Omul modern pare că nu mai poate trăi în afara dispozitivelor tehnologiei care îi ajută, modelează, complică, îmbogățesc și sărăcesc viața. Dar este omul ființa de pe această Planetă făcută să trăiască ca un robot? Vrem într-adevăr să trăim cu o entitate perfectă, o ființă asemănător umană care să ne facă întocmai pe plac și să spună numai Yes, Master? Vrem să se știe totul despre noi, cât dormim, unde, de ce, când am răcit ultima dată și ce am luat, unde ne ducem în vacanță și cât suntem dispuși să plătim pe-acolo? Cât suntem dispuși să cheltuim și cât de ușor putem fi convinși? La ce butoane răspundem și la care nu? Este banul suficient ca să îți permită să accezi la orice pe această planetă și poate și pe altele?
Se zice că totul are un preț. Că fiecare om are prețul lui, adică poate fi cumpărat cu o anumită sumă. Că dai cât face. Că dai cât nu face. Că e mai bine să te uiți prin prisma raportului preț/calitate, sau a raportului cost/eficiență, pentru că se corelează mai bine cu valoarea decât o simplă sumă.
Am văzut inclusiv articole care răspundeau la întrebarea “Cât te costă un copil”, și care conchideau că nu merită. Sau altele care argumentau că nu suntem obligați să avem grijă de părinții noștri, pentru că nu ne-au întrebat pe noi când ne-au născut. Concluzia? Să aibă grijă statul.
Dar există și conceptul, cuvâtul, mult prea-banal – neprețuit. Aici intră iubirea, copiii, sănătatea, apa, aerul, prietenia, viața însăși, libertatea, toate cele pentru care ai da într-o clipă toți banii de pe lume. Lucruri care nu se pot cumpăra cu bani, sau pentru care ai fi dispus să renunți la tot. Lucruri pentru care, când nu le avem, ne aducem aminte de Dumnezeu și Îl implorăm cu toate promisiunile.
Vă propun să reflectăm asupra “neprețuitelor”: o zi, o toamnă, culorile zilei, clipele petrecute cu cei dragi și îmbrățișarea lor, chiar experiențele de creștere care ne-au durut. Și libertatea, pe care nu merită să o schimbăm pe tehnologie.
Să nu dăm aurul pe nimic.