Toți, toată lumea și fiecare în parte își închipuie că dacă a fost odată sănătos și a fost o dată la spital, el însuși sau sub formă de aparținător – ca să folosesc jargonul specific – știe ce înseamnă și sănătatea, și sistemul de sănătate. Și e imposibil să convingi pe oricine de altceva, pentru că experiența personală bate orice film.
Medicii se află la mijloc, în acest clivaj dintre imagine, viață pur și simplu și experiența nemijlocită a pacientului, care poate fi diferită de la cer la pâmânt. Și percepută în tot atâtea tonuri și nuanțe.
Oamenii văd sistemul sanitar și experiențele cu dragii lor prin valuri grele de emoție profundă, nu putem nici ierta și nici uita când greșeala ne lovește chiar pe noi.
Detașarea e imposibilă, ba chiar este taxată ca răceală, lipsă de implicare, lipsă de empatie, duritate și/sau cruzime de-a dreptul.
Comparațiile cu sistemul de sănătate de‑afară ne sunt defavorabile în cea mai mare măsură, dar dacă facem o măsură a eficienței, rezultate versus resurse introduse, cred că sistemul nostru e unul dintre cele mai performante.
Poate ar trebui să mai popularizăm și eșecurile sistemelor de sănătate de-afară, ca să nu ne mai simțim așa de complexați că trăim în România. Se pot da rateuri și pe muuult mai mulți bani.
Și dacă mi-aș dori ceva ar fi să văd presa – colegii mei – ieșind din paradigma medicului înger sau demon, reflectând o realitate cu nuanțe, cu înțelegere, cu profesionalism, așa cum ne-o dorim și de la medici, acești oameni și acești profesioniști.
