“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” (Nicolae Iorga)
În cele ce urmează o să ne concentrăm pe continuitatea liniei genetice mușatine, prin cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria: Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea.
III. Regele Carol II
Primul născut a fost Prințul Carol, viitor rege al României (1893-1953; 1930-1940), care a văzut lumina zilei la Sinaia, pe 15 octombrie 1893. Prințesa Maria, în vârstă de 17 ani, consemnează în memoriile sale “Însemnări Zilnice”: “Eu, mică și străină, avusesem totul de a face lucrul acesta pentru țară și poporul meu: le-am dat moștenitorul de mult dorit, l-am adus pe lume în cel mai scurt timp posibil.”
De educația micului prinț s-au ocupat aproape în exclusivitate Carol I și Regina Elisabeta. Carol devine prinț moștenitor după decesul unchiului regal Carol și urcarea pe tronul României a lui Ferdinand și a Mariei, în toamna anului 1914. Nu după mult timp țara noastră intră în război alături de Antantă, la 15 august 1916. Prințul Carol, în timpul războiului, a fost comandantul Regimentului 2 Vânători “Regina Elisabeta” (Fig. 24); era atașat de ofițeri și trupă, considerându-i pe toți egali cu el.
Nu dorim să scriem, pe mai departe, de problemele pe care le-a ridicat părinților regali și nici armatei, cât și Țării, comportamentul prințului moștenitor al României. Ne vom concentra pe descendenți. Din căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino (1898-1953) se naște Mircea Grigore Lambrino (1920-2006); căsătoria de la Odesa este anulată de către Tribunalul Ilfov la 8 ianuarie 1919, iar copilul născut după desfacerea căsătoriei este considerat nelegitim, nefiind recunoscut de tatăl său ca fiindu-i fiu.
După o călătorie de un an în jurul lumii, complet reabilitat sentimental, Carol se căsătorește la Atena (10 martie 1921), cu Principesa Elena a Greciei și Danemarcei (Fig. 25).
“Catedrala este imensă și modernă, fără frumusețe arhitecturală, dar mare, spațioasă, excelentă pentru o ceremonie mare. Slujba este mai mult sau mai puțin ca a noastră, în România, cu deosebirea că ei nu își pun pirostiile pe cap, ci sunt ținute deasupra lor de diferiți membri masculini ai familiei. … Nu puteam să nu mă întreb ce simțea Carol cu acestea. Își amintea el oare cealaltă dezastruoasă căsătorie de la Odesa cu micuța aventurieră vulgară și îngrozitoare care puse stăpânire pe el? Îmi era imposibil să nu mă gândesc la asta și mărturisesc că era un coșmar, cu toată reala și marea mea bucurie. … Sunt infinit de recunoscătoare lui Dumnezeu că lucrurile au luat întorsătura pe care au luat-o. Cu un an în urmă ar fi părut aproape imposibil. Desigur că am luptat din greu, a fost nevoie de energia mea neobosită și de marea mea încredere ca să realizez acest lucru. … Da, multe, multe gânduri îmi treceau prin minte în timp ce stăteam acolo. Carol și iubita lui soție, în fața mea, jurându‑și unuia altuia dragoste și fidelitate… dragoste și fidelitate … mulți își promit unul altuia aceasta – fie ca ei să o păstreze cât mai mult pot… voi face tot posibilul ca viețile lor să fie ușoare și însorite, dar fiecare om este arbitrul propriului său destin, el singur își poate creea șansele în viață.” Ce diferență de simțăminte ale mamei – Regina Maria – la căsătoria lui Carol față de cele avute tot în biserică, la momentul când fiicele Lisaveta și Mărioara își purtau pirostiile. Dragostea și fidelitatea Prințului Carol față de Prințesa Elena au fost efemere, din păcate.
Principesa Elena a Greciei și Danemarcei (1896-1982) era fiica lui Constantin I (1868-1923), Rege al Greciei (1913-1917 și 1920-1922) și a Sofiei de Prusia (1870-1932). Sofia era nepoată a Reginei Victoria a Regatului Unit și verișoară primară a Reginei Maria a României. Mama, respectiv tatăl lor, erau soră și frate: Victoria (1840-1901), prințesă britanică, prințesă prusacă și împărăteasa Germaniei, prin căsătoria cu Prințul, ulterior Împărat, al celui de al II-lea Reich, Frederick III (1831-1888; 9 martie 1888 – 15 iunie 1888), respectiv Alfred, Duce de Saxa Coburgh și Gota.
Carol al României și Elena a Greciei, pe linie maternă, erau văr și vară de rangul al II-lea (Fig. 26). Cele două soacre, la rândul lor, erau verișoare primare cu Regele George al V-lea al Marii Britanii și Împărat al Indiei; cu Wilhelm al II-lea, Împărat al Germaniei (1859-1941; 1888-1918), Sofia era soră, iar Maria verișoară primară; soacra mică era vară primară, și ea, cu toți verii și varele de rangul I, pe linie paternă (britanică) ai soacrei mari.
La 25 octombrie 1921 se naște fiul legitim al lui Carol și al Elenei, Mihai (1921-2017), cel care va deveni Rege al României, minor, sub regență (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și rege major (6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947).
Din punct de vedere memorialistic, istoria a reținut cele scrise de principele moștenitor Carol în cea de-a doua scrisoare în care renunța la Coroana României, scrisoare trimisă din Milano la 28 decembrie 1925, dar și formularea actului de abdicare la tron din septembrie 1940. Din lectura și evoluția ulterioară a evenimentelor se poate constata personalitatea ambivalentă a lui Carol, confirmată negru pe alb și în actul de abdicare, în care cuvântul “abdicare” este omis. Omis intenționat pentru a se reîntoarce pe tron la un moment dat. Iată scrisoarea din Milano: “Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi, ca Principe al României și ca membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiului meu și averii sale. Mă declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor la care am renunțat de bună voie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în țară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația Suveranului.” Milano, 28 decembrie 1925 (Memorii – Constantin Argetoianu).
Ce a urmat? Cei 10 ani de neîntoarcere au devenit trei, iar întoarcerea fără aprobarea Suveranului a avut loc în seara de 6 iunie 1930. Principele Carol l-a detronat pe Regele Mihai și s-a proclamat Rege al României la 8 iunie 1930.
După 10 ani, Regele Carol și-a formulat actul de abdicare, la 6 septembrie 1940, forțat fiind de către Ion Antonescu și de opinia publică ostilă, în urma pierderilor teritoriale (99 738 km pătrați) suferite de România în vara acelui an: “Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei.”
Carol al II-lea a plecat în exil împreună cu Elena Lupescu; după mai multe peregrinări prin diverse țări: Iugoslavia, Italia, Franța, Spania, Portugalia, Mexic, au ajuns în Brazilia. La Rio de Janeiro se căsătorește cu Elena Lupescu, în anul 1947. După refuzul Franței de a le acorda rezidența se stabilesc în Portugalia, unde Carol moare la 4 aprilie 1953, în urma unui infarct; peste 6 luni ar fi împlinit 60 de ani.
Corpul neînsuflețit a fost depus la Mănăstirea Sao Vicente, din Lisabona, într-o încăpere alăturată Panteonului Regilor Portugaliei. Bunica sa, Infanta Antonia, era fiica Mariei a II-a și a lui Ferdinand al II-lea, regină, respectiv rege consort ai Portugaliei. Carol al II-lea era nepot de văr primar, după tată (Ferdinand I), al regelui portughez Carlos (1863-1908; 1889-1908), victimă a regicidului de la 1 februarie 1908, când a căzut victimă gloanțelor și prințul moștenitor Luis Filipe (1887-1908); ex-regele român era văr de rangul al II-lea, după tată, cu prințul asasinat și cu viitorul rege al Portugaliei, Manuel II (1889-1932; 1908-1910), care a supraviețuit rănii prin glonț de la nivelul brațului.
Rămășițele pământești ale Regelui Carol II și ale Elenei Lupescu au fost aduse în Țară la 13 februarie 2003; Elena a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Curtea de Argeș, iar fostul rege a fost depus timp de 16 ani într-o criptă din paraclisul mănăstirii. În prezența Majestății Sale, Principesa Margareta, custode al Coroanei și a Principelui Duda, Carol al II-lea a fost înmormântat pentru odihnă veșnică în Necropola Noii Catedrale Arhiepiscopale și Regale de la Curtea de Argeș pe 8 martie 2019. A fost prezent și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino.
În catedrala nouă odihnesc Regele Mihai și Regina Ana, precum și Regina Mamă Elena.
***
Poate vă întrebați, ca și noi, cum a fost în realitate Regele Carol II, cum a fost perceput de către contemporani și mai ales de către posteritate. Credem că este locul să-i lăsăm pe alții să ne prezinte personalitatea complexă și contradictorie a lui Carol II, care prin studiile lor s-au aplecat mult mai mult decât alți istorici asupra decadei anilor ’30 (Fig. 27).
Iată ce spune istoricul Narcis Dorin Ion, director general al Muzeului Peleș, care a scris un tratat în cinci volume “Carol al II-lea al României – un rege controversat”: “Un rege controversat care stârnește și astăzi pasiuni. Un personaj fabulos, cu viață aventuroasă. N-a fost iubit nici de legionari, nici de Antonescu, nici de comuniști, nici de democrați, nici de familie. Nu i se poate reproșa că nu a iubit această țară. A domnit 10 ani și încă putem vedea edificiile publice făcute atunci, plus mii de cărți publicate în acea epocă. Era un adevărat voievod al culturii și urmaș al lui Brâncoveanu pe acest tărâm. A izolat-o pe mama sa, Regina Maria. În 1930, a fost privit ca un salvator, dar după 6 septembrie 1940, a fost privit ca un demon. … De 25 de ani, fac cercetări științifice minuțioase în arhive și biblioteci, pentru a reda nu doar biografia suveranului, ci și epoca tumultoasă în care a trăit. Dacă nu-l vedem în contextul acelor vremuri pe întregul continent, vom rămâne numai cu clișee: regele playboy, regele trădător, regele morfinoman.” A consemnat Mihaela Bîrzilă, cele spuse de către reputatul istoric, pe care le-a publicat în Jurnalul.ro, la 18 iunie 2021, cu ocazia lansării celor cinci volume istorice.
Cu aceeași ocazie Academician Răzvan Theodorescu a spus despre Carol al II-lea: “Un Hohenzollern cu specific național, un rege inteligent și amoral, un foarte mare personaj istoric, cultivat ca niciun alt suveran al României”. Iar Academicianul Victor Spinei a relevat: “Pe Carol al II-lea l-aș judeca mai critic. Dincolo de meritele de sprijinitor al culturii, avea defecte. Avea multe tare: lăcomie teribilă, detractor al sistemului politic, a desființat partidele politice și și-a asumat conducerea statului. Lumea e mai conciliantă, dar el când a ordonat represaliile împotriva legionalilor a comis crime de stat. Există o justiție în țară, nu folosești arma ca orice criminal. Să expui în fiecare județ cadavrele a trei legionari, mi se pare în pofida oricărei legitimități. Interesul pentru legalitate și în perioada ultimilor suverani este foarte accentuat. Regaliștii laudă mult regii, uitând defectele lor, în vreme ce antiregaliștii denigrează. Istoricii au datoria să păstreze dreapta cumpănă.”
Trebuie să spunem că în zilele noastre prin București putem vedea clădiri și monumente care au fost ridicate în timpul lui Carol al II-lea, după cum documentat a subliniat Prof. Ing. Nicolae Noica, director general al Bibliotecii Academiei Române: “Oamenii trebuie evaluați după ceea ce au lăsat în urma lor. … Palatul regal, distrus de un incendiu în partea centrală în 1926, a fost reconstruit în 1932. … Cutremurul din 1940 nu a afectat clădirea. Actualul sediu al Guvernului a fost făcut între 1937 și 1938, Palatul cel nou al Băncii Naționale, clădirea Bibliotecii Academiei Române (1935-1937), sediul Arhivelor Naționale, Școala Superioară de Război (1937-1939), actuala Academie Militară, Institutul de Cercetări Agronomice, Arcul de Triumf (inaugurat în 1936), Palatul de la Scroviștea. Atâtea clădiri remarcabile făcute în 2 ani! Castelul Foișor, clădirea Fundației Dales a Academiei Române, Catedrala din Cluj, cea din Mediaș, Catedrala din Timișoara. Fundația Culturală regală Principele Carol, Sediul de pe strada Latină, unde este Casa de Pensii. … Carol al II-lea a avut grijă să înființeze 500 de cămine culturale. Mai sunt vreo 70, jumătate părăsite. … Pe vremea aceea, nu erau sponsori, erau donatori care gândeau pentru această țară.”
Iar noi am căutat să aflăm câte statui și monumente i se datorează direct Regelui Carol II sau, deși nu s-au ridicat la inițiativa lui, suveranul a participat la dezvelirea lor sau s-au concretizat în cei 10 ani de domnie. Le vom prezenta în ordinea cronologică a dezvelirii lor. Astfel, în 1931, la niciun an de la Restaurație, la 22 mai, Regele este de față la dezvelirea Monumentului Infanteristului, sculptor Spiridon Georgescu (1887-1974); la 21 iunie, același an, este dezvelită Statuia lui Tache Ionescu (1858-1922), premier al României (17 decembrie 1921 – 11 ianuarie 1922), operă a sculptorului francez Ernest Dubois (1863-1930); în anul 1932 îl găsim la oficierea Monumentului Eroilor Sanitari împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, monument la care pe o latură se află un basorelief pe care este reprezentată mama sa, Regina Maria, ca soră sanitară, la fel și Elisabeta, pe când Principele Nicolae este sculptat în uniformă de cadet, sculptor Rafaello Romanelli (1856-1928). În anul următor, 1933, la data de 26 septembrie, sunt dezvelite la Castelul Peleș Statuia Regelui Carol I, opera sculptorului Oscar Han (1891-1976) și Statuia Reginei Elisabeta, realizată de către Oscar Spathe (1875-1944), pentru ca un an mai târziu, 1934, Carol II să fie prezent în București la dezvelirea Statuii lui Tudor Vladimirescu, sculptor Teodor Burcă (1889-1950).
Urmează în anul 1935 două inaugurări de monumente și o dezvelire de statuie: Fântâna Zodiac, în Parcul Carol, operă a arhitectului Octav Doicescu (1902-1981) și a sculptorului Mac Constantinescu (1900-1979); evenimentul a avut loc în cadrul serbărilor “Luna Bucureștilor” (9 mai – 9 iunie). Serbările îngemănau trei zile cu semnificație istorică: 10 mai 1866 – Venirea în Țară și Urcarea pe Tron a lui Carol I, 10 Mai 1881 – Proclamarea Regatului și 8 Iunie 1930 – Restaurația. Monumentul Eroilor Aerului, sculptor Lidia Kotzebuze (1885-1944) și Iosif Fekete Negrulea (1903-1972), a fost inaugurat de Ziua Aviației Române la 20 iulie 1935, după 12 ani de când s-a constituit comitetul pentru construirea Monumentului (1923), din care a făcut parte și Principele Carol. Statuia lui Spiru Haret din Piața Universității, sculptor Ion Jalea (1887-1983), a fost dezvelită tot în anul 1935, în cadrul primei ediții a serbărilor “Luna Bucureștilor”.
Tot în cadrul “Luna Bucureștilor”, dar din anul 1936, este inaugurată Fântâna Miorița de la Șosea, proiectul aparținând arhitectului Octav Doicescu; mozaicurile au fost realizate de către Milița Pătrașcu (1892-1976), având ajutor pe Gheorghe Niculescu Mogoș (1900-1963). În același an, la 1 Decembrie, este dezvelit Arcul de Triumf, varianta finală edificată în piatră și marmură de Rușchița, operă a arhitectului Petre Antonescu (1873-1965). La finisarea monumentului, în diverse etape, au mai contribuit maeștrii Dimitrie Paciurea (1873-1932), Ion Jalea, Alexandru Călinescu (1889-1978), Costin Petrescu (1872-1954), Mac Constantinescu și Constantin Baraschi (1902-1966). La 14 octombrie 1937, regele Carol II împreună cu Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, participă la inaugurarea Obeliscului lui Horea, Cloșca și Crișan de la Alba Iulia, ridicat în memoria celor trei martiri de către ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român).
A existat o situație paradoxală, în cazul Statuii lui Constantin Brâncoveanu, operă a lui Oscar Han. Statuia, amplasată în curtea Bisericii “Sfântul Gheorghe Nou” din București, era pe soclu, finalizată în anul 1939, dar Regele Carol II nu a vrut să o dezvelească. Se pare că regele avea o superstiție legată de Brâncoveanu; statuia s-a considerat inaugurată oficial odată cu tăierea panglicii Bulevardului “Ion C. Brătianu”, bulevardul s-a deschis parțial traficului în același an, în timpul mandatului primarului Victor Dombrovski (1887-1969; 1938-1940, 1944 –1948); porțiunea de bulevard dintre Piața “Sf. Gheorghe” și Piața Unirii a fost inaugurată la 27 noiembrie 1943, în timpul primarului G-ral. Ioan Rășcanu (1874-1952; octombrie 1942- august 1944).
Trei lucrări monumentale din București au fost ridicate în urma demersului personal al Regelui Carol al II-lea – Statuile Regilor Carol I și Ferdinand I și Fântâna Modura. Statuile regilor au fost opera lui Ivan Mestrovici (1883-1962), iar a treia lucrare a fost realizată de către sculptorul român Constantin Baraschi.
Statuia ecvestră a Regelui Carol I (Fig. 28), amplasată în Piața Palatului Regal, a fost dezvelită la 9 mai 1939 în prezența Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod de Alba Iulia, Mihai. Statuia ar fi fost mai nimerit a fi dezvelită pe 20 aprilie, când se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Carol I; cu toate acestea, Regele a optat pentru prima zi a serbărilor “Luna Bucureștilor”.
Cea de-a doua statuie ecvestră, sculptată de Ivan Mestrovici, era tot comanda lui Carol II. Era de fapt un monument format din reprezentarea în bronz a Regelui Ferdinand, înaltă de 8,2 metri, și patru statui adiacente – “Victoria înaripată” – ce reprezentau în parte Muntenia, Moldova, Basarabia și Transilvania, reunite sub sceptrul lui Ferdinand Întregitorul cel Loial. Locul ales pentru amplasament a fost la primul rond de la Șosea, în vecinătatea Muzeului de Artă Națională “Carol I” (astăzi Muzeul Țăranului Român) și a Bisericii “Izvorul Tămăduirii”, ctitorie a lui Nicolae Mavrogheni (1735-1790), Domn al Țării Românești (1786-1790).
Sculptorul croat Ivan Mestrovici personal a trasat planul de amplasare în teren a Grupului statuar, în 14 mai 1940, monumentul urmând să fie ridicat în vara/ toamna aceluiași an și dezvelit la 1 decembrie 1940, când se împlineau 22 ani de la Întregirea României.
Evoluția politică externă și internă și pierderile teritoriale catastrofale ale României: Basarabia și Bucovina de Nord (iunie 1940), Transilvania de Nord (august 1940) și Cadrilaterul (septembrie 1940), urmate de instalarea Statului Național Legionar (4 septembrie 1940) și abdicarea Regelui Carol II (6 septembrie 1940), nu au schimbat planul prestabilit de inaugurare a Monumentului Regelui Ferdinand. Astfel, la 8 noiembrie 1940, Ivan Mestrovici revine în România în vederea ceremoniei de la 1 decembrie. Doar că peste două zile, la 10 noiembrie, România este lovită de un mare cutremur, având epicentrul în Munții Vrancei. Cutremurul a avut o magnitudine de 7,4 pe scara Richter, producând victime umane în București și în țară, mai ales în Moldova, și mari pagube materiale, inclusiv Grupului Statuar Ferdinand. Stricăciunile au fost reparate ulterior, acesta fiind dezvelit în toamna anului 1942 (Fig. 29), dar fără marea aplombă ce fusese pregătită pentru 1 decembrie 1940.
Complexul Statuar “Fântâna Modura” și cele “Douăzeci de Cariatide” (Fig. 30), operă a lui Constantin Baraschi, a fost inaugurat de către Regele Carol II în anul 1939, în “Luna Bucureștilor”. Țăranca îmbrăcată în costum popular cu ulciorul de apă pe umăr este reprezentarea în bronz a unei fete din satul Vadul Crișului, Bihor, pe nume Maria Mudura. Prințul Carol, la 6 iunie 1930, rămas în pană de benzină, a fost obligat să aterizeze forțat la marginea satului. Prima româncă care l-a întâmpinat a fost o fată bihoreancă, care i-a dat să bea apă din ulciorul ei de lut. De aici a plecat ideea pe care i-a împărtășit-o lui Baraschi. În plus, recunoștința lui Carol față de fecioara care i-a potolit setea s-a concretizat în punerea chipului ei frumos pe o bancnotă românească și baterea unei monede de aur de 42 de grame având diametrul de 41 mm; moneda a fost bătută în anul jubiliar 1940, când se împlineau, la 8 iunie, 10 ani de domnie a Regelui Carol II. Fântâna Modura și Cariatidele au fost amplasate la intrarea în Parcul Național “Regele Carol al II-lea”, pe Aleea Restaurației.
Din păcate, toate cele 3 monumente au fost demolate imediat după instalarea comunismului în România. Prima dată jos de pe soclu a fost Statuia lui Carol I, la câteva ore de la semnarea abdicării de către Regele Mihai, în noaptea de 30 spre 31 decembrie 1947; a doua distrusă a fost Statuia Regelui Ferdinand, în 1948 – primul an de comunism, iar Fântâna Modura și Cariatidele au avut aceeași soartă în anul 1950.
Statuia lui Carol I a fost reinstalată pe soclu și dezvelită la 6 decembrie 2010, în prezența Principesei Margareta și a Principelui Duda, cât și a primarului Sorin Oprescu. Actuala statuie este opera sculptorului român Florin Codre, născut la 18 aprilie 1943 la Brașov.
Complexul Statuar Fântâna Modura și Cariatidele a fost refăcut în anii 2005-2006, pe același amplasament, de către sculptorul Ionel Stoicescu (n. 25 aprilie 1968). Reconstrucția s-a făcut pe baza fotografiilor și a unor fragmente sculpturale din cariatide, puse la dispoziție de dramaturgul român Paul Everac (1924-2011), cât și o cariatidă originală descoperită în Cimitirul Belu din București. În momentul refacerii Complexului Statuar nu se știa unde se află originalul, sculptat de Baraschi; peste ani s-a descoperit că statuia țărăncuței bihorene străjuiește mormântul unuia dintre cei mai mari chirurgi români – Dan Setlacec (1921-2009) și a prietenei sale Elly Baraschi – Xenakis (1921-1973), fostă soție a sculptorului.
Ionel Stoicescu, sculptorul restaurator al Modurei, printr-un joc al hazardului, a sculptat și bustul Profesorului Dan Setlacec, în anul 2010, bust amplasat în fața Spitalului Fundeni.
La 14 aprilie 1933 se nasc “Fundațiile Culturale Regale ale României”, în care se îngemănează Fundația Universitară “Carol I”, Fundația “Principele Carol”, din București, Fundația “Regele Ferdinand”, din Iași, Institutul de Cercetări Experimentale “Regele Carol II”, din Cluj, la care se adaugă nou-înființata Fundație de Literatură și Arte “Regele Carol II”.
După cum scrie istoricul Ioan Scurtu, ultima înființată fundație regală avea: “…misiunea de a spijini tipărirea și răspândirea cărților pentru tineret, de a edita cărți rare – în primul rând operele cronicarilor români, de a traduce lucrări reprezentative ale literaturii universale. Dintre cărțile publicate de Editura Fundațiilor Regale se remarcă cele semnate de Tudor Arghezi (“Flori de Mucigai” – 1931), Lucian Blaga (“Eonul Dogmatic” – 1931), Liviu Rebreanu (“Răscoala” – 1932), Mircea Eliade (“Maitreyi” – 1932), Camil Petrescu (“Patul lui Procust” – 1932), Mihail Sadoveanu (“Creanga de Aur” – 1932 și “Frații Jderi” – 1935-1937), Mihail Sebastian (“După două mii de ani” – 1932), Eugen Ionescu (“Nu” – 1934)”.
Tot după cum consemnează Ioan Scurtu, o serie de scriitori și poeți români au primit premii, substanțiale, pentru literatură “…începând cu anul 1934: Tudor Arghezi și George Bacovia (1934), Gala Galaction (1935), Ion Pilat și, cu titlu postum, Gib Mihăescu (1936), Elena Farago (1937), Adrian Maniu (1938), Vasile Voiculescu (1939)”.
La 1 ianuarie 1934, sub egida Fundațiilor Regale, apare primul număr din “Revista Fundațiilor Regale”, redactor-șef fiind Paul Zarifopol (1874-1934), iar secretar Radu Cioculescu (1901-1961); comitetul de redacție era format din Ion Alexandru Voinești (1868-1946), Octavian Goga (1881-1938), Dimitrie Gusti (1880-1955), Emil Racoviță (1868-1947), Constantin Rădulescu Motru (1868-1957), Ion Simionescu (1873-1944). Revista apărea în fiecare lună având un număr semnificativ de pagini, peste 200; a apărut și după abdicarea Regelui Carol II, pe toată durata războiului, cât și încă după război, până în anul 1948.
“Revista Fundațiilor Regale” s-a născut la îndemnul Regelui Carol al II-lea: “Cultura noastră nu trebuie să fie numai de import, ci produsul acestui neam sprijinit pe trecutul nostru și pe infinitele mijloace ale țării, prelucrate ca mijloace care trebuie să ni le pună la îndemână mințile luminate, de oriunde ar veni ele.” Revista a publicat lucrări ale unor savanți renumiți, poeți, scriitori, istorici și critici literari, indiferent de orientările lor politice și ideologice.
Implicarea Regelui Carol II în promovarea și protejarea culturii române l-a determinat pe George Călinescu să consemneze pentru posteritate: “A făcut mai mult ca oricare altul, poate spune scriitorul român onest și clarvăzător despre Măria Sa Regele Carol al II-lea. Nicăieri ca în cultură nu e mai nimerit ca interesul mulțimii să fie înfăptuit prin prerogrative, înlăturându-se oarba judecată a opiniei publice imediate.”
Putem spune că cele scrise de Călinescu sunt perfect valabile și astăzi – “oarba judecată a opiniei publice” este mai puternică ca oricând în istoria noastră. Cei cultivați au sarcina aproape imposibilă de a ridica vălul de pe ochii opiniei publice de la noi.
Zona de nord a Capitalei, din apropierea Arcului de Triumf, a fost amenajată hidrotehnic și peisagistic tot la inițiativa Regelui Carol II. La intrarea în “Muzeul Național al Satului”, inaugurat în 1936 în prezența Regelui, se află o placă de marmură pe care stă încrustat următorul înscris: “Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, în anii 1932-1937 s-a făcut asanarea mlaștinilor Colentinei, înfăptuindu‑se Lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, prin mari lucrări la Buftea, precum și derivarea de ape din râul Ialomița, la Bilciurești, ca să se însănătășească Capitala Țării și să o înfrumosețeze. Această lucrare a fost făcută de Uzinele Comunale București, director gen. fiind ing. Nicolae Caranfil.”
În decursul timpului, parcul a avut mai multe denumiri: Parcul Național “Carol al II-lea”, Parcul “Iosif Visarionovici Stalin”, Parcul “Herăstrău”, iar din decembrie 2017 poartă numele Regelui Mihai.
În încheiere, despre Regele Carol II, purtător de gene românești, nu putem decât să apreciem la justa lor valoare cele spuse de către Academicianul Victor Spinei: “Istoricii au datoria să păstreze dreapta cumpănă.”
În concluzie, să cumpănim și noi, cei care nu suntem istorici! Carol al II-lea are și el locul său, cu rele și cu bune, în Istoria României!
În articolele următoare vom scrie despre Prințesa Elisabeta, Prințesa Mărioara, Prințul Nicolae, Prințesa Ileana și Prințul Mircea. De asemenea, vom releva legăturile de rudenie ale prinților și prințeselor române cu casele regale și princiare din Europa.
Bibliografie selectivă:
- Linenberg Paul, “Regele Carol I al României”, Ed. Humanitas, 2006
- Scurtu Ioan, “Istoria Românilor în timpul celor patru regi CAROL I”, Ed. Enciclopedică, 2011
- Badea-Paun Gabriel, “Carmen Sylva (1843-1916). Uimitoarea regină Elisabeta a României”, Ed. Humanitas, 2007
- Scurtu Ioan, “Istoria Românilor în timpul celor patru regi FERDINAND I”, Editura Enciclopedică, 2011
- Scurtu Ioan, “Istoria Românilor în timpul celor patru regi CAROL al II-lea”, Editura Enciclopedică, 2011
- Ion Dorin Narcis, “Carol al II-lea al României, un rege controversat” vol 1-5, Muzeul Național PELEȘ, 2020
- Gould Lee Arthur, “Regina-Mamă Elena a României, Editura Humanitas, 2005
- Wolbe Eugen, “Ferinand I ÎNTEMIETORUL ROMÂNIEI MARI”, Editura Humanitas, 2006
- Gauthier Guy, “Missy, Regina României”, Editura Hmanitas, 2006
- Regina Maria a României, “Însemnări Zilnice”, vol. III, IV, Editura Humanitas, 2006
- Duca I. G., “Memorii”, Editura Machiavelli, 1992 – 1994
- Argetoianu Constantin, “Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”, volumele 1-11, Editura Machiavelli, 1997-1998
- Bîrzilă Mihaela, “Secretele lui Carol al II-lea. Istoria celui mai controversat rege al României”, https://jurnalul.ro, jun 18, 2021