Orice curs despre jurnalism spune că trebuie să fim prudenți cu vorbele mari: devastator, covârșitor, cataclism, prăbușire, excepțional, uriaș.
Pentru că dacă faci abuz de vorbe mari, atunci când ai cu adevărat nevoie de ele sunt demonetizate și nu-ți mai sunt de nici un folos. Nu mai mișcă pe nimeni!
Deja anii de comunism au distrus unele cuvinte din limbă, astfel încât și acum când le auzim ne trec fiori sau, mai relaxat, ne vine să zâmbim recunoscând în ceilalți tipare pe care le credeam depășite. Reforma a devenit, la fel, un fenomen perpetuu, deși ar trebui să însemne un eveniment, o Revoluție – iată un alt cuvânt aproape uzat!
Încercăm să readucem normalul în sănătate. Să vorbim despre lecții de modestie, de efort, de cariere, de străduință, de efortul de a nu capitula în fața greutăților, de efortul de a fi onest într-o lume uneori adversă, de a fi calm și cât mai bun profesional posibil în traficul muncii de fiecare zi, atunci când acesta devine de-a dreptul infernal. De efortul de a face compromisuri, pentru ca măcar o parte din frumoasele forme‑gând să capete trup faptic. De efortul de a te bate până la capăt pentru ideile în care crezi, de a rezista.
Am văzut cu toții la televizor cum un perete înalt de apă s-a prăbușit peste orașe. Suntem marcați de tragismul situației, dar suntem ușurați că nu e la noi, e undeva, la capătul lumii, dincolo de ecranul de sticlă. Îi admirăm pe japonezi pentru că nu au înregistrat nici un furt, că fac zeci de kilometri de autostradă pe săptămână, că s-au apucat a doua zi de treabă.
Noi nu avem tsunami, dar avem reformă în sănătate. Și standarde UE, și cerințe de la FMI și BM. Și mai vine și valul Directivei Sănătății Transfrontaliere.
Și poate ar trebui să învățăm lecția japoneză a rezistenței nu prin împotrivirea la reformă, ci prin adaptarea la ea!
