Iniţiativele pentru un management al spaţiului danubian nu sunt un apanaj al contemporaneităţii. Au existat propuneri pentru valorificarea potenţialului regiunii şi în secolele anterioare, când s-au încercat aranjamente regionale sau europene menite să valorifice mai bine resursele locale. >>>
Ca parte a politicii mercantile a epocii, împărăteasa Maria Teresa şi urmaşul ei, împăratul Iosif al II-lea, au dat o atenţie sporită Dunării, îmbunătăţirile acestei căi navigabile având scopul de a facilita fluxurile mărfurilor agricole spre vest şi a produselor manufacturate către estul Europei. Dunărea a fost unul dintre instrumentele cele mai utilizate pentru integrarea teritoriilor /regiunilor habsburgice. Constatând că diferenţele şi disparităţile între diferite naţiuni şi regiuni ale aceluiaşi Imperiu nu puteau fi rezolvate pe calea revoluţiei, până şi Kossuth Lajos a admis că o soluţie potrivită ar fi constituirea unei Confederaţii Danubiene. Pentru ca, la sfârşitul sec. al XIX-lea, Primul Ministru al împăratului de la Viena să lanseze un plan de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, îmbinând navigaţia pe Dunăre cu un sistem de drumuri şi căi ferate. ”Planul Koerber” intenţiona să pregătească zona pentru a face faţă procesului european de industrializare.
Istoricul David Good considera că dezmembrarea Imperiului Habsburgic, la sfârşitul primului război mondial, a fost consecinţa neadecvării instituţiilor sale politice la presiunea modernizatoare a epocii. Într-o lucrare care a făcut carieră, la începutul sec. al XX‑lea, Aurel C. Popovici sugera că regiunea Europei Centrale trebuia să nu se agaţe de fantomele trecutului şi să gândească o soluţie de viitor. Iar aceasta se numea “Statele Unite ale Europei”, adică un sistem de cooperare naţională care ar fi îmbinat libertatea, autonomia şi posibilitatea de dezvoltare. O “Uniune Dunăreană”, ca parte a respectivei soluţii, i se părea lui Aurel C. Popovici ca fiind o structură firească a evoluţiei mai vechilor proiecte de “Confederaţie Dunăreană”, ”Confederaţie Balcanică” sau “Federaţie Carpato-Balcanică”. Contează, pentru subiectul nostru, faptul că propunerea lui A.C.Popovici era un semnal al aspiraţiilor naţiunilor din regiune de a găsi “avantajos pentru ele ca să trăiască într-o comunitate politică”. Iar cum “Sistemul de la Versailles” a recunoscut dreptul aceloraşi naţiuni de a-şi constitui state naţionale, perioada interbelică a înregistrat două “comuniuni politice” în zonă – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – având menirea de a dezvolta o conectivitate inter-statală, pentru cooperare şi de a evita conflictualitatea.
Strategia Regiunii Dunării
“Strategia Regiunii Dunării”, propusă de Comisia Europeană şi susţinută de Parlamentul European, este o iniţiativă apărută într-un context istoric fundamental diferit și, cu siguranţă, cu mai mulţi sorţi de succes. Viitoarea preşedinţie ungară a Consiliului UE și-a propus oficializarea acesteia la nivelul Consiliului European, în iunie 2011. Această nouă iniţiativă regională europeană urmează experimentului din zona baltică, beneficiind şi de performanţele „Dimensiunii Nordice”. Constituirea unui spaţiu comun cultural, economic şi politic a fost soluţia facilitării circulaţiei persoanelor şi mărfurilor, dar şi a cooperării, în locul confruntării.
Scopul principal al acestei noi iniţiative – Strategia UE pentru Regiunea Dunării – este să realizeze o dezvoltare sustenabilă a respectivei macroregiuni, printr‑o abordare integrată.
Diversitatea geografică şi de culturi naţionale, dar şi diferenţele de natură socio-economică au generat o varietate imensă de necesităţi şi opţiuni locale şi micro-regionale, şi chiar dacă s-a subliniat natura transnaţională a acestor probleme, răspunsurile au fost, în marea lor majoritate, fragmentate şi secvenţiale. Această situaţie s-a datorat şi faptului că atât statele membre ale UE, dar şi celelalte state riverane au un nivel diferit de dezvoltare şi o exprimare culturală foarte diversificată.
Intenţia acestei Strategii este de a fi un catalizator al potenţialului regiunii, un cadru avansat de cooperare în vederea atingerii cât mai rapide a obiectivelor de dezvoltare ale Uniunii Europene, dar şi a promovării valorilor şi principiilor comunitare în statele terţe din zonă. Desigur, Dunărea va deveni o magistrală fluvială modernă care va oferi servicii fluviale bazate pe tehnologia cea mai înaintată, dar se vor institui şi capacităţi de protejare a mediului şi a ecosistemelor existente. Probabil valoarea adăugată cea mai așteptată a acestei noi iniţiative europene va fi întărirea cooperării inter-regionale, transfrontaliere şi transnaţionale, dar şi corelarea /armonizarea diferitelor proiecte care au fost deja lansate sau sunt în curs de implementare în arie. Nu fără semnificaţie va fi posibilitatea cooperării în zonă a statelor membre ale UE cu state terţe, candidate sau potenţial candidate la statutul de membru al UE. S-ar putea da o importanţă adecvată dimensiunii teritoriale a cooperării, în vederea îndelung aşteptatei eliminări a discrepanţelor majore şi a înlocuirii acestora cu o dezvoltare echilibrată şi armonioasă a diferitelor micro-regiuni.
Strategia dunăreană va reorganiza resursele financiare existente
Desigur, Strategia dunăreană va fi subsumată priorităţilor Strategiei UE-2020 şi va contribui nu doar la creşterea prosperităţii cetăţenilor, dar şi la o dezvoltare economică, socială, ecologică, durabilă. Din această perspectivă, rolul universităţilor şi al centrelor de cercetare-inovare se va evidenţia în nivelul competitivităţii economiei din acest spaţiu european.
Priorităţile care vor fi abordate prin programele desfăşurate sub egida Strategiei Europene pentru Regiunea Dunării sunt, în special, cele legate de navigaţia pe Dunăre, de protecţia mediului înconjurător, de inundaţii, de reţelele transnaţionale de transport, de conectivitatea sistemelor energetice ale statelor riverane şi de ridicarea barierelor pentru circulaţia persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalului.
Modalitatea de susţinere financiară a acestei iniţiative a generat dezbateri ample la nivelul factorilor de decizie europeni, iar concluziile au relevat că deşi există resurse sufi-ciente din fondurile structurale şi de coeziune, este nevoie de multă voinţă politică şi de capacitate de implementare pentru proiectele necesare zonei. De aceea, strategia nu va aduce fonduri europene suplimentare ci, mai degrabă, va reorganiza şi eficientiza finanţarea existentă.
De asemenea, strategia nu va presupune modificări ale legislaţiei UE şi nici suplimentarea acesteia şi va beneficia, în măsura posibilităţilor, de structurile instituţionale existente. Va fi nevoie, în continuare, de consultări permanente ale părţilor implicate.
Proiectele care vor fi implementate sub egida Strategiei vor reprezenta interesele naţionale ale statelor membre implicate, corelate cu provocările transnaţionale şi cu necesitatea de cooperare cu statele terţe. O condiţie de bază pentru reuşita acestor proiecte este implicarea de la început a autorităţilor locale şi capacitatea acestora de implementare a proiectelor. Cu alte cuvinte, presupune o coordonare cât mai bună a autorităţilor centrale cu cele locale şi capacitatea de a promova interesul local, naţional și regional în viziunea strategică europeană.
Prof. dr. Vasile Pușcaș, drd. Daniela Csimbalmos, Institutul pentru Studii Internaţionale, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Decembrie 2010
