 1652, cu fiul cel mare al Hatmanului ucrainian Bogdan Hmelnițki (1595-1657), Timuș (1632-1653).
Dar să revenim la Maria a II-a, Regina Portugaliei, și la linia ei genetică care a fost continuată prin căsătoria a doua cu Prințul german Ferdinand de Saxa Coburg Gotha (1816-1885), prinț consort și viitor rege sub numele de Ferdinand al II-lea. Legea portugheză prevedea că un prinț consort primea titlul de rege doar dacă i se năștea un moștenitor. Ferdinand a devenit rege în 1837, la nașterea lui Pedro (1837-1861), viitor rege al Portugaliei sub numele de Pedro V (1853-1861). Ferdinand II a fost rege până la moartea Mariei a II-a, în anul 1853, după a 11-a naștere; copilul nu a supraviețuit. Pe tronul portughez a urcat Pedro V, pentru care a fost regent tatăl său pe perioada minoratului.
Este de reținut că Maria a II-a și Ferdinand al II-lea au fost bunicii lui Ferdinand I (1865-1927), viitor Rege al României (1914-1927), ai fratelui mai mare Willhelm, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (1864-1927) și ai Prințului Karl Anton (1868-1919). Infanta Antonia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assisi Ana Gonzaga Silvestria Julia Augusta de Saxa Coburg Gotha și Braganza (1845-1913) (Figura 16), fiica cuplului regal portughez, a devenit Prințesă de Sigmaringen Hohenzollern prin căsătoria cu Prințul Leopold (1835-1905) (Figura 17), fiu al lui Karl Anton (1811-1885) și frate cu Carol I (1839-1914), viitor Domn (1866-1881) și Rege al României (1881-1914); frate cu Ștefania (1837-1859), viitoare Regină a Portugaliei (18 mai 1858-17 iulie 1859) prin căsătoria cu Pedro V; frate cu Anton (1841-1866), rănit în bătălia de la Koniggratz, răni care i-au pricinuit moartea la 6 august 1866; frate cu Friederich (1843-1904), viitor general prusac de cavalerie; frate și cu Maria Louisa (1845-1912), mama lui Albert I (1875-1934), Rege al belgienilor (1909-1934) supranumit “Regele Soldat” și al Prințesei Jopsephina Carolina de Belgia (1872-1958), ce s-a căsătorit cu vărul ei primar Karl Anton, fratele mai mic al lui Ferdinand I. Este de remarcat că tatăl lui Albert I și al Josephinei Carolina a fost Prințul Filip, Conte de Flandra (1837-1905), fiul lui Leopold I (1790-1865), Rege al belgienilor (1831-1865); Filip a fost nominalizat după detronarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, ca Domn al României. La aflarea veștii, surprinzătoare pentru el, Filip a declinat oferta Locotenenței Domnești, formată din: Lascăr Catargiu (1823-1899), Generalul Nicolae Golescu (1810-1877), Colonelul Nicolae Haralambie (1835-1908).
Albert I a fost căsătorit cu o purtătoare de gene românești, provenite din Casa Wittelsbach, dar și din Casa de Braganza, Elisabeta de Bavaria (1876-1965), Regina Belgiei (1909-1934). Tatăl ei a fost Ducele Karl-Theodor în Bavaria (1839-1909), de profesie medic oftalmolog, fratele favorit al Elisabetei (Sisi) (1837-1898), Împărăteasa Austriei (1854-1898) și Regina Ungariei (1867-1898). Mamă i-a fost Infanta Maria Josepha de Portugalia (1857-1943), fiica fostului Rege Miguel I și a Adelaidei Wertheim de Rosenberg.
Albert I și Elisabeta au avut doi băieți: Leopold III (1901-1983), Rege al Belgiei (1934-1951) și Charles (Karl),(1903-1983), Conte de Flandra și Regent (20 septembrie 1944-20 iulie 1950) în cursul anchetării, întreprinsă de către Aliați, asupra colaborării lui Leopold III cu germanii, în timpul prizonieratului (1940-1944); precum și o fată Maria Jose (1906-2001), purtătoare de gene românești – filiera germană/franceză, ultima Regină a Italiei (9 mai 1946-12 iunie 1946), “Regina de Mai”, prin căsătoria cu Umberto al II-lea (1904-1983), purtător de gene românești – filiera franceză/germană, Rege (9 mai-12 iunie 1946), “Regele de Mai”.
Este de subliniat încă odată că Infanta Antonia de Portugalia, purtătoare de gene românești, filiera franceză, în Casa de Sigmaringen, a fost urmată de nora sa, Prințesa Maria Tereza de Bourbon-Două Sicilii (1867-1909), fiica Mathildei Ludovika – Ducesa în Bavaria, Contesă de Trani (1843-1925), soră cu Elisabeta (Sisi) – împărăteasa austriacă. Maria Tereza și fratele mai mare a lui Ferdinand, Willhelm, au avut doi băieți, Friederich (1891-1965) și Franz Joseph (1891-1964), și o fată, Augusta Victoria (1890-1966), Regină consortă a Portugaliei, prin căsătoria cu ultimul rege portughez (1 februarie 1908-5 octombrie 1910), Manuel al II-lea (1889-1932). Maria Tereza avea în genom gene românești – filiera germană provenite de la mamă și gene românești – filiera franceză moștenite de la tată, Prințul Ludovik (Luigi), Conte de Trani (1838-1886), gene mixte perpetuate prin Augusta Victoria, căsătorită cu Manuel al II-lea, care avea gene românești prin filiera franceză. Manuel al II-lea era nepot de frate (Louis I, 1838-1889; Rege, 1861-1889), al Infantei Antonia de Portugalia, mama lui Ferdinand I, viitor Rege român. Friederich și Franz Joseph, frați gemeni, se vor căsători cu surorile Margareta Carola Willhelmine (1900-1962) și Maria Alix Luitpolda (1901-1990), prințese de Saxonia, fiice ale Regelui Friederich August III; prințesele și prinții aveau în genom gene românești, moștenite pe ambele linii, germană și franceză.
Este de menționat că Regele Saxon George I (1832-1904, 1902-1904), cât și fratele său Regele Albert I (1828-1902; 1873-1902) aveau gene românești prin filiera germană, mama lor fiind Amalia Augusta de Bavaria (1801-1877), fiica Regelui bavarez Maximilian I Joseph din Casa Wittelsbach, dar și gene românești prin filiera franceză provenite de la Ferdinand, Duce de Parma, nepot al Mariei Leszczynska; genele mușatine au ajuns în Saxonia prin Prințesa Carolina de Parma (1770-1804), care s-a căsătorit cu Prințul Maximilian (1759-1838), al căror fiu Ioan (1801-1873), Rege al Saxoniei (1854-1873), a avut drept urmași la tronul din Dresda pe Albert și George. Cea de-a doua soție a Prințului Maximilian a fost nepoata primei soții, Prințesa Maria Carlota de Parma (1802-1857), fiica lui Louis I, Rege al Etruriei și Maria Luiza de Spania (1782-1824), Regină Consortă (1801-1803) și Ducesă de Lucca (1815-1824); fiică a cuplului regal spaniol Carol al IV-lea și Maria Luiza de Parma, cea de-a doua fiică a Ducesei Maria Luiza Elizabeta de Franța, fata cea mare a lui Ludovic al XV-lea și a Mariei Leszczynska. Un nou influx de gene românești – filiera franceză au fost aduse în Casa Saxonă Wettin în anul 1859 de către Infanta Maria Ana de Portugalia (1843-1884), sora mai mare a Infantei Antonia, prin căsătoria cu Prințul George, viitor rege.
Așa cum am spus mai sus, mama lui Ferdinand a fost Infanta Antonia de Portugalia, a cărei soră, Infanta Maria Ana (1843-1884), s-a căsătorit cu Prințul George de Saxonia (1832-1904), din Casa Wettin, care a ajuns rege în anul 1902, fiind urmat la tron de către fiul Friederich August III (1865-1932), care a fost detronat în anul 1918. Sora lui Friederich, Principesa Maria Josepha de Saxonia (1864‑1944), a fost mama ultimului Împărat austriac și Rege al Ungariei Carol I/IV (1887-1922; 1916-1918). Astfel, Ferdinand I a fost văr primar cu Regele Saxoniei Friederich August III (1865-1932; 1902-1918) și unchi de vară primară al Împăratului austriac și Rege maghiar Carol I/IV.
Cei trei copii ai Infantei Antonia: Willhelm, Ferdinand, Karl Anton, Prinți de Hohenzollern Sigmaringen, erau nepoții de soră ai Regilor Pedro V și Louis și veri primari cu Regele Carlos I (1863-1908), tatăl lui Manuel al II-lea. Regele Carlos și Prințul moștenitor Filipe (1887-1908) au fost asasinați la 1 februarie 1908 de către doi membri ai unei societăți revoluționare Carbonaria: Alfred Louis da Costa (1883-1908) și Manuel Buica (1876-1908). Prințul Manuel a fost rănit la braț; în următoarele zile ale începutului de februarie 1908 a fost proclamat rege al Portugaliei. Regina Amelia de Orleans (1865-1951; 1889-1908), soția regelui ucis, nu a fost atinsă de gloanțe.
În sinteză, revenim și subliniem că Prințul Ferdinand, cât și frații săi, erau veri primari și cu Albert I (1875-1934), rege al Belgiei (1909-1934). De asemenea erau veri primari cu Infantele de Portugalia Alfonso (1865-1920), Duce de Porto; cu Prințesa Maria de România (1870-1874); cu Prințesele și Prinții de Saxonia: Matilda Maria Augusta (1863-1933), Maria Josepha Louise (1867-1944), Johan Georg Pius (1869-1938), Maximilian Willhelm August (1870-1951) și Albert Karl Anton (1875-1900); cu Prințesele și Prinții de Belgia: Boudoin (1869-1891), Henriette (1870-1940), Josephine Caroline (1870-1871) și Josephine Caroline (1872-1958).
În urma cercetărilor prezentate mai sus, am descoperit, și aici, soț-soție purtători de gene românești, moștenite pe filera franceză sau germană; unul/una dintre parteneri/e sau ambii, (George de Saxonia, Maria Teresa de Bourbon Două Sicilii, Margareta Karola de Saxonia, Maria Alix Luitpolda de Saxonia, Umberto II al Italiei și Maria Jose de Belgia) prezentau moștenire genetică dublă (mixtă), pe linie germană și franceză, nu doar una din cele două. Astfel, am identificat 13 perechi de căsătoriți: 1. Pedro I/IV, împărat al Braziliei și rege al Portugaliei (filiera franceză) și Amalia Augusta Eugenia Napoleone de Leuchtenberg (filiera germană); 2. Maria a II-a, regină a Portugaliei (filiera franceză) și Eugene de Beuharnis (filiera germană), primul soț; 3. Maria Isabela de Portugalia, regină consortă a Spaniei (filiera franceză) și Ferdinand al VII-lea, rege al Spaniei (filiera franceză); 4. Ducele Karl-Theodor în Bavaria (filiera germană) și Maria Josepha de Portugalia (filiera franceză); 5. Maria Teresa de Bourbon Două Sicilii (filiera germană/franceză) și Willhelm de Hohenzollern-Sigmaringen (filiera franceză); 6. George de Saxonia (filiera franceză/germană) și Maria Ana de Portugalia (filiera franceză); 7. Ludovika Willhelmina de Bavaria (filiera germană) și Ducele Maximilian Joseph în Bavaria (filiera germană); 8. Franz Joseph I (filiera germană) și Elisabeta Amalia de Bavaria (Sisi), (filiera germană); 9. Maria Sofia Amalia de Bavaria, regină consortă (filiera germană) și Francis II, rege a Celor Două Sicilii (filiera franceză); 10. Matilda Ludovika de Bavaria (filiera germană) și Ludovic (Luigi), Conte Trani (filiera franceză); 11. Friederic de Hohenzollern (filiera franceză/germană) și Margareta Karola de Saxonia (filiera germană/franceză); 12. Franz Joseph de Hohenzollern-Embden (filiera franceză/germană) și Maria Alix Luitpolda de Saxonia (filiera germană/franceză); 13. Umberto II, rege al Italiei (filiera franceză/germană) și Maria Jose de Belgia, regină consortă (filiera germană/franceză).
Dar să ne întoarcem în secolul XIX, la Prințul Ferdinand, care devine Prinț moștenitor la tronul României. A ajuns moștenitor datorită faptului că Regele Carol I (1839-1914;1866-1914) și Regina Elisabeta (1843-1916; 1869-1914) (Figura 18) nu au avut urmași de sex bărbătesc, ci doar o fată, Prințesa Maria, născută la 8 septembrie 1870. Maria a murit de scarlatină la vârsta de aproape 4 ani, la 9 aprilie 1874. Prohodul a avut loc la Biserica Mănăstirii Cotroceni, iar înhumarea s-a făcut nu în biserică, ci în grădină; pe piatra de mormânt s-a scris epitaful preluat din Evanghelia după Luca VIII.52: “Nu plângeți, n-a murit, ci doar doarme”. La dorința testamentară a Reginei Elisabeta (1843-1916), rămășițele pământești ale fiicei sale au fost exhumate de la Cotroceni și așezate în aceeași criptă cu ea, în Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.
Neavând moștenitori de sex bărbătesc, în România funcționând Legea Salică, Regele Carol I a apelat la ajutorul fratelui său Leopold, care avea trei băieți, în urma căsătoriei cu Infanta Antonia de Portugalia: Willhelm, născut la 7 martie 1864, Ferdinand, născut la 24 august 1865 și Karl Anton, născut la 1 septembrie 1868. Principele Willhelm a acceptat a fi prezumptiv moștenitor, în anul 1880, dar a renunțat la dreptul de succesiune la tronul României în favoarea fratelui său, Ferdinand.
Ferdinand, Prinț de Hohenzollern Sigmaringen, a fost pentru prima dată în România împreună cu tatăl său, vizită prilejuită de înscăunarea ca Rege la 10 mai 1881 a unchiului său Carol I. În acea perioadă era prezumptiv moștenitor al Regelui Carol I, întâietate având fratele mai mare Willhelm, ultimul în linie succesorală fiind fratele mai mic, Karl Anton. “Pactul de familie” care stabilea succesiunea la tronul României a fost semnat la data de 21 noiembrie 1880 între Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen (1811-1885) și fii săi Carol, Domn al României, Leopold și Friederich (1843-1904).
Să nu omitem că și soția lui Friederich Eugen Johann, Prinț de Hohenzollern Sigmaringen (1843-1904), Luiza von Thurn și Taxis (1859-1948), avea gene românești-filiera germană, moștenită prin mama ei Elena “Nene” Carolina (1834-1890), soră cu Elisabeta (Sisi), Împărăteasa Austriei și Regina Ungariei, prin căsătoria cu Franz Joseph I; de asemenea soră cu Maria Sofia Amalia (1841-1925), Regină Consortă (1859-1861) a Celor Două Sicilii prin căsătoria cu Francisc II (1836-1894), Rege (1859-1861); precum și soră cu Mathilda Ludovika (1843-1925), căsătorită cu Ludovic, Conte Trani (1838-1886), frate vitreg cu Francisc II. Mama celor 3 surori bavareze a fost Prințesa Ludovika Wilhemina de Bavaria (1741-1892), fiica Regelui Maximilian I Joseph și a Carolinei de Baden (1776-1841), iar tată le-a fost Ducele Maximilian Joseph (1808-1888) a cărui bunică a fost Contesa Maria Anna de Zweibrūcken – Birkenfeld (1753-1824), soră cu Regele Maximilian I. Bunica Contesei și a Primului Rege al Bavariei a fost Contesa Palatină Elisabeta Augusta Sofia de Neurburg (1693-1728), fiica Ludovikăi Katarzyna Radzwill, cea care a adus genele mușatine în Casa germană Wittelsbach. Cu alte cuvinte, Ludovika, subliniem încă odată, a fost o echivalentă a Mariei Leszczynska din filiera franceză.
Dar să revenim la Ferdinand, care a acceptat să fie prinț moștenitor al României, după renunțarea din anul 1886 a fratelui său Willhelm. Ferdinand, după vizita în țara noastră din anul 1881, prilejuită de proclamarea regatului, a mai fost, singur sau împreună cu fratele mai mic Karl Anton, în Țară, în anii 1883, 1885, 1886. Cu ocazia ultimei vizite primește gradul de sublocotenent în Regimentul III Linie, la data de 14 noiembrie 1886.
Principele moștenitor, venind definitiv în Țară, a fost întâmpinat în Gara de Nord de către Regele Carol I și Regina Elisabeta și de alte oficialități române, în ziua de 19 aprilie 1889. Ferdinand era îmbrăcat în uniforma de sublocotenent român. Peste 4 zile, la 23 aprilie, a fost avansat la gradul de locotenent. Comandant de onoare al Regimentului III Linie era Prințul Leopold de Hohenzollern Sigmaringen, fratele regelui român și tatăl moștenitorului.
Prințul Ferdinand (Figura 19) avea obligația de a asigura linia dinastică în România, după cum era stipulat în Constituția din anul 1866, prin căsătoria cu o prințesă străină. Căsătoria cu o româncă era interzisă, pentru a stopa favoritismele și formarea unor grupuri de interese ce s-ar fi coagulat instantaneu în jurul prințesei, viitoare regină de origine română. Drept pentru care idila lui Ferdinand cu Elena Văcărescu (1868-1947) a fost curmată brutal prin trimiterea în exil a româncei, în Italia, cât și a Reginei Elisabeta, în Germania. Regina a fost pedepsită pentru că a acoperit și încurajat relația celor doi îndrăgostiți, având în plan chiar o căsătorie. Sunt celebre cuvintele lui Lascăr Catargiu, de patru ori Prim-ministru (11 mai 1866-13 iulie 1866; 24 martie 1871-17 aprilie 1876; 11 aprilie 1889-2 martie 1891 și 19 decembrie 1891-15 octombrie 1895) al Domnului/ Regelui Carol I, cuvinte adresate suveranului său: “Majestate, aiasta nu se poate!”. Nu se putea deoarece căsătoria dintre Elena și Ferdinand încălca Constituția, cu alte cuvinte ar fi fost anticonstituțională.
Drept pentru care s-a căutat o principesă la curțile regale ale Europei. A existat o primă opțiune a Regelui Carol I: “Noi ne gândim la Alexandra [1870-1891], fiica cea mare a regelui George I al Greciei”, dorință neîmplinită, deoarece prințesa greacă s-a măritat cu Marele Duce Pavel (Paul) Alexandrovich (1860-1919), fiu al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Părinții lui Ferdinand, Leopold și Antonia, ar fi vrut-o noră pe fiica cea mare a Arhiducelui Joseph de Austria (1833-1905) – Palatin al Ungariei, Maria Dorothea (1867-1932). În acest timp Prințul Ferdinand avea alte gânduri, după cum scrie la 14 mai 1889: “Se pare că aici lumea ar dori să mă știe logodit, cât mai curând. Se vrea a tout prix o prințesă protestantă. Mi s-a vorbit mai întâi de A[lix]de H[esse], apoi de o soră a împăratului [Willhelm al II-lea], pe ultima [Prințesa Victoria de Prusia, 1866-1929] nu o vreau în niciun caz și deocamdată mă țin încă tare de mica A. H.” Dar Prințul moștenitor nu s-a putut “ține tare” de Alix de Hesse, precum nu a putut să o influențeze nici bunica sa, Regina Victoria, pentru a se căsători cu unul dintre nepoții săi, Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale (1864-1892), cât nici cu Prințul Maximilian de Baden (1867-1929), strănepot al Țarului Nicolae I (1796-1855; 1825-1855). Alix era îndrăgostită, încă de la 12 ani (1884), de Țareviciul Nicolae, cu care se va căsători la 26 noiembrie 1894, la puțin peste 3 săptămâni după ce urcase pe tronul Rusiei, la 1 noiembrie, ziua morții lui Alexandru III (1845-1894; 1881-1894), părintele său. În timp se va dovedi că atât Prințul Ferdinand de România, cât și Prințul Maximilian de Baden au avut noroc; Alix avea o anomalie genetică, moștenită de la Regina Victoria, prin mamă, asupra căreia vom reveni. Până și o Regină consortă a Italiei, Margherita Maria Teresa Giovana (1851-1926; 1878-1900), soția Regelui Umberto I (1844-1900; 1878-1900), s-a implicat în găsirea unei logodnice pentru Ferdinand. Regina Margherita, purtătoare de gene românești (filiera franceză și filiera germană) moștenite de la mama sa, Prințesa Elisabeth de Saxonia (1830-1912), Ducesă de Genova (1850-1855), care era soră cu regii Saxoniei Albert și George, a recomandat-o pe Prințesa Elvira de Bourbon Parma (1871-1929), și ea purtătoare de gene românești (filiera franceză), moștenite de la ambii părinți. Mama Elvirei a fost Prințesa Margherita de Bourbon Parma (1847-1893), soră cu Robert I, Duce de Parma, bunicul patern al Anei de Bourbon Parma, viitoare soție a Regelui Mihai. Tatăl Elvirei era Infantele Carlos de Borbon y Austria-Este, Duce de Madrid (1848-1909), pretendent Carlist, Carlos VII, după renunțarea din 1868 a părintelui său la tronul Spaniei și pretendent legitim, Carol al XI-lea, la tronul Franței, după moartea celui care a fost Infante Juan, Conte de Montizon (1822-1887), nepot al lui Carlos IV, rege al Spaniei, și al Mariei Luisa de Parma, regina consortă. Nu cunoaștem cauza neconcretizării logodnei dintre Elvira și Ferdinand. Cert este că peste 40 de ani, în anul 1931, Anton de Austria (1901-1987), fiul surorii Elvirei, Infanta Blanca de Spania (1868-1949), și al Arhiducelui Leopold Salvator, Prinț de Toscana (1863-1931), se va căsători, la Castelul Peleș, cu Principesa Ileana (1909-1991), fata cea mică a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria.
În urma sfatului Prințesei Charlotte de Prusia (1860-1919), soră cu Willhelm al II-lea, alegerea Principelui moștenitor Ferdinand s-a oprit asupra Mariei Alexandra Victoria de Edinburgh (Figura 20), nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii și Irlandei și Împărăteasa Indiei (1819-1901; 1837-1901, 1876-1901), și vară primară a viitoarei Ducese de Saxe-Meiningen și a Kaizărului. Tatăl Mariei a fost al doilea fiu al Reginei Victoria, Alfred Ernest Albert (1844-1900), Duce de Edinburgh, iar din 1866, Duce moștenitor al unchiului patern Ernest II (1818-1893; 1844-1893), devenind Suveran al Ducatului de Saxa Coburgh Gotha la 22 august 1893, până la moartea sa survenită la 30 iulie 1900. Mama viitoarei prințese, ulterior regină a României, a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (1853-1920), unica fiică supraviețuitoare a Țarului Alexandru al II-lea (1818-1881; 1855-1881) și a Țarinei Maria Alexandrovna, născută Prințesă de Hesse și Rhin (1824-1880; 1885-1880).
Marea Ducesă Maria Alexandrovna și Ducele de Edinburgh Alfred, în afară de Maria, au mai avut patru copii, un băiat și trei fete, Prinț și Prințese de Saxa Coburg-Gotha: Alfred (1874-1899), Victoria Melita (1876-1936), Alexandra (1878-1942) și Beatrice (1884-1966).
Puțini știu că Maria era aproape să fie viitoare Regină a Regatului Unit; vărul ei primar, viitorul Rege George al V-lea (1865-1936; 1910-1936), a cerut-o în căsătorie pe “frumoasa blondă cu păr de mătase și ochi albaștri”. Căsătoria a avut două oponente, cumnate: pe mama Prințului George, Prințesă de Wales și viitoare Regină consortă a Regatului Unit, Alexandra (1844-1925; 1901-1910), și pe Ducesa de Edinburgh, Marea Ducesă Maria Alexandrovna. Cele două cumnate, care se antipatizau reciproc, au avut câștig de cauză, deși soții lor Eduard (1841-1910), Prinț de Wales și viitor Rege al Marii Britanii și Irlandei (1901-1910), și fratele său Alfred, Duce de Edinburgh, tatăl Mariei, cât și mama lor, Regina Victoria, erau favorabili căsătoriei. Istoria a consemnat zicerea Victoriei despre eșecul căsătoriei nepoților George și Maria: “George lost Missy by waiting and waiting!”.
Marea Ducesă Maria Alexandrovna a încurajat, însă, căsătoria Mariei cu Prințul moștenitor al României, Ferdinand. Ceremonia a avut loc la Sigmaringen la 10 ianuarie 1893, în fapt fiind trei ceremonii: civilă, catolică și protestantă. Unul din martori a fost Împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea (1859-1941; 1888-1918), văr primar cu mireasa și nepot al Reginei Victoria.
Prințesa Maria, viitoare Regină a României, a avut un număr impresionat de veri și vare primare, atât pe linie maternă, cât și paternă: regi/ regine, kaizăr/ țar, prinți/ prințese, mari duci/ mari ducese. Astfel, după tată, în Marea Britanie, Germania, Rusia, Grecia, Suedia, Norvegia, Spania, Regina Maria avea veri și verișoare de rang I, după cum urmează: 1. Regele George al V-lea al Regatului Unit (1865-1936; 1910-1936); 2. Willhelm al II-lea (1859-1941), Kaizăr german (1888/9-1918); 3. Țarina Alexandra Feodorovna a Rusiei (Alix de Hesse) (1872-1918; 1894-1917), căsătorită cu Țarul Nicolae al II-lea (1868-1918; 1894-1917), purtătoare de genă a HEMOFILIEI, a trasmis boala Țareviciului Alexei Nicolaevich (1904-1918); 4. Sofia de Prusia (1870-1932), Regină consortă a Grecilor, prin căsătoria cu Constantin I (1868-1923; 1913-1917, 1920-1922); 5. Maud Charlotte (1869-1938), Regină consortă a Norvegiei (1905-1938), căsătorită cu Haakon VII (1872-1957; 1905-1957), purtător de gene românești-filiera germană; 6. Victoria Eugenie Iulia de Battenberg (1887-1969), Regină consortă a Spaniei (1906-1931), purtătoare de genă a HEMOFILIEI, a transmis boala fiilor Alfonso de Asturia (1907-1938) și Infante Gonzalo (1914-1934), prin căsătoria cu Regele Alfonso al XIII-lea (1886-1941; 1886-1931), purtător de gene românești – filiera franceză; 7. Margareta de Prusia (1872-1954), Regină consortă a Finlandei (9 octombrie 1918 – 14 decembrie 1918), căsătorită cu Friederich Charles Louise Constantine (1868-1940), Rege ales al Finlandei (9 octombrie 1918-14 decembrie 1918); 8. Margaret de Connaught (1882-1920), Prințesă consortă a Suediei (1905-1920), prin căsătoria cu Prințul Gustaf Adolf VI (1883-1873), purtător de gene românești – filiera germană, mama lui Ingrid (1910-2000), Regină consortă a Danemarcei (1947-1972), gene românești – filiera germană, căsătorită cu Regele Frederik IX (1899-1972; 1947-1972), purtător de gene românești – filiera germană, moștenite de la mamă, cât și de la tată, și bunica Reginelor Margareta a II-a a Danemarcei (n.1940; 1972-prezent), gene românești – filiera germană, și Anne-Marie (n.1946; 1964-1973), gene românești – filiera germană, consorta Regelui Constantin II al Greciei (n.1940; 1964-1973), precum și bunica Regelui Suediei Carl XVI Gustaf (n. 1946; 1973-prezent), gene românești – filiera germană; 9. Prințul Albert Victor (1864-1892), victima pneumoniei postgripă; 10. Louise, Prințesă regală și Ducesă de Fife (1867-1931); 11. Victoria Alexandra de Wales (1868-1935); 12. Alexandru John de Wales (6 aprilie 1871-7 aprilie 1871); 13. Arthur de Connaught (1883-1938), Guvernator General al Uniunii Africii de Sud (1920-1924); 14. Patricia de Connaught (1886-1974); 15. Alice, Contesă de Atholne (1883-1981), Viceregină consortă a Africii de Sud (1924-1930) și a Canadei (1940-1946), purtătoare de genă a HEMOFILIEI, boală transmisă fiului Rupert de Teck Cambridge, Viconte Trematon (1907-1928), căsătorită cu Alexander Cambridge, Earl (Conte) de Athlone, purtător de gene românești – filiera transilvano-germano-britanică, frate al lui Mary de Teck (1867-1953), purtătoare de gene românești filiera transilvano-britanică, Regină a Regatului Unit și Dominioanelor Britanice și Împărăteasă a Indiei (1910-1936), prin căsătoria cu George al V-lea, rege și împărat; 16. Charles Edward (1884-1954), Duce de Saxa Coburg-Gotha (1900-1918); 17. Alexander Albert de Battenberg, Mountbatten, Marchiz 1 de Carisbrooke (1886-1960) 18. Lord Leopold Arthur Louis Mountbatten, (1889-1922), HEMOFILIE – moștenită de la mamă, Prințesa Beatrice Mary Victoria (1857-1944); 19. Maurice de Battenberg (1891-1914), căzut la datorie la 27 august 1914, Zonnebeke, Belgia; 20. Charlotte de Prusia (1860-1919), Ducesă consortă de Saxe-Meiningen (1914-1918), suferindă de PORFIRIE; 21. Henry Albert Willhelm de Prusia (1862-1929); 22. Sigismund Francis Friederich de Prusia (1864-1866), victimă a meningitei; 23. Victoria Friederike Amalia de Prusia (1866-1929); 24. Waldemar de Prusia (1868-1979), victimă a meningitei; 25. Victoria de Hesse (1865-1950), mama Louisei Mountbatten (1889-1965), Regină consortă a Suediei (1950-1965), a doua soție a lui Gustaf VI Adolf (1882-1973;1950-1973), purtător de gene românești – filiera germană; 26. Elisabeta de Hesse (1864-1918) – Marea Ducesă Maria Feodorovna, prin căsătoria cu Marele Duce Serghei Alexandrovich (1857-1905), unchi după mamă al Reginei Maria. Ambii soți au avut un sfârșit tragic: Marele Duce – atentat cu bombă, iar Marea Ducesă – ucisă de bolșevici; 27. Irene de Hesse (1866-1953), purtătoare de genă a HEMOFILIEI, căsătorită cu Prințul Henry de Prusia (1862-1929). Doi din cei trei fii, Waldemar (1889-1945) și Henry (1900-1904), au moștenit HEMOFILIA; 28. Ernest Louis (1868-1937), Mare Duce de Hesse (1892-1918), frate al Țarinei Alexandra Feodorovna (Alix de Hesse) și cumnat al Reginei Maria, prin căsătoria cu Victoria Melita (primul mariaj); 29. Friederich de Hesse (1870-1872), HEMOFILIE, moștenită de la mamă, Prințesa Alice Maud Mary a Regatului Unit (1843-1878), decedat prin hemoragie cerebrală post-traumatică; 30. Marie de Hesse (1874-1878), victimă a difteriei; 31. Christian Victor de Schleswig-Holstein (1867-1900); 32. Albert (1869-1931), Duce de Schleswig-Holstein (1921-1931); 33. Elena Victoria de Schleswig-Holstein (1872-1956); 34. Harald de Schleswig-Holstiein (12 mai 1876-20 mai 1876).
Pe bună dreptate Reginei Victoria i se spunea în epocă “Bunica Europei”, pe lângă apelativul de “Soacra Europei”. Toți cei peste 30 de veri și vare primare ai/ale Mariei de Edinburgh, cât și ea, erau nepoții Bunicii Victoria (1819-1901), Regină a Regatului Unit și a Dominioanelor Britanice (1837-1901) și Împărăteasă a Indiei (1876-1901), precum și ai/ale Bunicului Albert de Saxa Coburgh-Gotha (1819-1861), Prinț consort britanic (1840-1861).
Prin mama sa, Maria Alexandrovna, fiica Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818-1881; 1855-1881), Maria a fost vară primară cu țari de jure și de facto, mari duci/ mari ducese, prinți/ prințese ai/ale Rusiei: 1. Nicolae al II-lea (1868-1918), Țar rus (1894-1917); 2. Alexandru Alexandrovich (1869-1870), victimă a meningitei; 3. George Alexandrovich (1871-1899), victimă a tuberculozei; 4. Xenia Alexandrovna (1875-1960), mama Prințesei Irina (1875-1970), soția lui Felix Yosupov (1887-1967), unul dintre asasinii lui Grigori Rasputin (1869-1916); 5. Mihail Alexandrovich (1878-1918), numit și Țar Mihail II (apelativ controversat) a refuzat nominalizarea ca urmaș la tron făcută de Nicolae II, fratele său. A fost primul Romanov împușcat de bolșevici – 13 iunie 1918; 6. Olga Alexandrovna (1882-1960); 7. Alexandru Vladimirovich (1875-1877); 8. Kirill Vladimirovich (1876-1938), moștenitor legal al tronului Rusiei – Țar de facto (1924-1938), cumnat al Reginei Maria prin căsătoria cu Victoria Melita (al doilea mariaj); 9. Boris Vladimirovich (1877-1943); 10. Andrei Vladimirovich (1879-1956); 11. Elena Vladimirnova (1882-1957), căsătorită cu Prințul Nicolae de Grecia și Danemarca (1872-1938), văr primar cu Prințesa Margareta de Danemarca (1895-1892), mama Anei de Bourbon Parma (1923-2016), viitoarea soție a nepotului Reginei Maria, Regele Mihai I (1921-2017; 1927-1930, 1940-1947); 12. Alexei Alexeevich Belevsky-Zhukovsky (1871-c.1931), ucis de către sovietici în Caucaz, an probabil al morții 1931, 1932 sau 1933; 13. Maria Pavlona (1890-1958), căsătorită prima dată cu prințul suedez Wilhelm, Duce de Sodermanland (1884-1965), purtător de gene românești – filiera germană. Regina Maria, în anii 1918-1919, a găzduit-o la Cotroceni, împreună cu al doilea soț, Prințul Serghei Mihailovich Putyatin (1893-1966). Copilul lor, Roman Sergheievich Putyatin (8 iulie1918-27 iulie 1919), a fost victimă a gripei spaniole, fiind înhumat la București; 14. Dmitri Pavlovich (1891-1942), implicat în asasinarea lui Rasputin. Maria și Dmitri erau vară și văr de rangul II cu Ana de Bourbon-Parma. Mamele lor, Marea Ducesă Alexandra Georgievna, Prințesă de Grecia și Danemarca (1870-1891) și Prințesa Margareta de Danemarca, cu toată diferența de vârstă, au fost verișoare primare; 15. Pavlovich Paley (1897-1918), poet, ucis de bolșevici; 16. Irina Pavlovna Paley (1903-1990); 17. Natalia Pavlovna Paley (1905-1981), actriță de film, model; 18. Alexandru Georgiyevich Yuryevsky (1900-1988), văr vitreg; 19. Alexandr Adolf von Merenberg (1896-1897), văr vitreg, strănepot Pușkin; 20. Mihail von Merenberg (1897-1965), văr vitreg, strănepot al poetului rus Alexandru Sergheevici Pușkin (1799-1837), ofițer în Wehrmacht, antinazist; 21. Olga Ekaterina Adda (Olga Georgievna) (1898-1983), vară vitregă, strănepoată Pușkin; 22. Andrei Baryatinsky (1902-1944), văr vitreg; 23. Alexander Baryatinsky (1905-1992), văr vitreg.
Precizăm că verii și verișoarele vitrege ai/ale Reginei Maria erau nepoții/nepoatele Catherinei Michailovna Dolgorukova (1847-1922), căsătorită morganatic, în secret, cu Țarul Alexandru al II-lea, la o lună după moartea Țarinei Maria Alexandrovna (3 iunie 1880, victimă a tuberculozei). Caterina a primit titlul de Prințesă Yurievskaya, iar celor 4 copii (George, Olga, Boris și Catherina) li s-a acordat rangul de prinți/prințese ai/ale Rusiei.
După cum este cunoscut, Regina Victoria a transmis genetic așa-numita “boală regală” (HEMOFILIA) în mod direct fiului Leopold, Duce de Albany (1853-1884), dar și prin fiicele purtătoare Alice și Beatrice, cât și prin nepoatele Irene de Hesse, Alix de Hesse, Alice – Contesă de Athlone și Victoria Eugenie de Battenberg nepoților Friederich de Hesse și Lord Leopold Mountbatten, precum și strănepoților Waldemar de Prusia, Henry de Prusia, Alexei Nicolaevich-Țarevici al Rusiei, Alfonso de Asturia – Infante de Spania și Gonzalo Manuel – Infante de Spania. Astfel, prin descendente ale Reginei Victoria, HEMOFILIA a fost adusă în Ducatul de Hesse y Rhine, Prusia, Rusia și Spania.
Gena hemofiliei este situată pe un cromozom X. Mama purtătoare, prin “legea hazardului”, are un risc de 50% să transmită descendenților cât și descendentelor genopatia hemofilică. Doar băieții vor face boala, în funcție de cromozomul X moștenit de la mamă, pe când fetele vor fi purtătoare, tot în funcție de X-ul primit. O fată născută dintr-o mamă purtătoare poate să nu fie cărăușă, în aceași măsură cum fratele său poate fi sănătos. Un hemofilic va transmite sigur defectul genetic fetelor sale, care vor deveni purtătoare, și niciodată băieților; o fată va face hemofilie dacă tatăl este bolnav, iar mama este purtătoare. În această situație riscul este de 50%, fiind în relație cu cromozomul X, primit de la mamă. Astfel, din cei 4 băieți ai Reginei Victoria, doar cel mai mic, Leopold, a avut hemofilie, pe când Eduard VII (1841-1910), viitor Rege (1901-1910), Alfred (1844-1900; tatăl Reginei Maria) și Arthur (1850-1942) erau nonhemofilici. Din cele 5 fiice ale reginei engleze, doar două erau purtătoare a genopatiei, Alice – Mare Ducesă de Hesse (1843-1878; 1877-1878) și Beatrice de Battenberg (1857-1944), care au transmis hemofilia, direct și/sau prin fiica intermediară; alte două fete: Victoria (1840-1901), viitoare împărăteasă a Germaniei (9 martie 1888-15 iunie 1888) și Helena de Schleswig-Holstein (1846-1923) au avut 7 descendenți nonhemofilici și 6 descendente nonpurtătoare; o altă fiică, Louise, Ducesă de Argyll (1848-1939), nu a avut copii. În absența studiilor genetice, nu se poate afirma cu certitudine că urmașele Reginei Victoria, deși au avut băieți nonhemofilici, nu erau în realitate cărăușe ale genei hemofilei; legea hazardului este imprevizibilă. Cert este faptul că Regina Victoria era purtătoare a defectului genetic, defect datorat unei mutații spontane, pe care foarte probabil l-a moștenit de la tatăl ei, Prințul Eduard – Duce de Kent și Strathearn (1767-1820), și puțin posibil de la mamă, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld și de Leiningen (1786-1861); fratele vitreg și descendenții sorei vitrege după mamă ai Reginei Victoria nu au avut hemofilie.
Mutația genei hemofilice apare la persoanele mai în vârstă; Ducele de Kent a devenit tată la 51 de ani și a murit la 23 ianuarie 1820, la 7 luni după nașterea fiicei sale Prințesa Alexandrina Victoria de Kent, viitoare regină și împărăteasă. Victoria s-a născut la 24 mai 1819, la Londra, Kensington Palace. Prin analiza ADN-ului extras din osemintele Romanovilor s-a stabilit varianta de coagulopatie moștenită de la Regina Victoria; hemofilia B (boala Christmas) se datorează deficitului de Factor IX al coagulării; deficitul de Factor VIII va antrena apariția formei A de hemofilie, iar hemofilia C se datorează deficitului de Factor XI. Ultima variantă de hemofilie nu are relație cu sexul celui afectat; gena Factorului XI este situată pe cromozomul 4 și nu pe cromozomul X; se întâlnește atât la băieți, cât și la fete, predominant la evreii ashkenazi. Hemofilia C este o formă ușoară de boală și, spre deosebire de formele A și B, nu determină sângerări în articulații. Cu o singură excepție, Țareviciul Alexei (executat de bolșevici la 17 iulie 1918), toți descendenții hemofilici ai Reginei Victoria au avut drept cauză a morții o hemoragie posttraumatică (cerebrală, intraabdominală), în majoritate, sau hemoragie postoperatorie (operație pe șold), într-un caz; cel mai puțin a trăit Prințul Friederich de Hesse, 2 ani și 7 luni, data morții 29 mai 1873, iar cel mai mult a supraviețuit Prințul Waldemar de Prusia, 56 de ani, care a decedat la 2 mai 1945.
În urma cercetărilor noastre am descoperit consemnată, la una dintre verișoarele primare ale Mariei de Edinburgh, o altă boală cu determinism genetic – PORFIRIA. Astfel, Charlotte de Prusia și Ducesa consortă de Saxe-Meiningen, cât și fiica sa, Prințesa Feodora de Saxe-Meiningen (1879-1945), au fost diagnosticate postum ca având porfirie. Diagnosticul s-a pus pe baza studiului simptomelor și semnelor relatate în corespondența dintre prințesa prusacă și medicul ei, adept al medicinei naturiste (Ernst Schweninger; 1850-1924), cât și cu părinții (Victoria-Viky și Friederich-Willhelm); a fost cercetată corespondența de pe o perioadă de 25 de ani. Aceeași simptomatologie periodică, de severitate variabilă, au avut-o și Feodora, dar și Viky, cât și “bunica Europei”, Regina Victoria a Regatului Unit. Cercetarea a întreprins-o istoricul John C. G. Rohl (n.1938), care în echipă cu doi geneticieni, Martin J. Warren și David Hunt, au aprofundat cercetarea prin studii genetice pe ADN-ul extras în urma exhumării Charlottei și Feodorei. Astfel, s-a confirmat diagnosticul de porfirie variegata, una dintre cele opt forme de porfirie, cu determinism genetic dominant; deficit de protoporfirinogen oxidază (PPOX). Un diagnostic identic, de porfirie variegata, i s-a precizat, la Cambridge și Tokyo, Prințului William de Gloucester (1941-1972), nepot al Regelui George al V-lea și al Reginei Mary de Teck – purtătoare de gene românești, basarabo-mușatine (filiera transilvano-germană), și văr primar cu Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Tot mai mulți istorici contemporani fac o legătură între episoadele ciclice de nebunie ale Regelui George al III-lea (1738-1820; 1760-1820) și porfiria acută intermitentă, ce poate afecta sever sistemul nervos central. Maria Stuart (1542-1587), Regină a Scoției (1542-1567), a avut episoade de porfirie acută, precum și tatăl său, Regele Iacob al V-lea (1512-1542; 1513-1542); linia genetică porfirinică s-a continuat prin Iacob VI/I (1566-1625), Rege al Scoției (1567-1625), Rege al Angliei și Irlandei (1603-1625), iar din Britania a trecut în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană prin Elisabeth Stuart (1596- 1662), care s-a căsătorit în anul 1613 cu Principele Friederich, Elector Palatin de Rhine (1596-1632; 1610-1632), urcând împreună pe tronul Bohemiei (26 august 1619 – 8 noiembrie 1620). Au fost numiți peiorativ “Regele de Iarnă și Regina de Iarnă”; au fost detronați în ziua pierderii Bătăliei de la Muntele Alb, prima bătălie din Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648); victoria a fost de partea catolicilor. Al 12-lea copil al lui Friederich și al Elisabetei, Principesa Sophia de Hanovra (1630-1714; 1692-1698), căsătorită cu Ernest Augustus, Elector de Hanovra (1629-1698; 1692-1698), a fost mama lui George I (1660-1727), care a urcat pe tronul Marii Britanii la data de 1 august 1714, în spiritul “Act of Settlement” de la 1701, ce permitea succesiunea regală doar protestanților, domnind până la 11 iunie 1727. A fost urmat la tron de fiul său, George al II-lea (1683-1760; 1727-1760), iar lui i-a succedat George al III-lea, care a domnit 60 de ani, din care aproape 10 sub regența fiului George, din cauza ultimului episod de nebunie (1611-1620). George al III-lea a fost bunicul Reginei Victoria, care a urcat pe tronul Marii Britanii și Irlandei la 20 iunie 1837, după domnia unchilor paterni George al IV-lea (1762-1830; 1820-1830) și William al IV-lea (1765-1837; 1830-1837).
Noi, românii putem spune că am avut noroc de o Prințesă, ulterior Regină a României, care s-a dovedit prin urmași și urmașe a nu fi purtătoare de boli genetice, precum hemofilia și porfiria. Drept pentru care România nu s-a confruntat cu probleme dinastice grave precum cele din Rusia și Spania.
Trebuie însă să menționăm că Ferdinand și Maria erau rude, mai precis verișori de rangul III, prin Ferdinand al II-lea, Regele consort al Portugaliei, bunic matern pentru Prințul Moștenitor al României, și prin bunicul patern al Mariei, Albert (1819-1861), Prinț consort (1840-1861) al Reginei Victoria. Ferdinand II și Albert erau veri primari, tații lor fiind frați: Ferdinand Georg August (1785-1851), general de cavalerie în armata austriacă, și Ernest I (1784-1844), Duce de Saxa Coburg-Saalfeld (1806-1826) și Duce de Saxa Coburg-Gotha (1826-1844), general în armata prusacă. Ambii frați au luptat împotriva lui Napoleon Bonaparte. Cel de-al treilea frate al străbunicilor lui Ferdinand și Maria a fost Leopold (1790-1865), care a luptat și el împotriva lui Napoleon, având gradul de colonel, ulterior general în armata țaristă. Acest frate în anul 1816 a intrat, prin căsătoria cu Prințesa Charlotte de Walles (1796-1817), în Casa Regală Britanică. Charlotte era fiica Regentului George (1762-1830; 1811-1820), viitor Rege al Regatului Unit sub numele de George al IV-lea (1820-1830), și verișoară primară cu Victoria, viitoare regină și împărăteasă. În urma decesului Charlottei, survenit post-travaliu, și al noului-născut, Leopold părăsește Marea Britanie. La 21 iulie 1831 depune jurământul ca Prim Rege al Belgienilor-Leopold I (1831-1865). Ziua jurământului, până astăzi, este sărbătorită drept Ziua Națională a Belgiei.
Prințul George, aspirantul fără succes la mâna Mariei de Edinburgh, după recuperarea din boală (febră tifoidă), boală ce l-a răpus pe tatăl său Albert în anul 1861, la insistențele Reginei Victoria, se logodește și căsătorește în anul 1893 cu Mary de Teck. Victoria Mary de Teck era fosta logodnică a fratelui mai mare Albert Victor (1864-1892), al doilea în succesiune la tronul britanic după tatăl său, Eduard Prinț de Walles; în anul 1891, Prințul Albert se îmbolnăvește și moare la 14 ianuarie 1892 de pneumonie secundară, survenită în cadrul unei epidemii de gripă (1889-1892).
Prin Victoria Mary de Teck (1867-1953), viitoare Regină consortă a Regatului Unit și a Dominioanelor Britanice și Împărăteasă a Indiei (1910-1936), intră în genomul descendenților cuplului regal și imperial gene românești basarabe și mușatine prin filiera valaho-transilvano-germano-britanică. Linia genetică basarabo-mușatină a ajuns în Transilvania prin Vlad Țepeș (1431-1476), Domn al Țării Românești (octombrie-decembrie 1448; 1456-1462; noiembrie-decembrie 1476). Vlad Țepeș era nepotul lui Mircea cel Bătrân (1355-1418; 1386-1395, 1397-1418) și stră-strănepot al lui Basarab I (1270-1352; 1310-1352), precum și nepot al lui Alexandru cel Bun (? -1433; 1400-1432) și stră-stră-strănepot al lui Bogdan (1307-1367), Voievod al Maramureșului (1330-1342, 1355-1359) și Domn al Moldovei sub numele de Bogdan I (1359-1365-1367).
Linia genetică basarabo-mușatină a ieșit din Transilvania prin frumoasa ardeleancă de origine maghiară și cu strămoși de origine română, atât pe linie maternă cât și paternă, Contesa Claudia Rhedey de Kis-Rhede (Figura 21), născută la 21 septembrie 1812 la Sângiorgiu de Pădure și căsătorită la Wurttenberg cu Ducele Alexander Paul Ludwig Konstantin (1804-1885). Cuplul a avut trei copii: Claudine (1836-1894), Francis (1837-1900) și Amalie (1838-1893). Prințul Francis a intrat în Casa Regală Britanică prin căsătoria cu Prințesa Mary Adelaide de Cambridge (1833-1897), nepoata Regelui George al III-lea (1738-1820; 1760-1820). Astfel, Claudia Rhedey (1812-1841), prin fiu, este bunica paternă a Reginei britanice Mary de Teck, străbunica Regilor Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, stră-străbunica Reginei Elisabeta a II-a și stră-stră-străbunica lui Charles, Prinț de Walles, născut la 14 noiembrie 1948.
Cuplul princiar, ulterior regal al României, Ferdinand și Maria, a avut 6 copii, 3 băieți și 3 fete: Prinții Carol, Nicolae, Mircea și Prințesele Elisabeta, Mărioara și Ileana. Toți cei 6 copii au fost purtători de gene românești-filiera franceză, pe care le-au transmis urmașilor.
Dar până să ajungă maturi și a le transmite urmașilor zestrea genetică mușatină, părinții lor, Ferdinand și Maria, au înfruntat greutățile și vitregelile timpului în care au trăit.
Prințul, ajuns Rege al României în toamna anului 1914, a trebuit să își învingă ascendența germană și să pornească un război, la 15 august 1916, pentru a se întregi Neamul Românesc. Știm cu toții ce a urmat – deși România declarase război doar Austro-Ungariei, a fost atacată aproape de toți aliații Imperiului Habsburgic: germani, bulgari, turci.
Țara a fost ocupată în cea mai mare parte, Regele și Regina s-au retras la Iași împreună cu Guvernul și Parlamentul. Au urmat luni de restriște pentru populație, de lupte îndârjite pentru armata română, care a reușit să respingă atacul trupelor germane la Mărășești, Mărăști, Oituz în vara anului 1917.
Să parcurgem împreună “Înaltul Ordin de Zi” către armata română, transmis de Regele Ferdinand în primăvara anului 1917: “De Sfântul Gheorghe sărbătorim hramul oștirilor, sub steagurile cu chipul Marelui Mucenic al credinței s-a luptat pentru apărarea Țării și răpunerea dușmanilor, în fruntea ostașilor vechii Moldove, Ștefan cel Mare și Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la Muntele Athos, ca și cum el însuși, viteazul de pe vremuri, ar vrea să ne cheme spre biruință. Să prăznuim cu toții, cu inima smerită, dar și cu hotărâre nestrămutată de a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de către vrednicii noștri înaintași rugăciuni pentru ca vitejia dreaptă să biruiască. Eu, ca unul care mă regăsesc în scaunul de domnie a Aceluia, voi fi cel dintâi care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Țării. În același timp, urmând pilda lui Ștefan Vodă cel blând și milostiv, întăresc încă odată făgăduința mea de rege că, precum după biruințele lui se întindea praznic pentru viteji și ei erau ridicați în rândul fruntașilor, astfel, după izbânda pe care o așteptăm, se va realiza pentru voi legitima stăpânire asupra ogoarelor câștigate cu sângele vostru și, prin vot obștesc, veți lua parte activă în alcătuirea unei Românii nouă și mai mare, pe care o vom înfăptui împreună. Ferdinand. Dat la cartierul regal, Iași, 22 april 1917” – Publicat în Monitorul Oficial, 22 aprilie 1917.
Din toate cele de mai sus se desprinde chemarea la luptă pentru dezrobirea Țării de dușmani adresată ostașilor români, dar și dorința de înfăptuire a dezideratelor viitoare prin făgăduința regală: reforma agrară și votul universal într-o Românie înnoită și mărită. Toate acestea s-au înfăptuit sub domnia regelui Întregitor de Țară, Ferdinand I.
La momentul când a scris “Înaltul ordin” către oștire, Regele Ferdinand nu știa și nu credem că a știut vreodată că mai avea ceva în comun cu Ștefan Vodă, în afară de Scaunul pe care stătea; avea gene românești mușatine ce existaseră și în Genomul Marelui Voievod din Valahia Mică (Moldova).
Încă de la început, de când a călcat pe pământul României Mici, Maria de Edinburgh s-a integrat perfect cu Națiunea Română, mai ales în perioadele cele mai grele ale istoriei sale. S-a opus din răsputeri ca România să intre în război alături de Puterile Centrale, lucru ce ar fi dus la neîndeplinirea visului poporului român de unitate națională. În timpul Războiului de Reîntregire, Maria a fost alături de Regele Ferdinand, de popor și de armata română.
Nimeni nu a surprins mai bine în scris rolul pe care l-a avut Regina Maria în istoria Neamului Românesc decât a făcut-o Constantin Argetoianu (1871-1955): “Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare, printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molime sau nerăbdarea față de eforturile inutile provocate de dorința de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activității sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război, și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa Pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.” (Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine-Amintiri din vremea celor de ieri).
Absența ratificării regale a Tratatului de Pace de la Buftea a facilitat rapida remobilizare a Armatei Române, în noiembrie 1918. În acea perioadă, România s-a dovedit o adevărată pasăre Phoenix. A renăscut și s-a reintregit, adunând la un loc pe toți fii și fiicele sale din Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și din Transilvania și Banat, la 1 decembrie 1918.
Doar că pentru români lupta nu s-a încheiat odată cu semnarea armistițiului la 11 noiembrie 1918, ce a pus capăt Primului Război Mondial. Soldații Români au întregit țara nu doar prin luptele din anii 1916 și 1917, ci și prin cele din 1919, din Munții Apuseni, de pe Crișuri, Tisa, din Pusta maghiară, lupte ce s-au încununat în victorie prin ocuparea Budapestei la 4 august 1919.
În tot acest timp, Regele Ferdinand și Regina Maria au fost alături de armata română, asistând personal la trecerea Tisei de către soldații români la 30 iulie 1919, la Tisza Bo.
Ultima bătălie pentru recunoașterea înfăptuirii Marii Uniri de către poporul român a fost bătălia de pe frontul diplomației. A fost o bătălie aprigă, desfășurată la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, unde s-au făcut presiuni mari din partea părții maghiare atât direct, cât și prin interpuși.
Într-un moment de cumpănă a tratativelor de pace Regina Maria pleacă la Paris, unde opinia publică i-a făcut o primire triumfală. Iată ce scria generalul francez Jean Jules Henri Mordacq (1868-1943), considerat “mâna dreaptă” a lui Georges Clemenceau (1841-1929) în al doilea guvern (16 noiembrie 1917-20 ianuarie 1920) și în timpul tratativelor de pace: “Se spunea și nu era departe de adevăr că ea era un adevărat bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale române se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.” Raportul de mai sus a fost întocmit de către șeful Cabinetului Militar, pentru corecta informare a lui Clemenceau, cu care Regina Maria urma să se întâlnească.
Aproape sigur Regina Maria a făcut o bună impresie asupra politicianului francez; acesta i-a spus lui Ion Antonescu (1882-1946), ulterior atașat militar la Paris în septembrie 1922, apoi la Londra (1 ianuarie 1924-14 iulie 1926): “Oh! O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte”.
Regina a fost primită și la Palatul Elysee de către Președintele francez Raymond Poincare (1869-1934; 1913-1920), care îi conferă Legiunea de Onoare. Tot aici, la Paris, Regina s-a mai întâlnit pentru discuții cu Președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (1856-1924; 1913-1921), și cu Prim Ministrul Marii Britanii, Lloyd George (1863-1945; 1916-1922).
La sfârșitul vizitei, Ionel Brătianu (1864-1927), Premier (9 ianuarie 1909-10 ianuarie 1911, 16 ianuarie 1914-9 februarie 1918, 14 decembrie 1918-1 octombrie 1919, 17 ianuarie 1922-30 martie 1926, 22 iunie 1927-24 noiembrie 1927), a spus: “Maria a reușit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reuși într-o lună întreagă.”
De la Paris, Regina Maria a mers la Londra pentru a-l vizita pe vărul său primar George al V-lea, Rege al Regatului Unit; aici a avut o a doua întâlnire cu Lloyd George.
Vizita a fost un mare succes, după cum a apreciat Nicolae Iorga în Neamul românesc din 25 aprilie 1919: “Cu credința unui suflet mare s-a dus regina Maria la Paris și la Londra. A încercat lupta cu publicul cel mai greu de cucerit și reținut și l-a învins. A fost, cum spun ziarele franceze, o săptămână de zile “Regina Parisului”, a acelui Paris care nu suferise nicio regalitate decât aceea care pune așa de mari calități și așa de mari talente la dispoziția unei cauze așa de drepte.”
În ce ne privește pe noi, românii, primul tratat de pace a fost cel semnat de Austria la data de 10 septembrie 1919 și 17 state învingătoare în Primul Război Mondial. Este cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain-en Laye, prin care Austria recunoaște unirea Ducatului Bucovina cu România.
Ultimul tratat și cel mai disputat, până în ziua de astăzi, semnat între Ungaria și 16 state aliate, a fost Tratatul de la Trianon, iscălit la 4 iunie 1920. Din partea română, Tratatul a fost semnat de către Profesor Doctor Ion Cantacuzino (1863-1934) și Nicolae Titulescu (1882-1941).
După înfăptuirea României Mari și încheierea Păcii, Regele Ferdinand și-a respectat cele două promisiuni făcute soldaților români în aprilie 1917: reforma agrară (1920/1921) și votul universal (1918).
După Unirea cea Mare și nașterea României Mari, ambele recunoscute prin Tratatul de la Trianon, se impunea încoronarea Regelui și Reginei ca regi ai României Întregite. S-a instituit “Comisiunea pentru Organizarea Serbărilor Încoronării”, în luna iunie 1920: Președinte, Generalul Constantin Coandă; Membri: Nicolae Titulescu (ministru de finanțe), Octavian Goga (ministrul cultelor și artelor), Miron Cristea (mitropolit primat, viitor patriarh), Nicolae Iorga (istoric), Alexandru Lapedatu (istoric), George Enescu (compozitor), Costin Petrescu (pictor), Arthur Verona (pictor), Victor Stephănescu (arhitect), Aurel Sava (primar de Alba-Iulia).
Alba-Iulia nu a fost aleasă întâmplător ca loc al încoronării. Aici au avut loc evenimente majore în Istoria Românilor: Intrarea Triumfală a lui Mihai Viteazu (1 noiembrie 1599), Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918, la care s-a proclamat unirea provinciilor românești de peste munți: Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, cu Patria Mamă. Și tot la Alba-Iulia a avut loc martirajul prin tragerea pe roată a lui Horia, Cloșca și Crișan, 28 februarie 1785.
Într-un timp record s-a ridicat, pictat și sfințit Catedrala Reîntregirii Neamului. Piatra de temelie a fost așezată la 28 martie 1921, luni, a doua zi de Paște, iar ceremonia Încoronării a avut loc la 15 octombrie 1922.
Ceremonia Încoronării a fost fastuoasă și impresionantă, după cum consemnează Nicolae Iorga: “În toată istoria neamului nostru nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisând împreună.” Încoronarea propriu-zisă a avut loc în fața Catedralei, de față fiind Poporul, Armata și oficialitățile Statului. Regele s-a încoronat singur cu Coroana de Oțel a Regelui Carol I, confecționată din oțelul unui tun capturat la Plevna (Figura 22). Tot Regele a încoronat-o pe Regină cu o coroană din aur, meșteșugită în stil bizantin, din aurul Munților Apuseni (Figura 23).
Din păcate anii care au venit nu i-au adus Regelui Ferdinand liniștea sufletească și trupească. A fost profund afectat de renunțarea la tron a primului său născut, Principele Carol. Cu toate acestea, ajutat de Regina Maria, nu a scăpat cârma Țării din mână, nici acum, ca și mai înainte în timpul Marelui Război, și nici pe cea a vieții politice postbelice, frământate, din România.
Dar iată cum l-a concretizat, în “Biografii germane”, Gerhard Grimm: “Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a Constituției și a pus datoria sa de rege ca rege al României înaintea sâmțămintelor sale personale (cum a fost în cazul intrării în război împotriva țării sale natale sau al excluderii propriului fiu din rândul Casei Regale a României). A fost dăruit cu un devotament neobosit față de datorie, o gândire socială profundă și capacitatea de a găsi echilibru între adversități.
Cu sprijinul puternicei, energicei și voluntarei soții, a reușit să-și conducă țara cu bine prin Războiul Mondial, să promoveze reforma agrară, să adopte o politică moderată față de minorități, cerută de Tratatele de Pace de la Paris, și să asigure astfel stabilitatea internă a României Mari.
Viziunea politică a lui Ferdinand nu a putut fi transpusă integral în practică, din cauza limitărilor puterilor sale prin regimul constituțional existent. Sub aparența sa modestă, retrasă și lipsită de hotărâre, se ascundea o conștiință superioară și o bogată viață interioară.”
Cu durere în suflet, dar hotărât, Regele Ferdinand l-a exclus pe primul său născut, Prințul Carol, din linia de succesiune la tronul României. Urmaș, în decembrie 1925, a fost declarat oficial nepotul său, Mihai.
Regele Ferdinand a murit la Peleș, în prima parte a nopții de 20 iulie 1927, la ora 2. Au fost lângă el Regina Maria și copiii: Elisabeta, Nicolae, Mărioara și Ileana. La 24 iulie 1927 Regele Ferdinand I va fi înhumat, alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta, în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.
Nepotul său a fost înscăunat rege la 20 iulie 1927, țara urmând a fi condusă în numele Regelui minor Mihai de către o Regență formată din Patriarhul Miron Cristea (1868-1939; 1925-1939), Prințul Nicolae (1903-1978) și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție Gheorghe Buzdugan (1867-1929). După decesul magistratului Buzdugan (7 octombrie 1929), a intrat în Consiliul de Regență Constantin Sărățeanu (1862-1935).
După Restaurație, 8 iunie 1930, Regele Carol al II-lea a încercat pe cât posibil de a o îndepărta din sfera puterii pe mama sa, Regina Maria. Astfel, Regina a petrecut din ce în ce mai mult timp la Castelul Bran, dar mai ales la Balcic. Castelul Balcic s-a construit la inițiativa ei între anii 1926-1937, pe un teren pe care l-a descoperit ea însăși. Castelul a fost denumit de către Regina Maria “Teuha Yuva” – “Cuibul singuratic”, în limba turcă.
Aici, la Balcic, în paraclisul ortodox “Stella Maris”, a fost adusă și depusă inima Reginei Maria după trecerea la cele veșnice, în ziua de 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor. Depunerea în Criptă a rămășițelor pământești ale Reginei a avut loc la 24 iulie 1938, exact la 11 ani de la punerea lespezii peste mormântul Regelui Ferdinand, la 24 iulie 1927. Cea mai mare Regină a României își doarme somnul de veci la Mănăstirea Curtea de Argeș, una dintre cele mai frumoase mănăstiri din România. “Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș lângă iubitul meu soț, regele Ferdinand, dar doresc ca inima să fie așezată sub lespezile Bisericii ce am clădit-o” – aceasta a fost dorința testamentară a Reginei Maria.
După doi ani de la depunerea inimii în capela ortodoxă “Stella Maris”, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, și ratificat la 13 septembrie de către Ion Antonescu în calitate de conducător al statului, și nu de către Regele Mihai. În fapt s-a întâmplat exact ce a presimțit Regina Maria: “Balcicul este foarte aproape de frontiera bulgară. Dacă vor mai fi convulsii, locul inimii mele poate cădea cu ușurință în mâinile lor și apoi, vai, săraca mea inimă.” Drept pentru care Principesa Ileana, fiica cea mică, a salvat caseta cu inima mamei sale și a adus-o în România la Castelul Bran, unde a fost depusă într-o capelă săpată în poala Muntelui Măgura; capela a fost desacralizată în perioada comunistă, iar caseta a fost mutată în seiful de valori al Castelului Bran (1968-1974). De aici, pe o perioadă cuprinsă între anii 1974 și 2015, caseta cu inima Reginei a fost păstrată la Muzeul Național al României de pe Calea Victoriei din București.
Într-un comunicat de presă al Casei Regale dat la 23 septembrie 2015, se spune: “În situația dată, în care Balcicul se află în afara teritoriului național, Majestatea Sa Regele a decis ca, pentru o perioadă nedeterminată, locul Inimii bunicii sale să fie Salonul de Aur, unde Suverana și-a găsit sfârșitul.”
Drept consecință a hotărârii regale, ceremonialul “Întoarcerii Inimii Reginei” (3 noiembrie 2015) a început în fața Muzeului Național; în aceeași zi, caseta cu inima Reginei Maria a fost depusă în “Salonul de Aur” al Castelului Pelișor de la Sinaia, salon în care inima Reginei a încetat să mai bată în după-amiaza zilei de luni, 18 iulie 1938, la ora 5 și 38 de minute. Caseta cu inima Reginei Maria, acoperită cu drapelele României și Marii Britanii, conform cu dorința testamentară, stă acum, metaforic vorbind, în “Inima României”.
Românie pe care Regina Maria a binecuvântat-o și căreia i-a dorit: “Te binecuvintez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”
O să ne concentrăm, în înscrisurile viitoare, pe continuitatea liniei genetice mușatine prin Regele Ferdinand și cei șase copii ai lui și ai Reginei Maria, cât și pe mai departe prin Regele Mihai și Regina Ana!
Bibliografie SELECTIVĂ:
Ureche, Grigore: Letopisețul Țării Moldovei, https://www.bibliotecapemobil.ro>pdf
Costin, Miron: Letopisețul Țării Moldove de la Aron Vodă încoace, Ediție critică de P.P. Panaitescu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944, https://upload.wikipedia.org!pdf
Neculce, Ion: Letopisețul Țării Moldovei, https://gawrylytza.f.res.worldpress.com.pdf
Giurăscu C. Constantin, Istoria Românilor, vol. I „Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun, 1432”, Editura BIC ALL, 2007
Mohyla, Movilla, dynastia hospodarov moldawiskich, kulturalnie i politycznie zwiazana z Polska, Polska Enciklopedya PWN; http://enciklopedya PWN
Stanislaw Leszcsynsky, kral Polsky – Enciklopedya PWN
*** Dochy of Parma, https://en.wikipedia.org
Linenberg, Paul, “Regele Carol I al României”, Editura Humanitas, 2006
Scurtu, Ioan, “Istoria Românilor în timpul celor patru regi, CAROL I”, Editura Enciclopedică, 2011
Scurtu, Ioan, “Istoria Românilor în timpul celor patru regi, FERDINAND I”, Editura Enciclopedică, 2011
Wolbe, Eugen, “Ferdinand I, ÎNTEMIETORUL ROMÂNIEI MARI”, Editura Humanitas, 2006
Gauthier, Guy, “Missy, Regina României”, Editura Humanitas, 2006
Duca IG, “Memorii”, Editura Machiavelli, 1992 – 1994
Argetoianu, Constantin, “Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”, volumrle 1-11, Editura Machiavelli, 1997-1998
Niculescu Bran, Tatiana, “REGINA MARIA, Ultima Dorință”, Editura Humanitas, 2016
M. Cox, N. Jack, S. Lofthouse, J. Watling, J. Haines, Martin J.Warren, “King George III and porphyria: an elemental hypothesis and investigation”, Lancet, vol 366, nr 9482, 23-29 July, 332-335, 2005
*** Hämophilie in europäischen Königshäusern, http://de.knowledgr.com/02097406