Drumul de la problemă la soluție, inclusiv în sănătate, ar putea fi foarte simplu dacă s-ar vrea. Puțini își asumă să spună “nu” sau “da” negru pe alb. Fie că vor să fie “politically correct”, fie că au interese contrare sau alți apropiați, protejați sau aflați în alt fel de relații de dependență au interese contrare, fie din fel de fel de motive, unele îndreptățite, altele nebănuite, oamenii nu își asumă.
Așa că până să rezolvăm problema, în loc să zicem clar “da” sau “nu” și să facem un pas către soluție, facem un pas lateral sau chiar înapoi. Până la terapie mergem pe paliație, lăsăm timpul și boala să își facă mendrele.
În schimb, ca să dovedim că vrem, mai facem un proiect, un studiu de fezabilitate, ceva praf de aruncat în ochi. Mai cheltuim niște bani din buzunarul generos al contribuabilului anonim și, scuzați-mă pentru expresia abruptă, fraier.
Și așa trenează lucrurile ani de zile și dăm vina pe te miri cine și pe te miri ce, o vină impersonală, pe toată lumea, pe vremuri și pe partide, un blestem general care permite omului contribuabil să se mai răcorească. De fapt, nu se răcorește, dezamăgirea și frustrarea se adună și îl otrăvesc tot pe el, pe contribuabilul fraier și bun care-și votează periodic în necunoștință de cauză paznicii la bani.
Statul și societatea în care trăim își arată limitele, pentru că omul în esență tot un animal într-o junglă este, chiar dacă mai merge pe la teatru și operă și în general are după ce bea apă.
