Rodica Pop Buşui este profesor asociat la Universitatea Michigan, fiind unul dintre cercetătorii implicaţi şi recunoscuţi pe plan mondial în studiul neuropatiei diabetice. A plecat din ţară cu 15 ani în urmă. Acum, coordonează şi este implicată în studii clinice de milioane de dolari, ultimul grant primit pentru cercetările proprii fiind de 3 milioane de dolari. Dintre miile de pacienţi trataţi, Rodica Pop Buşui rememorează un caz deosebit, o româncă pe care a salvat-o, la propriu, dintr-o comă hipoglicemică care o surprinsese în maşină, caz care a fost prezentat inclusiv de presa de peste Ocean.
Când aţi plecat din România şi care a fost parcursul dvs. profesional ?
Am plecat din România în 1995, am primit o bursa Fulbright şi am ales să mă duc la Universitatea Michigan datorită unei lungi tradiţii şi a valorii ştiinţifice deosebite a studiilor fundamentale şi clinice în domeniul diabetului, a complicaţiilor diabetului şi mai ales a neuropatiei, complicaţie care a reprezentat un interes al meu încă de pe vremea când eram aici, în România.
În România am fost asistent universitar la Clinica de Diabet şi Boli Metabolice din Timişoara. De fapt, din studenţie am devenit foarte interesată de diabet datorită exemplului insuflat de prof. dr. Gheorghe D. Băcanu, care mi-a fost mentor şi conducătorul tezei mele de doctorat. Am ştiut de la început că doresc să-mi dedic cariera diabetului şi că vreau să combin cercetarea cu activitatea clinică, pentru că prin cercetare putem descoperi noi metode de tratament ca să-i ajutăm pe aceşti bolnavi. Când s-a ivit posibilitatea ca să primesc bursa Fulbright mi-am dat seama că este o oportunitate pe care nu pot să o refuz şi, într-adevăr, am ales un loc extraordinar pentru a-mi continua studiile, Universitatea Michigan (University of Michigan) din Ann Arbor, Michigan.
Când am ajuns acolo mi-am continuat iniţial studiile în cercetare fundamentală, apoi am avut oportunitatea să-mi dau acreditările şi să fac o re-specializare în diabet şi endocrinologie, din punct de vedere clinic, continuând să profesez în Statele Unite. Mi s-a oferit şansa să fiu şi medic şi, în acelaşi timp, şi cercetător.
Ce aţi sesizat în urma acestor examene ?
Retrainingul a fost foarte interesant, dar în acelaşi timp şcoala medicală pe care am avut şansa să o fac în România m-a ajutat enorm, pentru că nu am avut probleme să iau toate acele examene şi să mă integrez relativ uşor, cu toate că iniţial poate că era o mică barieră a limbii.
În 1995 am fost iniţial cercetător (n.red. – research fellow), în 1998 am aplicat pentru specializarea în endocrinologie şi diabet (n.red. – clinical fellow), în 2001 am absolvit acest program şi am fost aleasă asistent universitar la Universitatea din Ohio. În 2005 am fost recrutată înapoi de către Universitatea Michigan, iniţial ca şi asistent profesor şi acum ca profesor asociat. M-am reîntors pentru că e o universitate foarte prestigioasă, numărul 6 în topul universităţilor din SUA, şi tradiţia şi infrastructura pentru cercetare, şi în special pentru diabet, sunt extraordinare.
Cum combinaţi cercetarea medicală cu activitatea clinică ?
Facem foarte multe studii clinice, sunt un investigator în câteva cohorte mari de pacienţi cu diabet de tip I precum Diabetes Control and Complications Trial/Epidemiology of Diabetes Interventions and Complications Study (DCCT/EDIC) sau pacienţi cu diabet de tip 2 precum Action to Control Cardiovascular Disease in Diabetes (ACCORD) sau Bypass Angioplasty Revascularization Intervention 2 Diabetes (BARI 2D); în acelaşi timp am şi studiile mele proprii, care au fost finanţate de American Diabetes Association, de Juvenile Diabetes Research Foundation şi de National Institute of Health. În aceste studii explorez împreună cu colaboratorii mei relaţia dintre sindromul metabolic şi neuropatia diabetică, în special neuropatia autonomă cardiovasculară, şi încercăm să înţelegem în detaliu influenţele diabetului asupra inimii, asupra sistemului nervos simpatic, asupra metabolismului oxidativ şi a disfuncţiei miocardice, căutăm să înţelegem originea disfuncţiei miocardice în diabet şi care este influenţa şi relaţia între sistemul nervos simpatic cardiac şi această disfuncţie cardiacă.
În principiu, la noi se sumarizează procente de activitate. Văd bolnavi în ambulatoriu, o dată pe săptămână, de dimineaţa până seara. Văd în majoritate bolnavi cu diabet, dar de fapt cu orice afecţiune endocrinologică, pentru că în SUA diabetul face parte din specialitatea de endocrinologie. În general, diabetul în Statele Unite nu se tratează prin internare în spital, pentru că se poate trata majoritar în ambulator. În spital omul ajunge numai când e fantastic de grav, pentru chirurgie sau un infarct, de exemplu.
De asemenea, lucrez prin rotație în spital, după cum urmează: o dată pe an sunt o lună de gardă pentru Divizia de Endocrinologie în spital, când văd toţi bolnavii şi de diabet, dar şi pe cei cu afecţiuni endocrinologice. Şi avem de fapt trei spitale în care suntem chemaţi să vedem aceşti bolnavi. Dar nu singură, echipa pe care o conduc include în general trei rezidenţi de medicină internă care fac rotaţia de endocrinologie, un endocrine fellow şi unul sau doi studenţi de anul 4. O săptămână din cinci săptămâni lucrez în Centrul cardiovascular, unde vedem bolnavii internaţi şi care au avut orice fel de intervenţie – bypass, valvă, transplant de inimă, plămâni etc. În rest, mă ocup de toţi participanţii din studiile clinice.
Câţi bolnavi urmăriți în cadrul studiilor clinice ?
În site-ul meu în studiul ACCORD am avut 120, în studiul EDIC avem 40, în BARI 2D am avut 25. În total sunt câteva sute, în toate studiile clinice.
În acelaşi timp predăm studenţilor: ţinem cursuri studenţilor de anul 2, studenţii de anul 3 vin şi lucrează prin rotaţie cu noi în ambulator. În fiecare zi în ambulator am un alt student pe care îl instruiesc vizavi de cazurile întâlnite în ziua respectivă, prin contact direct cu bolnavul; când suntem în spital avem studenţi de anul 4, rezidenţi şi fellows şi, de asemenea, ţinem cursuri pentru rezidenţi şi fellows.
Putem spune că sistemul de învățământ e mai apropiat de patul bolnavului ?
Sistemul de învăţământ e diferit, stu-denţii din anii 3 şi 4 fac numai ro-taţii clinice, în anul 1 şi 2 au cursuri. În America merg la colegiu şi în anii de colegiu, înainte de școala medicală, fac multe materii pe care noi le făceam în primii doi ani de medicină. Când încep școala me-dicală sunt practic concentraţi nu-mai pe materii medicale specifice.
Depinde şi de universitate, dar în Universitatea Michigan este foarte greu să fii acceptat şi ca student, şi ca rezident. Nivelul de pregătire este extraordinar, şi este de fapt o plăcere să lucrezi cu ei. Dacă ai un caz interesant îți întrebi studentul sau rezidentul, şi ei au o mândrie personală de a citi în literatură şi de a veni şi a discuta cu tine…Nu aşteaptă mură-n gură şi este foarte foarte mult interes, sistemul de învăţământ este diferit. Există o altă infrastructură pentru că se practică în general medicina bazată pe evidenţe ştiinţifice, dar există şi sistemul de asigurări care controlează criteriile de internare, şi uneori, din păcate, de tratament. Costurile sunt de asemenea ţinute în evidenţă, pentru că în general se fac eforturi mari pentru a practica o medicină care este cost-eficientă.
Dacă doriți să faceţi un studiu, o cercetare, cum procedați ?
Noi înşine ne scriem granturile. Dacă cineva are o idee îşi scrie grantul şi, dacă ideea este bună, şansele de a primi finanţare sunt mai mari. Dar şi la noi concurenţa este foarte mare pentru că sunt foarte mulţi cercetători de valoare care concurează pentru aceste fonduri. Deocamdată pot să spun că am fost şi sunt norocoasă, pentru că am reuşit să primesc câteva granturi importante pentru studiile mele.
În total, cam ce valoare a granturilor aţi atras ?
Cel mai recent grant care mi-a fost finanțat de National Institute of Health este de 3 milioane de dolari, celelalte studii au fost în jur de 600 000 – 1 000 000 de dolari, depinde de mărimea studiului. Binenţeles că studiile multicentrice din care suntem parte sunt de sute de milioane de dolari, dar acestea nu sunt numai ale mele.
Ce părere aveţi de transformările prin care trece sistemul din România? Cum ar trebui să se mişte lucrurile, din ce direcţie? În sistemul de asigurări nu s-a schimbat nimic în ultimii 15 ani, ne pleacă medicii …
Asta este o mare problemă, şi consider că este păcat că România nu a găsit un sistem de a-şi menţine tinerii de valoare în ţară, pentru că acest lucru este critic pentru a asigura un viitor de sănătate şi progres pentru populaţia României. Este de asemenea foarte important să fie implementat un sistem de promovare a valorii reale şi a libertăţii de opinie aşa cum se practică în SUA. În principiu este promovată valoarea, şi exemplul meu este relevant – dacă munceşti, eşti productiv şi ai idei bune, reuşeşti. Există o adevărată filosofie a muncii, muncim şi acasă.
Care a fost cel mai frumos moment din viaţa dvs. profesională, poate un caz deosebit ?
Au fost multe, dar am să vă povestesc un fapt care are cu atât mai multe semnificaţii cu cât este legat de România. Când am revenit la Universitatea Michigan, în 2005, unul dintre primii bolnavi pe care i-am văzut a fost o tânără plecată din România care a emigrat cu părinţii ei când avea șase ani. Avea diabet de tip 1. Când am văzut-o în ambulator avea în jur de 30 de ani, un diabet netratat şi avea o frică de a face ceea ce trebuie vizavi de injecţiile de insulină… fie avea glicemii foarte mari, fie foarte mici, şi, tocmai de aceea, avea o foarte mare inabilitate în a recunoaşte hipoglicemia. Când am văzut-o în ambulator era foarte suspicioasă, nu avea încredere în doctori, avea o impresie foarte proastă despre viitorul ei. Am vorbit cu ea mult şi am încercat să-i explic că este posibil să duci o viaţă aproape normală chiar dacă ai diabet dacă urmezi anumite principii de tratament şi înţelegi cum să urmezi un tratament care mimează modul în care un pancreas sănătos produce insulina.
La două ore după ce a plecat din clinică am primit un telefon că n‑a ajuns acasă. Soţul ei o căuta înnebunit, nimeni nu ştia unde este… În final eu şi cu una din asistentele medicale ne-am apucat să o căutăm. Clinica noastră era foarte aproape de un mall, ea s-a dus acolo şi a făcut o hipoglicemie severă. Şi am găsit-o de fapt în comă, în maşină. Din fericire am reuşit să o salvăm, a ajuns acasă, şi de atunci am stabilit o relaţie foarte strânsă. Faptul că eram şi eu româncă probabil că a ajutat. Am comunicat cu ea ori de câte ori a avut nevoie şi acum, după trei sau patru ani, n-o să vă vină să credeţi, dar este foarte bine echilibrată, a ascultat toate sfaturile, nu a mai avut practic nici o hipoglicemie severă, hemoglobina A1c se menţine constant între 6‑6,5% , se simte minunat. În primul rând e important faptul că are acum încredere în ea şi vede că se poate. A apărut şi într-o revistă povestea asta…Este un caz foarte frumos care mi-a adus multe satisfacţii.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
