”Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” Nicolae Iorga
Dramatice și pline de primejdii vor fi momentele prin care va trece Principesa Ileana, pe mai de departe, în perioada instalării dictaturii comuniste în România, dar nici în exil nu a avut o viață lipsită de griji, neajunsuri și clipe tragice. Îmbrăcarea rasei monahale îi va aduce liniștea sufletească, dar nu și neostenirea trupească. Altruismul i-a fost piatra din capul unghiului, până când a trecut la cele veșnice.
VII-2. Principesa Ileana
La începutul lunii mai 1944, Principesa Ileana a făcut o scurtă vizită în Austria, la Sonnberg; așa cum mărturisește în memorii, nu avea de unde să știe că este ultima vizită și că nu o să mai vadă niciodată Castelul.
Principesa s-a întors în Țară la 6 mai; Brașovul avea să fie bombardat din nou. Spitalul Militar a fost lovit în așa măsură încât nu mai putea fi folosit, drept pentru care s-a mutat la Spitalul Crucii Roșii, ce funcționa în clădirea Liceului “Andrei Șaguna”; a primit un indicativ nou – Spitalul Z.I. 161, devenind al 161-lea spital de urgență de zonă interioară, pentru răniți. Sfințirea noului spital a avut loc la 10 Mai, Ziua Națională a României, în prezența Reginei Mamă Elena, mama Regelui Mihai!
În August 23, 1944, știm ce s-a întâmplat – România a întors armele împotriva Germaniei. Au urmat zile de nesiguranță la Bran; Ileana era și cetățean al Reichului, precum era și Arhiducele Anton von Habsburg, soțul ei și tatăl copiilor (Fig. 43). Prințesa, nereușind să ia legătura cu Regele Mihai, s-a hotărât să meargă la București; a oprit la Palatul Elisabeta, neștiind că sora sa mai mare era la Sinaia și că aceasta cedase palatul Regelui Mihai, pentru a-i fi reședință; nemții bombardaseră Palatul Regal, în a doua zi după întoarcerea armelor. Aici o găsește pe Regina Mamă Elena: “Și dacă ar fi văzut o stafie, Sitta nu ar fi fost mai îngrozită. Mi-a spus că nu aș fi putut face nimic mai periculos decât să vin la ei; că nimeni nu știa ce o să fie; că rușii erau însetați de sângele nostru. … După părerea ei, cu cât ne vom vedea mai puțin, cu atât va fi mai bine. Ea și Mihai nu aveau nicio putere să mă apere, iar eu eram, teoretic, unul dintre inamici.”
Prințesa Ileana nu a stat mult în capitală, dar și-a dat seama destul de ușor: “…cine îmi era prieten și cine nu.” Până și sora ei, Principesa Elisabeta, fostă regină a Greciei, aflată la Castelul Peleș, i-a mărturisit la telefon: “…că și ea consideră că e preferabil să nu ne întâlnim. … Eram răspunzătoare de familia și gospodăria mea, fără să am pe nimeni să mă ajute. În inima mea i-am mulțumit lui Dumnezeu că mama nu apucase să vadă toate astea.”
Iară noi, cei care scriem despre Principesa Ileana, adăugăm că principesa română avea ceva ce îi definea personalitatea: inteligență, înțelepciune și, nu în ultimul rând, tărie de caracter și credință în Dumnezeu! Dar mai avea și acel spirit de sacrificiu de sine; era altruistă prin tot ce a făcut, făcea și mai urma să facă în slujba semenilor, români aflați în suferință, până la plecarea definitivă din Țară, după abdicarea Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, cât și ulterior!
Astfel, Principesa Ileana și-a continuat munca de infirmieră la Spitalul Crucii Roșii din Brașov. Prin străduință proprie a reușit înființarea unui nou spital la Bran, pe care l-a botezat “Inima Reginei Maria”. Inima Reginei Maria se afla din anul 1940 la Bran, într-un lăcaș săpat în poala Muntelui Măgura, fiind adusă de la Balcic prin grija Principesei Ileana. Tot la Bran, după cutremurul din 10 noiembrie 1940, care a afectat grav structura Bisericii de la Palatul Cotroceni, Ileana a adus și osemintele fratelui mai mic, Principele Mircea (1913-1916); osemintele vor fi strămutate a doua oară, pentru odihnă veșnică la Curtea de Argeș, în Necropola din Biserica Regală și Episcopală.
După un timp, Ileana a mai adăugat spitalului o secție pentru femei și una pentru copii; a acordat ajutor medical la domiciliu, în satele de prin văile Munților Bucegi; i-a ajutat pe cei prigoniți, ascunzându-i la Castel, iar în caz de pericol iminent (inspecții), în pădure; a găzduit la Castel “copii rezidenți”, în timpul foametei din Moldova; a organizat un fel de “creșă” pentru copiii ai căror părinți mergeau la serviciu; s-a deplasat în Moldova, la Piatra Neamț, pe post de ajutor în distribuirea alimentelor donate de Crucea Roșie din Statele Unite ale Americii.
Nu a ezitat să ceară, personal, ajutorul noilor autorități comuniste: Emil Bodnăraș (1904-1976), Dr. Petru Groza (1884-1958), Ana Pauker (1893-1960), Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), dar niciodată pentru ea și familia ei, ci pentru alți români care îi băteau la ușă, implorând a fi ajutați. Este de menționat că niciodată cererea de ajutor nu i-a fost refuzată! A fost judecată aspru de către unii conaționali, chiar și de cei din familia extinsă – Ileana și Elisabeta erau numite “mătușile roșii” ale Regelui Mihai.
Ileana, prin intervențiile sale, în special la Emil Bodnăraș, a reușit să-i elibereze pe unii dintre cei care fuseseră arestați, ca de exemplu pe Dr. Dragomir, chirurg la Spitalul “Inima Reginei Maria”. A mai reușit imposibilul pentru unii dintre condamnați – să le comute pedeapsa cu moartea dată de către Tribunalul Poporului. Bodnăraș i-a spus: “Bine, dacă regele hotărăște să nu semneze sentința de pedeapsă cu moartea, promit că vom susține punctul său de vedere. … Ce rol o fi avut intervenția mea nu știu, bineînțeles; dar sentințele au fost comutate la închisoare pe viață. Dacă până la urmă asta era mai bine, cine ar putea ști? Atâta timp cât există viață, este speranță…”.
Tot Emil Bodnăraș, impresionat de munca Principesei Ileana, în urma vizitei pe care o efectuase la spitalul din Bran împreună cu Generalul Constantin Vasiliu Rășcanu (1887-1980), “i-a deschis ușa” Ministerului Sănătății. “Am descoperit că deși ministrul se considera comunist, modul de organizare a muncii sale în mod sigur nu fusese afectat; și deoarece ministrul însuși era un medic bun și unul din marii noștri neurochirurgi [Dumitru Bagdazar, 1893-1946], a făcut în așa fel încât nu a lăsat politica să-i stânjenească activitatea. Din nefericire chiar el era foarte bolnav și după ce a murit în urma unui cancer de plămâni – pe care îl diagnosticase el însuși – soția sa [Florica Bagdazar, 1901-1978], de asemenea o doctoriță foarte capabilă, a continuat ceea ce începuse el.”
În acest mod, Principesa Ileana a reușit să edifice și să înzestreze un spital de elită în zona Branului, Spitalul “Inima Reginei Maria”. A primit sprijin de la Ministerul Sănătății, de la marele industriaș român ing. Nicolae Malaxa (1884-1965), dar și de la Colonelul Șerbu, care lucra la Uzina Mecanică Tohan Zărnești, parte a Grupului Industrial Malaxa, uzină înființată în 1938. Tabăra de Fete, refugiate din Basarabia, fondată tot de către Ileana, a fost susținută prin ajutoare materiale de către Nunțiul apostolic Gerard Patrick Aloysius O’Hara (1895-1963). Colonelul Fred G. Sigerist, de la Crucea Roșie Americană, a avut un rol important în trimiterea ajutorului umanitar, sosit în România în 1947. Era bine venită și bine primită și literatura de specialitate pentru instruirea surorilor medicale – cărți și reviste trimise din America la solicitarea Principesei Ileana.
Principesa Ileana a pus în pagină opinia sa, de mare curaj, despre unele dintre personalitățile puse la index în anii de după război, cât și astăzi. Astfel, a consemnat în cartea de memorii “Trăiesc din nou”, scrisă și tipărită în Statele Unite ale Americii, la începutul anilor ’50 ai secolului XX: “Vestea despre semnarea condamnării la moarte a lui Antonescu a ajuns la mine în timp ce mă îndreptam de la spital spre castel. … În inima mea am plâns pentru acel Antonescu care îmi era prieten.” Prietenia lor a început în timpul refugiului din Moldova – căpitanul Ion Antonescu era adjutantul generalului Constantin Prezan (1861-1943) – s-a consolidat pe perioada studiilor Ilenei în Anglia, la Colegiul Heathfield-Ascot, pe când Antonescu era atașat militar la Londra (1 ianuarie 1924-14 iulie 1926), și a continuat ulterior.
Principesa Ileana, om cu un caracter foarte puternic, a dat încă o dată dovadă de un curaj fenomenal, ce o putea costa libertatea, când a vizitat-o de câteva ori, acasă, pe bătrâna mamă a lui Ion Antonescu (1882-1946), Lița Antonescu, născută Baranga: “Ultima dată când am văzut-o a fost la câteva zile după moartea fiului său. Stătea pe balconul casei sale, îmbrăcată în negru, cu lacrimile curgându-i încet din ochii de fără lumină.”
Temerară a fost Domnița Ileana și când i-a făcut o vizită Mariei Antonescu, născută Niculescu (1892-1964): “Ea a fost unul dintre ultimii oameni pe care i-am văzut înainte să plec din București, pentru ultima dată. Ea a fost una dintre persoanele care mi-au cerut să obțin prin spital vreo otravă pe care să o ia ca să evite o altă detenție în Rusia. Cum ați putea voi [americanii], care trăiți fără nicio grijă, să înțelegeți o viață atât de chinuită încât darul cel mai bun pe care să îl poți da unui prieten să fie o otravă mortală?”
Iar pe Iuliu Maniu, președintele Partidului National-Țărănesc, Principesa Ileana l-a perceput: “Era un om fin, integru. Rece și rezervat, nu atrăgea simpatia celor din jur, dar toți îi respectau onestitatea, fie că erau de acord sau nu cu politica sa. Îl știam încă din primele zile ale Marii Uniri dintre Transilvania și România, dar am început să-l cunosc mai bine în timpul Regenței, din 1927 până în 1930, când copilul Mihai era rege din cauza renunțării tatălui său la tron. … În timpul procesului lui Antonescu a fost chemat să fie martor și când a plecat de la bară, s-a oprit să dea mâna cu cel deja condamnat. Acesta era, cum a spus mai târziu Maniu unui prieten, un act firesc din partea unui om și a unui creștin, iar dacă nu l-ar fi făcut s-ar fi considerat un laș; dar astfel și-a mai adăugat o doză de ură din partea rușilor. … El și partidul lui au început să reprezinte tot ceea ce pierduseră românii: libertate, egalitate, democrație, justiție.”
Iuliu Maniu și-a asumat riscuri, așa cum de foarte multe ori a făcut-o și Principesa Ileana, când ascundea pe cei urmăriți în Castel sau în pădurile Bucegilor, când muncea la spital, în Brașov, sub ploaia de bombe americane, când a mers la Ploiești, în 1943, pentru a participa la inaugurarea unei școli, când a fost surprinsă de un bombardament, când, la volanul mașinii, s-a angajat într-o cursă de viteză pe străzile Capitalei pentru a-l scăpa pe Generalul Aurel Aldea (1887-1949) de urmăritori, cât și în alte multe situații în care stăpânirea de sine și autocontrolul emoțiilor erau capitale pentru a trece cu bine peste pericole.
Autocontrol pe care l-a exersat în mod repetat la Sonnberg, în Austria, în timpul perchezițiilor pe care le făceau naziștii, dar pe care l-a deprins în copilărie prin educație: “…de care avusesem parte ca membră a familiei regale și care ne învăța să ne păstrăm sentimentele doar pentru noi.” Autocontrol pe care l-a stăpânit perfect și față de Emil Bondăraș: “– V-am avertizat mereu asupra prieteniei cu Aldea, a spus el, iar acum văd că el a dezvăluit partea dumneavoastră în activitățile lui ilegale! Scoțând o hârtie din buzunar … mi-a citit o parte din <mărturisirea> lui Aldea. Totul era adevărat, până la ultimul cuvânt. Era o surpriză nemaipomenită. … Am mințit senină, cu logică, și, după câte știu, nu am fost descoperită nici eu, nici alți doi oameni, care eram îndeaproape implicați în activitățile lui.”
Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat de “complotare întru distrugerea unității statului român, de răzvrătire și insurecție armată, de procurarea de documente interesând ordinea în stat.” A fost condamnat la muncă silnică pe viață și întemnițat la penitenciarul Văcărești, în noiembrie 1946; a fost transferat la Aiud în aprilie 1947, schimbându-i-se sentința în temniță grea pe viață. Din cauza sistemului de detenție “sălbatic și criminal” Generalul Aldea a decedat în anul 1949, la 17 octombrie. În procesul Aldea au mai fost judecați 90 de militari, printre care Generalii Nicolae Rădescu (1874-1953), fost prim ministru al României (6 decembrie 1844-28 februarie 1945) și Constantin Eftimiu (1893-1950), cât și Amiralul Horia Măcelariu (1894-1989).
La un moment dat Emil Bodnăraș i-a spus Principesei Ileana: “– Nu ați cerut niciodată nimic pentru dumneavoastră, mi-a amintit Bodnăraș. Cred că este timpul să o faceți. Sau, mai bine, o să cer chiar eu în locul dumneavoastră. Soțul dumneavoastră trebuie eliberat.”
Anton von Habsburg era în arest la domiciliu din toamna anului 1944. Arestul la Bran fusese obținut la intervenția Principesei pe lângă Generalul Aurel Aldea, care era ministru de interne în guvernul Sănătescu. Arhiducele Anton și încă doi locatari de la Bran erau cetățeni ai Reichului german, în pericol de a fi arestați și deportați în Uniunea Sovietică. La sfârșitul anului 1946 Arhiducele a primit un pașaport românesc, în urma demersului lui Bodnăraș. A solicitat viza pentru Austria, dar nu i-a fost acordată – solicitantul era un Habsburg. În plus, Austria se afla sub ocupație sovietică; rușii s-au retras în 1955. Anton, neavând viza austriacă, a plecat în Elveția. La granița austro-elvețiană s-a întâlnit cu administratorul Castelului Sonnberg pentru a obține informații despre starea proprietății – castelul fusese devalizat de către trupele sovietice.
La finele anului 1947, pe 20 decembrie, Regele Mihai s-a întors în Țară, spre nemulțumirea guvernului comunist, care spera ca suveranul să rămână peste hotare. Regele și mama sa Elena participaseră, la Londra, la căsătoria Prințesei moștenitoare britanice Elisabeta cu Prințul Filip de Grecia și Danemarca; cununia religioasă a avut loc la Westminster Abbey la 20 noiembrie 1947. Dar iată cum descrie Principesa Ileana întâmpinarea Regelui la Gara de Nord: “Acolo i-am întâlnit pe reprezentanții guvernului, tăcuți, cu fețele posomorâte. Doar Groza, Bodnăraș și Ana Pauker au venit să vorbească cu mine. … Trenul a ajuns în gară, și iată-l pe Mihai, în uniformă, înalt, frumos, cu un zâmbet de mulțumire interioară pe care nici măcar primirea rece, neprietenoasă de care avea parte nu reușea să-l întunece. Și Sitta arăta mai bine și m-am bucurat mult să-i văd. Pe când mă îndreptam cu ei spre palat [Palatul Elisabeta] am încercat să le transmit puțin din dragostea și fidelitatea reală a oamenilor, care nu aveau cum să ajungă până la ei ca să le exprime”.
Guvernul Groza și Partidul Comunist sperau ca Regele Mihai să nu se mai întoarcă în Țară de la Londra, și astfel problema continuității monarhiei în România ar fi fost mai facil de combătut, dar mai ales de argumentat, față de poporul român. Doar că Regele avea alte planuri: “În primul rând era Ana [de Bourbon Parma, viitoarea soție a Regelui]. Fotografiile cu ea au fost scoase la iveală, și fața strălucitoare a lui Mihai îi trăda fericirea. El și Sitta erau plini de planuri despre cum vor aranja lucrurile, despre cum vor transforma Foișorul, reședința lui Mihai de la Sinaia. … M-am întors acasă mult mai fericită… Știam în inima mea ce era inevitabil, dar refuzam să accept.”
Iar inevitabilul s-a produs în seara zilei de 30 decembrie 1947, când Regele a fost obligat să abdice, în urma amenințărilor de represiune primite din partea lui Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Dr. Petru Groza și-a exprimat dorința de a vorbi cu Principesa Ileana, printr-un telefon dat în noaptea de 30/31 decembrie, la Bran; discuția a avut loc în primele zile ale noului an 1948, întâlnindu-se “întâmplător” pe stradă cu premierul. Groza i-a dat asigurări că nu va păți nimic și că ea va putea rămâne în Țară, dacă dorește. “Nu pot spune că s-a purtat rău cu mine… Până la urmă am vorbit cu Bodnăraș la telefon, … i-am spus că mă temeam că treaba mea se terminase și era mai bine să plec și eu. Mi-a răspuns cu regret că acesta era cel mai bun lucru pe care-l puteam face deocamdată, dar era sigur că vremurile acestea tulburi se vor mai potoli, astfel încât voi putea să mă întorc. … Cu Groza am continuat să mă întâlnesc și prin el am făcut ultimele aranjamente pentru plecarea noastră.”
Sunt pline de dramatism, am putea spune chiar de tragism, ultimele zile petrecute la Bran de către Domnița Ileana și cei șase copii ai ei, la început de ianuarie: “7 ianuarie 1948: 3,30 după-amiază. Un ultim rămas bun căsuței noastre … Rămas bun dragă casă, un bun rămas căldurii și atmosferei tale plăcute. Nu te voi mai vedea niciodată, aceasta este ultima dată. Nu voi mai intra niciodată sub acoperișul tău, nu voi mai privi niciodată zorile de la ferestrele tale!”. Și au plecat, dar la ieșirea din satul Bran: “După ce am traversat podul, la marginea satului stăteau o mulțime de țărani și de studenți aflați acasă în vacanță. Așteptau acolo, unde erau siguri că gărzile nu-i vor putea împiedica să stea. Veniseră atâția câți putuseră, chiar și din cele mai îndepărtate sate, la auzul veștii de ultim moment. S-au adunat în jurul mașinilor, iar eu am coborât în mijlocul lor. Mi-au sărutat mâinile și poalele uniformei; mi-au dat ramuri de brad, care reprezintă eternitatea dragostei, viața si credința. Apoi au îngenuncheat înaintea mea și mi-au cerut binecuvântarea, iar eu am făcut semnul crucii deasupra capetelor plecate. Am intrat iarăși în mașină. Oamenii s-au dat deoparte, pentru a ne lăsa să trecem, au îngenuncheat din nou și din piepturile lor s-a ridicat un vaiet prelung. Mă simțeam ca și cum aș fi participat la propria mea înmormântare.”
După plecarea din Bran, la un moment dat, convoiul celor forțați să plece în exil s-a împotmolit. Au fost ajutați să repună mașina și camionul “pe drum tare” de un grup de muncitori ce ieșeau din schimb, de la Uzina Tohan, care au refuzat să primească o recompensă bănească: “Nu luăm noi astăzi daruri de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte?! Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atât de trist – vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați. Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu noi să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă reîntoarceți. Și acolo, în câmpul plin de noroi, în timp ce soarele asfințea dincolo de Carpați și umplea lumea cu ultima scânteiere de splendoare, am îngenuncheat, rugându-mă împreună cu muncitorii și lucrătorii pământului. “Tatăl nostru, Care ești în ceruri …” Soarele a apus atunci, dar el răsare din nou!”
Trenul surghiunului pentru Principesa Ileana și cei șase copii ai săi a pornit spre Occident în prima treime a lunii ianuarie a anului 1948, făcând o scurtă oprire la Banloc, în Banat, pentru a le prelua pe Principesa Elisabeta și însoțitoarea ei. Apoi, prin Iugoslavia și Italia, a ajuns în Elveția. Aici, Ileana și-a reîntâlnit soțul, iar copiii l-au revăzut pe tatăl lor. Tot în Elveția, Principesa Ileana și Regele Mihai au avut o scurtă întrevedere tristă, după care familia reîntregită von Habsburg a plecat în Argentina, în exil.
După doi ani, Ileana împreună cu patru copii au plecat spre Statele Unite, unde Ștefan și Maria Ileana se aflau deja la studii; reședință le va fi orașul Newton, Massachusetts. Arhiducele Anton von Habsburg s-a reîntors în Elveția; a obținut permisiunea – viza de a reintra în Austria – doar în 1954, după 8 ani de la părăsirea României, în 1946. Tot în 1954, soții von Habsburg au divorțat. Castelul Sonnberg a fost vândut statului austriac în anul 1955. Ulterior, ministerul justiției l-a transformat în penitenciar. Arhiducele Anton, până la sfârșitul vieții, a trăit în Austria în orașele Emmerberg și St. Lorenz am Mondsee. A murit în 1987, la vârsta de 87 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul din Mondsee.
După publicarea la Boston, în anul 1950, a volumului de memorii “Trăiesc din nou”, Principesa Ileana ține ani la rând, în deceniul cinci, o serie de conferințe pe tema rezistenței anticomuniste în România, la diverse universități americane, irlandeze și engleze. Tot în această perioadă își redescoperă vocația religioasă, înclinație predominantă după suferința lui Ștefan – stare de comă prelungită după encefalită virală – și mai ales după moartea primei sale fiice, Maria Ileana-Minola, și a soțului ei, Franz Josef Kottulinsky, consecință a unei prăbușiri de avion, în Brazilia, la 11 ianuarie 1959. Minola purta în pântece cel de-al doilea copil.
În urma acestei traume, Ileana divorțează amiabil de al doilea soț, medicul Ștefan Nicolae Issărescu, și se retrage pentru noviciat la mănăstirea ortodoxă “Acoperământul Maicii Domnului” din localitatea Bussy-en-Othe, Franța. În anul 1967 îmbracă rasa de monahă, primind numele de Maica Alexandra (Fig. 44).
Maica Alexandra pune piatra de temelie a primei mănăstiri de rit ortodox “de limbă engleză” pentru călugărițe din America. Mănăstirea “Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, a fost târnosită la 28 septembrie 1968.
După Revoluția din decembrie 1989, în toamna anului 1990, Maica Alexandra vizitează Patria în care s-a născut, însoțită de fiica sa Alexandra-Sandi. Se reculege la mormintele părinților săi, Regele Ferdinand I și Regina Maria, de la Mănăstirea Curtea de Argeș. Este bine primită la Bran de către localnici, care se bucură să o vadă, iar unii brănișteni să o revadă după peste 40 de ani. Acordă interviuri în media scrisă și audio-vizuală, pășește peste pragul unor biserici și mănăstiri ortodoxe din Țară. În fapt, Principesa Ileana – Maica Alexandra, în decursul timpului, a avut relații spirituale apropiate cu Părintele Arsenie Boca (1910-1989), Părintele Andrei Scrima (1925-2000) și Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Bușulenga (1920-2006).
La nici patru luni după reîntoarcerea în America, cu o zi înainte de a împlini 82 de ani, la 4 ianuarie 1991, Maica Alexandra suferă un traumatism prin cădere, rezultând o fractură de șold. În zilele următoare se produc două atacuri cardiace majore, ultimul fiindu-i fatal. Maica Alexandra părăsește această lume la 21 ianuarie 1991. Este înmormântată la Mănăstirea “Schimbarea la Față” din Ellwood City, căreia i-a pus piatra de temelie. În sicriu, conform dorinței proprii, a fost pus pământ românesc adus în America de către Principesa Ileana și păstrat cu sfințenie într-o cutiuță de argint aurit – era pământ de la Castelul Bran. Pământ din România pe a cărei vatră Ileana s-a născut la 5 ianuarie 1909!
***
În urma căsătoriei Principesei Ileana cu Arhiducele Anton s-au născut șase copii, doi băieți și patru fete, care au moștenit genele mușatine, filiera franceză, de la ambii părinți (Fig. 43). Gene românești pe care le-au transmis pe mai departe fiilor/fiicelor, nepoților și nepoatelor, strănepoților și strănepoatelor, după cum vom vedea în cele ce urmează:
1. Ștefan (1932-1998) & Mary Jerrine Soper (1931-2015) au avut trei băieți și două fete: Christopher (n.1957), Ileana (n.1958), Peter (n.1959), Constantza (n.1960) și Anton (n.1964); copiii au primit rangurile nobiliare de conți și contese, cu drept de moștenire a titlului pe linie bărbătească:
1. Christopher von Habsburg-Lothrigen & Elizabeth Ann Blanchette Popejoy (n.1967) au doi copii: Saygan Genevieve (n.1987) și Ștefan Christopher (n.1990); soții au divorțat în 1994. Christopher s-a recăsătorit cu Catherine Q. Năstase Ripley (n.1958) în octombrie 1994, au o fiică, Maria Antonia (n.1997), și au divorțat în 2001.
2. Ileana von Habsburg-Lothrigen & David Snyder (1956-2019) au avut trei copii: Alexandra Marie Snyder (n.1984), Nicolas David Snyder (n.1986) și Constantza Ileana Snyder (n.1994).
3. Peter von Habsburg-Lothrigen & Shari Suzanne Reid (n.1960) nu au avut copii; au divorțat în 1985. Peter împreună cu a doua soție, căsătoriți din 1989, Lauren Ann Klaus (n.1956), au adoptat trei copii născuți în Rusia: Oksana Nicole (n.1991), Alexander Ștefan (n.1996) și Tatiana Julie (n.1997).
4. Constantza von Habsburg-Lothrigen & Mark Lee Matheson (n.1958) nu au avut copii, au divorțat în 1995. Constantza s-a recăsătorit în 1997 cu Michael Dale (n.1962) și au un fiu, Michael Dale (n.1998).
5. Anton von Habsburg-Lothrigen & Ashell Byrrd Carrell (1965-2002) nu au avut copii.
2. Maria Ileana, Minola (1933-1959) & Contele Jaroslaw Kottulinsky, Baron von Kottulin (1917-1959), au avut o fată:
1. Maria Ileana (1958-2007), contesă si baroneasă von Kottulin, căsătorită la 10 octombrie 1997, la vârsta de 39 de ani, cu Noel van Innis (n.1939); soții van Innis nu au avut copii; Maria Ileana a decedat la 49 de ani.
Soții Kottulinsky au murit într-o catastrofă aviatică (Rio de Janeiro, 11 iunie 1959 – Zborul 502, Lufthansa).
3. Alexandra, Sandi (n.1935) & Ducele Eugen Eberhart de Wurttemberg (n.1932), purtător de gene mușatine, filiera franceză, moștenite de la mamă, Prințesa Nadejda de Bulgaria (1899-1958), vară primară cu Ana de Bourbon Parma, soția Regelui Mihai I; soții Eberhart au divorțat în anul 1972. Alexandra s-a recăsătorit în 1973 cu Victor, Baron von Baillou (1931), și au avut un fiu născut mort (1975).
4. Dominic, Niki (n.1937) & Virginia Engel von Voss (1937-2000) au avut doi băieți: Șandor (n.1965) și Gregor (n.1968):
1. Șandor von Habsburg-Lothrigen & Priska Maria Vilcsek (n.1959) au un băiat, Constantin von Habsburg-Lothrigen (n.2000). Șandor s-a recăsătorit în anul 2000 cu Herta Margareta.
2. Gregor von Habsburg-Lothrigen & Jaquielin Frisco (n.1965) – nu avem date că ar avea copii.
Soții von Habsburg, Dominic și Virginia, au divorțat în anul 1999. Arhiducele Dominic s-a recăsătorit, tot în 1999, cu Emmanuella Mlynarski (n.1948), ex-soție a lui Gad Yaacobi (1935-2007), politician israelian.
Dominic, sub numele de Dominqo I, pretendent carlist la tron, este considerat rege de facto al Spaniei, începând cu anul 1975. Tatăl său, Anton von Habsburg, a fost rege de facto, carlist, între anii 1953-1961, cu numele de Carlos al IX-lea.
Arhiducele Dominic von Habsburg, domiciliat la New York, este moștenitorul Castelului Bran.
5. Maria Magdalena, Magi (1939-2021) & Hans Ulrich, Baron von Holzhausen (n.1929) au trei copii și șapte nepoți și o nepoată:
1. Johan Friederich Anton von Holzhausen (n.1960) & Brunilda Castejon-Schneider (1962) au un băiat Laureanz (n.2001);
2. Georg Ferdinand von Holzhausen (n.1962) & Elena, Contesă von und zu Hoensbroech (n.1963) au trei băieți: Alexander (n.1994), Tassilo (n.1997) și Clemens (2003);
3. Alexandra Maria, Baronesa von Holzhausen (n.1963) & Christian Ferch (n.1959) au trei băieți și o fată: Ferdinand Georg Botho von Holzhausen (n.1968), Leopold Anton David von Holzhausen (n.1988), Benedikt Peter Nicholaus von Holzhausen (n.1993) și Elisabeth Patricia Katharina von Holzhausen (n.1995).
6. Elisabeta, Herzi (1942-2019) & Dr. Friederich Josef Sandhofer (n.1934) au patru copii și cinci nepoți:
1. Anton Dominic Sandhofer (n.1966) & Katarzyna Marta Wojkowska (n.1962) au un fiu, Dominic Alexander Sandhofer (n.1994).
2. Margareta Elisabeta Sandhofer (n.1968) & Ernest Helmut Klaus Lux (n.1954) au doi băieți: Mauritio Maria Ernst Lux (n.1999) și Dorian Augustus Maria Lux (n.2001).
3. Andrea Alexandra Sandhofer (n.1969) & Jorg Michael Zarzbl (n.1970) au doi băieți: Ferdinand Hans Friederich Konstantin Maria Zarzbl (n.1996) și Benedikt Bonifatius Maria Manfred Ruiner Zarzbl (n.1999).
4. Elisabeth Victoria Magdalena Sandhofer (n.1971) este necăsătorită, fără copii.
Principesa Ileana și Arhiducele Anton au transmis genele mușatine, venite spre ei prin filiera franceză, la 46 de descendenți: 6 copii, 2 băieți și 4 fete; 15 nepoți și nepoate, 8 băieți și 7 fete; 25 de strănepoți și strănepoate, 18 băieți și 7 fete.
Fata cea mai mică a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, Ileana, se identifică, împreună cu sora sa Mărioara, cu Domnițele moldave și valahe din vechime, care au răspândit genele mușatine, genele basarabe și genele împreunate, basarabo-mușatine, dincolo de hotarele istorice ale Țărilor Române, îngemănate acum mai bine de un veac în România Mare!
În articolul următor vom scrie despre Principele Mircea, mort înainte de vreme, și despre legăturile de rudenie, pe orizontală, ale principilor și principeselor von Hohenzollern-Sigmaringen.
Bibliografie SELECTIVĂ:
• Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria – “Trăiesc din nou; Credința lăuntrică; Introducere la Rugăciunea lui Isus; Tatăl Nostru”, Ed. a treia, Ed. Humanitas, 2008
• Scurtu Ioan – “Istoria Românilor în timpul celor patru regi – FERDINAND I”, Ed. Enciclopedică, 2011
• Scurtu Ioan –“Istoria Românilor în timpul celor patru regi – CAROL al II-lea”, Ed. Enciclopedică, 2011
• Ion Dorin Narcis –“Carol al II-lea al României, un rege controversat”, vol 1-5, Muzeul Național PELEȘ, 2020
• Wolbe Eugen – “Ferdinand I, Întemeietorul României mari”, Ed. Humanitas, 2006
• Gauthier Guy – “Missy, Regina României”, Ed. Humanitas, 2006
• Regina Maria a României – “Însemnări Zilnice”, vol. III, IV, Ed. Humanitas, 2006
• Duca I. G. “Memorii”, Ed. Machiavelli, 1992 – 1994
• Argetoianu Constantin, “Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”, volumele 1-11, Ed. Machiavelli, 1997-1998
• Lupșor Andreea, Povestea Principesei Ileana, copilul preferat al Reginei Maria- https://historia.ro
• ***Movileștii: istorie și spiritualitate românească. Vol I-III. Ed. a 2-a – Suceava: Mușatinii, Sfânta Mănăstire Sucevița, 2013
• ***Ileana, Principesă a României, https://ro.wikipedia.ro
• ***Princess Ileana of Romania, https://en.wikipedia.en
• ***HRH Ileana von Rumanien, g.w.Geneanet.org
• ***HI&RHA Anton von Ostereich-Toskana, g.w.Geneanet.org
