Supraspecializările, denumite şi studii aprofundate în subdiviziuni ale unor specialităţi medicale, reprezintă un vârf de pregătire în domeniul asistenţei medicale, consecinţă firească a dezvoltării tehnice şi a obţinerii de performanţe profesionale, ducând la progresul practicii medicale. Aceste programe fac parte din modalităţile de dezvoltare profesională (sau, mai restrâns, de educaţie medicală) continuă.
Din punct de vedere al evoluţiei termenilor juridici, modalităţile de pregătire opţională au fost, iniţial, denumite competenţe (cu o arie mai restrânsă) şi supraspecializări (cu o arie curriculară mai largă), apoi au devenit programe de studii complementare, conform OMS 418/2005, actul normativ care le reglementează şi azi desfăşurarea. Finalitatea programelor de pregătire, cu durata variabilă între câteva săptămâni şi unul, doi ani, este obţinerea unor abilităţi practice şi/sau cunoştinţe teoretice care nu intră în formarea profesională de bază, conform structurii curriculare de rezidenţiat.
Ulterior, unele dintre aceste programe au devenit obligatorii ca parte din instruirea de bază în specialitate. În acord cu normele europene, obţinerea unor abilitaţi de vârf se face prin programe de instruire speciale, în centre medicale de performanţă şi având drept coordonatori şi lectori personalităţi recunoscute în domeniul respectiv. Atari programe de instruire pot fi sistematizate după finalitatea instruirii, ca fiind:
• programe pentru obţinerea unor abilităţi practice, tehnice, diagnostice sau terapeutice, aferente uneia sau mai multor specialităţi ca, de exemplu, efectuarea unor proceduri – tehnici de ecografie generală ori specială, explorări funcţionale, colposcopie, histeroscopie etc.
•
programe de studii aprofundate, care permit dezvoltarea unui subdomeniu al specialităţii de bază, de exemplu cardiologie sau radiologie intervenţională, cardiologie pediatrică, nefrologie şi dializă pediatrică etc.
Dezvoltarea specialităţilor medicale a cunoscut, de-a lungul timpului, separări inerente, pornind din trunchiul comun de tip medical, chirurgical sau paraclinic, spre apariţia de noi specialităţi medicale.
Astfel s-au dezvoltat suficient pentru a căpăta personalitate de sine-stătătoare şi s-au realizat infrastructura de diagnostic, terapie şi formare profesională, reţele de specialişti, grupuri de experţi organizate în societăţi profesionale. Astfel de exemple sunt genetica medicală, neurologia pediatrică, oncologia medicală etc., a căror existenţă a fost pusă vremelnic sub semnul întrebării.
O etapă în dezvoltarea specialităţilor este şi înglobarea progresivă a progreselor diagnostice şi terapeutice, întâi în formarea profesională de vârf, apoi, treptat, de-a lungul timpului, în cea de bază, obligatorie, din cursul rezidenţiatului. De exemplu, până nu de mult ecografia a fost permisă doar celor care efectuau programe speciale de instruire post-spe-cializare, pentru ca, acum, majoritatea specialităţilor să includă stagii obligatorii de ecografie generală sau specifică specialităţii respective, iar unele universităţi includ ecografia în curriculum din cursul facultăţii.
Acest proces de înglobare progresivă a fostelor competenţe în curriculum de rezidenţiat a devenit posibil doar odată cu dezvoltarea tehnică, atât ca dotare cât şi ca resurse de instruire, la ora actuală aceste segmente fiind obligatorii şi gratuite pentru rezidenţi în toate centrele în care are loc instruirea în rezidenţiat, conform ultimelor acte normative în domeniu (ordinul comun sănătate-învăţământ 1141/1386/2007).
Pe de altă parte, dezvoltarea metodelor de diagnostic şi a tehnologiilor de terapie a dus la convergenţa metodelor de abordare terapeutică spre o agresivitate medie.
Astfel, chirurgia a devenit mai puţin agresivă prin tehnicile de endoscopie, robotică ori prin intervenţiile prin orificii naturale; specialităţile medicale clasice (cardiologia, gastroenterologia etc.) folosesc metode invazive ca diagnostic sau tratament (cardiologia sau radiologia intervenţională, endoscopia digestivă diagnostică şi terapeutică). Instruirea în toate aceste metode de vârf se poate face prin programe de studii complementare.
Modificarea epidemiologiei bolilor cronice (epidemia de obezitate şi diabet) are importanţă asupra acestor programe de instruire. Astfel, au apărut programe de studii complementare în nutriţie clinică; există propuneri pentru studii aprofundate de diabetologie pediatrică şi chirurgie bariatrică; s-au propus programe în oncologie (hemato-oncologie pediatrică, gineco-oncologie, chirurgie oncologică), îngrijiri paliative, programe cu profil gineco-obstetrical (medicina materno-fetală, reproducerea asistată etc.).
Dincolo de curriculum unic naţional, dezvoltarea unui asemenea sistem educaţional nu este deloc simplă, necesitând colaborarea profesioniştilor din sistem, mai ales din domeniul academic, dar şi a celorlalţi. Resursele nu sunt uniform distribuite, motiv pentru care unele programe nu se pot desfăşura în toate centrele universitare medicale ci doar în cele care pot asigura standardul cerut de curriculum. Majoritatea cursanţilor sunt medici în plină activitate, iar programele au loc cu scoatere din activitate, ceea ce face dificilă derularea programelor de durată mare.
Obţinerea de abilitaţi practice înseamnă capacitatea de-a asigura includerea efectivă a cursanţilor în asistenţa medicală supravegheată pe parcursul stagiului, fără de care nu se poate asigura capacitatea de autonomie a celui care a parcurs programul. Acest fapt necesită o coordonare centralizată a programelor.
Pe plan legislativ, asigurarea sincronizării actelor normative nu este simplă şi nici de scurtă durată. Centrele care asigură instruirea în rezidenţiat ar trebui să îndeplinească standardele pentru toate programele de studii complementare care sunt incluse în programele de rezidenţiat, la nivel de aparatură, cazuistică şi lectori acreditaţi. Integrarea europeană presupune atât performanța programelor din România, ca tehnică și îndrumători, dar şi egalitatea duratei care va permite libera circulaţie şi practică medicală a celor atestaţi în domeniu.
În fine, obţinerea capacităţii de a practica metoda este certificată de examenul naţional de atestare. Asigurarea standardelor uniforme de evaluare la acest nivel reprezintă un deziderat ce poate fi încă îmbunătăţit.
În concluzie, domeniul supraspecializărilor sau al studiilor aprofundate medicale reprezintă un vârf de lance al instruirii în fiecare specialitate, fapt pentru care este necesară acordarea importanţei acestui domeniu pentru a asigura centrele de excelenţă, precum şi reevaluarea cu prioritate a normelor legislative în domeniu.
Conf. Univ. Dr. Corin Badiu, catedra de Endocrinologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila, Bucureşti
Activitate profesională
Conf.dr. Corin Badiu este, din 2005, şef de secţie, Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon” Din 1998 este profesor asociat- Universitatea „Francois Rabelais” din Tours, Franţa. Are o vastă experinţă în actvitatea de cercetare, atât în ţară, cât şi în străinătate, în cadrul unor centre de prestigiu, cum ar fi universităţile Oxford, Wales (Marea Britanie) sau Panum Institute (Danemarca) Din 2005 este secretar editorial al Acta Endocrinologica (indexed ISI-Thomson scientific) şi membru în numeroase societăţi ştiinţifice (European Society of Endocrinology, British Society of Endocrinologz (BSE), New York Academy of Sciences etc)
